ICCJ. Decizia nr. 5007/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5007/2013
Dosar nr. 15911/118/2011
Şedinţa publică din 05 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa la 21 decembrie 2011, reclamantul M.R., căsătorit cu M.B.L., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, pentru a se dispune stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru bunul expropriat, respectiv terenul situat în Medgidia, cu suprafaţa de 37.689 m.p.
S-a arătat că la data de 3 mai 2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, H.G. nr. 415/2010 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată, ulterior completată cu H.G. nr. 200/2011 şi H.G. nr. 791/2011. Reclamantul a solicitat acordarea unei despăgubiri de 301.512 euro.
Pârâtul a invocat prin întâmpinare excepţia prematurităţii acţiunii, susţinând că nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a admis excepţia prematurităţii formulării cererii şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.R. şi M.B.L., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că faza administrativă a procedurii de expropriere nu a fost epuizată, întrucât nu a fost emisă hotărârea de acordare a despăgubirilor, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii M.R. şi M.B.L., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât normale legale care reglementează procedura de expropriere prevăd că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiţie suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziţia expropriatului sumele aferente despăgubirii.
S-a susţinut că pârâta nu a respectat procedura de expropriere reglementată de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi nu a făcut dovada că pe parcursul procesului ar fi depus într-un cont deschis la dispoziţia reclamanţilor sumele oferite pentru despăgubiri la momentul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, respectiv construcţia Autostrăzii A2, Tronsonul Cernavodă-Constanţa, care în prezent este deschis circulaţiei rutiere.
S-a învederat, totodată, că interesul pârâtei este acela de a tergiversa plata sumelor alocate de Guvern pentru exproprierea terenului şi că nu s-au interpretat corect H.G. nr. 791/2011 şi nici decizia nr. 1651 din 28 noiembrie 2010, din care rezultă dreptul născut al reclamanţilor de a contesta cuantumul despăgubirilor în baza Legii nr. 33/1994, întrucât anexa cu despăgubirea oferită expropriaţilor din H.G. nr. 791/2011 face parte integrantă din decizia de expropriere emisă de pârâtă.
S-a susţinut că hotărârea de guvern se bucură de prezumţia de legalitate, ceea ce înseamnă că este executorie încă din momentul intrării ei în vigoare, fapt pentru care s-a contestat cuantumul despăgubirilor.
Prin decizia nr. 140/C din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în majoritate, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat, reţinând că, în situaţia lucrărilor de autostrăzi şi drumuri naţionale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii exproprierii, statul, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, întocmind o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism şi delimitarea terenurilor şi construcţiilor propuse pentru expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, conform art. 4 din Legea nr. 255/2010.
Pe baza acestei documentaţii, Guvernul aprobă prin hotărâre amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor, suma globală a despăgubirilor şi termenul în care acestea se virează într-un cont bancar al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, precum şi sursa de finanţare. Planul cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativă se afişează la sediul consiliului local al unităţii respective publicat într-un ziar local. La nivelul fiecărei unităţi administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia se formulează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică un interes legitim.
De menţionat că faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se precizează valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Legea nr. 255/2010.
S-a constatat că, în speţă, până la momentul sesizării instanţei de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi conform dispoziţiilor art. 22 din actul normativ menţionat, cererea de chemare în judecată este prematur formulată.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii M.R. şi M.B.L., criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că raţionamentul primei instanţe şi al instanţei de apel conform cu care H.G. nr. 791/2011 şi decizia de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 doar stabilesc lista bunurilor supuse exproprierii şi sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naşte abia după emiterea unei hotărâri în acest sens, este viciat din perspectiva principiilor constituţionale care garantează vocaţia la o „dreaptă şi prealabilă despăgubire” în cazul unei exproprieri pentru utilitate publică [art. 44 alin. (3) din Constituţie] şi posibilitatea stabilirii despăgubirilor în justiţie [art. 44 alin. (6) şi art. 21 din Constituţie].
S-a susţinut că unul dintre principiile exproprierii, care se înfăţişează ca o condiţie fundamentală, îl reprezintă existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile.
Un alt principiu constituţional privind instituţia exproprierii este acela ca, în lipsa unei înţelegeri, despăgubirea să se stabilească prin hotărâre judecătorească.
Recurenţii au arătat că, în ceea ce îi priveşte, etapele de la lit. a)-c) ale art. 4 au fost îndeplinite, inclusiv sub aspectul realizării în întregime a lucrării de utilitate publică, dar cel mai important efect din punct de vedere al expropriatului, emiterea hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor, nu s-a realizat.
În acest context, recurenţii-reclamanţi au arătat că situaţia rezultată în urma emiterii deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011, care nu a fost urmată de finalizarea procedurii de stabilire a despăgubirilor nu are nicio justificare, dreptul de acces la instanţă fiind atins în substanţa sa, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care condamnă încălcarea art. 6 din Convenţie.
Recurenţii au concluzionat că prin Legea nr. 255/2010, legiuitorul a utilizat două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii (cele stabilite prin H.G. nr. 791/2011 emisă conform art. 5) şi despăgubiri definitive (cele stabilite de instanţele judecătoreşti, conform art. 22 şi cele acceptate de expropriat conform art. 19 din Legea nr. 255/2010).
În susţinerea motivelor de recurs, recurenţii au invocat similitudinea situaţiei lor cu cauzele Curţii Europene a Drepturilor Omului Lungoci contra României sau Caracaş contra României, precum şi decizia nr. XX/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenţii au depus la dosar extras de carte funciară din care rezultă intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român conform deciziei nr. 604 din 19 mai 2011 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din Române SA.
Examinând criticile invocate de recurenţii reclamanţi, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit situaţiei de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi apel, pentru realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada Bucureşti-Constanţa, Tronsonul 6, Cernavodă-Constanţa, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din Române SA a emis decizia de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011, prin care s-au trecut în proprietatea statului, fără alte formalităţi, bunurile imobile aparţinând persoanelor enumerate în anexă, printre care şi reclamanţii, la poziţia AA, invocându-se şi cuantumul despăgubirilor la care aceştia sunt îndreptăţiţi, de 18.464 RON.
În decizie s-a menţionat că orice contestaţie împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate şi că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei.
Raţionamentul instanţelor de fond şi apel, conform căruia H.G. nr. 791/2011 stabileşte doar lista bunurilor supuse exproprierii şi sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naşte abia după emiterea unei hotărâri, este corect din punct de vedere formal, însă încalcă una dintre condiţiile esenţiale ale exproprierii, respectiv aceea a existenţei unei drepte şi prealabile despăgubiri, care să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii.
Conform dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3), nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Această despăgubire se stabileşte, potrivit art. 44 alin. (6) din Constituţie „de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”.
Intervenţia instanţei de judecată este doar posibilă, deoarece, dacă există acordul părţilor, exprimat conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în sensul discuţiilor la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri, sau prin achiesarea la suma stabilită conform raportului de evaluare întocmit în temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 255/2010, plata sumelor cuvenite se face doar în baza cererii celor îndreptăţiţi, fără a fi necesară sesizarea instanţei.
Prin urmare, transferul dreptului de proprietate se face ex lege, în temeiul deciziei de expropriere conform art. 9 din Legea nr. 255/2010, care nu poate fi contestată decât sub aspectul cuantumului despăgubirii, în acord cu art. 22 din actul normativ menţionat.
Transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator se face cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010, procedură ce debutează cu notificarea proprietarilor privind intenţia de expropriere şi lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, conform art. 8 alin. (1) din lege şi art. 5 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a acesteia.
În termen de 30 de zile lucrătoare de la primirea notificării, proprietarii imobilelor au obligaţia de a se prezenta la sediul expropriatorului în vederea stabilirii despăgubirii , conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 şi a art. 5 alin. (4) din Normele metodologice.
În termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea perioadei de 30 de zile de la primirea notificării, expropriatorul are obligaţia emiterii deciziei de expropriere conform art. 9 alin. (1) din lege, urmând ca transferul dreptului de proprietate să opereze de drept la data emiterii actului administrativ de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente.
În speţă, etapele de la lit. a)-c) ale procedurii de expropriere, reglementate prin art. 4 din Legea nr. 255/2010 au fost parcurse, inclusiv sub aspectul realizării integrale a lucrării de utilitate publică, însă hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost emisă.
Nici în faza procesuală a recursului nu s-a făcut dovada parcurgerii formalităţilor prevăzute la art. 18-23 din Legea nr. 255/2010, în tot acest timp, începând cu data de 28 noiembrie 2011, reclamanţii-recurenţi fiind lipsiţi de dreptul de proprietate asupra imobilului lor, în condiţiile în care dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat, iar lucrarea de utilitate publică a fost finalizată.
În acest mod, expropriaţii nu au posibilitatea contestării sumelor stabilite provizoriu cu titlu de despăgubiri şi, în consecinţă, nu pot cere suplinirea inacţiunii statului, a cărui atitudine culpabilă împiedică pronunţarea instanţelor asupra caracterului just al despăgubirilor propuse a fi acordate.
Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Brumărescu contra României, lipsirea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal şi răspunde exigenţei de proporţionalitate între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
În speţă, Curtea va constata că, deşi lipsirea de proprietate a fost justificată de o cauză de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, reclamanţii recurenţi suportând o sarcină exorbitantă, în sensul că au fost lipsiţi de bunul lor timp de peste un an şi nu au încasat o despăgubire al cărui caracter just să fie stabilit de o instanţă.
Astfel, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, accesul la justiţie presupunând în mod necesar ca, după parcurgerea unei proceduri administrative, partea interesată să aibă posibilitatea de a se adresa unei instanţe judecătoreşti.
Deşi, prin Legea nr. 255/2010 au fost reglementate procedurile administrative prealabile exproprierii şi posibilitatea atacării în justiţie a măsurilor dispuse în cadrul acestei proceduri, respectiv stabilirea despăgubirilor, în realitate expropriatul nu poate formula contestaţie conform art. 22 din lege, decât dacă expropriatorul emite hotărâre în acest sens (Cauza Lungoci contra României).
Aplicarea unei asemenea condiţii încalcă accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie, imperativul existenţei hotărârii prealabile formulării contestaţiei afectând substanţa dreptului garantat atât constituţional, cât şi prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul fiind astfel lipsit de posibilitatea de a sesiza, în mod concret, instanţa, în ceea ce priveşte caracterul just al despăgubirilor.
Legea nr. 255/2010 utilizează două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii stabilite prin hotărâre de guvern emisă conform art. 5 şi despăgubiri definitive, stabilite de instanţele judecătoreşti, conform art. 22 şi cele acceptate de expropriat conform art. 19.
În condiţiile în care art. 19 din Legea nr. 255/2010 prevede termene scurte pentru realizarea fazelor premergătoare stabilirii administrative a despăgubirilor în considerarea faptului că transferul dreptului de proprietate s-a produs (5 zile de la emiterea deciziei de expropriere pentru numirea comisiei, 10 zile pentru dovedirea dreptului de proprietate şi a pretenţiilor privind despăgubirile), este evidentă atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, deşi lucrarea de utilitate publică a fost finalizată.
Prin urmare, acţiunea reclamanţilor recurenţi nu este prematură, contrar celor reţinute de instanţele de fond şi apel, soluţia atacată fiind de natură să încalce dreptul acestora la un proces echitabil, în condiţiile refuzului examinării cererii de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor pentru terenul expropriat.
Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră îndreptăţit de a se adresa instanţei competente, în acord cu principiul constituţional reglementat prin art. 21 alin. (2).
În acest context, se va constata că există similitudini între ipoteza care a condus la declanşarea prezentului litigiu şi jurisprudenţa divergentă care a condus la pronunţarea deciziei nr. XX/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că „respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă contravine şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor şi va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului acestora declarat împotriva sentinţei nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Constatându-se că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, se va anula sentinţa menţionată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
Cu ocazia rejudecării, Tribunalul va examina şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, invocată prin notele scrise depuse la termenul din 5 noiembrie 2013, raportat la dispoziţiile art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 96/2012 şi având în vedere cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din Române, aflată în subordinea Ministerului Transportului şi Infrastructurii la acel moment.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.R. şi M.B.L. împotriva deciziei nr. 140/C din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1955 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Anulează sentinţa menţionată şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5006/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5008/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
