ICCJ. Decizia nr. 5009/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5009/2013
Dosar nr. 1377/3/2012
Şedinţa publică din 05 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 ianuarie 2012, reclamantul J.M.K.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 3.156.282.53 dolari S.U.A., reprezentând beneficiul nerealizat pentru perioada octombrie 1997-martie 2010, calculat conform algoritmului stabilit în raportul de expertiză tehnico-contabilă de către dna. expert Z.E., ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de către pârât.
Reclamantul J.M.K.K. a depus la dosar cerere precizatoare a pretenţiilor în valută solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată, arătând că valoarea în RON a pretenţiilor este de 10.668.248,47.
În şedinţa publică de la 22 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost dezbătută la termenul din 19 octombrie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 1847 din 26 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantului, ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 05 iunie 1993 reclamantul J.M.K.K. a efectuat o operaţiune de import al produsului „cafea verde” în vederea comercializării. În sarcina reclamantului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de contrabandă, instituindu-se asupra produsului importat măsura sechestrului asigurător.
Prin sentinţa penală nr. 1485 din 15 iulie 1994, Judecătoria Constanţa a dispus achitarea inculpatului (reclamantul din prezenta cauză), ridicarea măsurii sechestrului asigurător şi restituirea bunurilor sechestrate sau contravaloarea acestora.
În cursul lunii octombrie 1994, produsul „cafea verde” a fost vândut la licitaţie la suma de 1.701.903.600 ROL (echivalent în dolari la data licitaţiei – 969.220 dolari S.U.A.), iar din banii obţinuţi, reclamantului i-a fost restituită în mod eşalonat, pe perioada 30 decembrie 1994-9 octombrie 1997, suma de 1.714.674.107 ROL (echivalent în dolari la data fiecărei tranşe de plată – 484.551 dolari S.U.A.).
Sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Constanţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 867 din 23 decembrie 1994 a Tribunalului Constanţa.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 7798 din 28 octombrie 1997, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.949.224.190 ROL daune materiale; 10.104.750.000 ROL despăgubiri, ca urmare a împiedicării realizării actului comercial pe o perioadă de 3 ani; 18.748.904.700 ROL daune morale şi cheltuieli de judecată.
În cadrul judecăţii acelei cereri, reclamantul a susţinut că în urma măsurilor dispuse, astfel cum au fost prezentate mai sus, a fost prejudiciat în realizarea actului comercial, motiv pentru care a solicitat daune-interese compensatorii, precum şi beneficiul nerealizat, stabilindu-se pe baza unei expertize tehnice de specialitate efectuată în acea cauză, că valoarea mărfii nerestituite reclamantului este de 639.787 dolari S.U.A., iar beneficiul nerealizat este de 767.744,40 dolari S.U.A..
Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, în faţa instanţelor de fond şi de control judiciar, ca urmare a faptului că instanţele au statuat diferit asupra incidenţei dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., respectiv art. 998 şi 999 C. civ., dar şi asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, esenţiale, însă, în cauză fiind decizia nr. 6170 din 23 iunie 2006 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, precum şi decizia civilă nr. 173 din 16 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, instanţa supremă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., care însă nu exclud incidenţa şi a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., ca dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali şi care permit interpretarea extensivă, aptă de a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.
Curtea de apel a stabilit, cu caracter definitiv, că termenul de un an, reglementat de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., nu este aplicabil în cauză deoarece despăgubirile nu se solicită din latura penală a cauză, ci din obligaţia dispusă de instanţa penală pe latura civilă, astfel că, fiind vorba de un drept de creanţă dedus judecăţii, pentru care urmează să se stabilească întinderea acestuia, termenul de introducere a acţiunii este cel de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958. Acest termen a început să curgă la data naşterii raportului juridic obligaţional, respectiv 23 decembrie 1994, acţiunea fiind introdusă la 21 noiembrie 1997, deci în termen.
Prin decizia Curţii de Apel cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond (Tribunalul Bucureşti), recursul declarat împotriva acestei decizii fiind respins prin decizia civilă nr. 623 din 4 februarie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008, avându-se în vedere situaţia de fapt expusă mai sus, Tribunalul Bucureşti, reţinând îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ., şi dovedită întinderea prejudiciului potrivit art. 1084 C. civ., respectiv paguba efectivă, dar şi beneficiul nerealizat, ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, a admis acţiunea reclamantului, aşa cum a fost restrânsă (reclamantul a renunţat la cererea de acordare a daunelor morale), a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 639.687 dolari S.U.A. cu titlu de daune compensatorii, precum şi suma de 767.744,40 dolari S.U.A. reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada 1994-octombrie 1997, pentru debitul neachitat.
Această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă, prin decizia civilă nr. 296 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv prin decizia nr. 3733 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi a fost pusă în executare de către reclamant, potrivit susţinerilor acestuia, fără a fi depuse şi înscrisuri la dosar, prin cererea de chemare în judecată susţinând că la data de 24 martie 2010 a încasat întreaga sumă acordată prin hotărârea evocată.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 3.156.282,53 dolari S.U.A. (echivalent în RON 10.668.248,47 RON), reprezentând beneficiu nerealizat pentru perioada octombrie 1997 (până la care a fost acordat prin sentinţa civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008) – martie 2010 (data restituirii sumei acordate prin hotărâre).
Reclamantul a înţeles să invoce considerentele avute în vedere de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la pronunţarea sentinţei civile nr. 1175/2008, respectiv faptul că s-a constatat că prejudiciul are un caracter cert şi actual, acesta putând fi cuantificat pe baza expertizei de specialitate, impunându-se repararea integrală a acestuia, respectiv atât valoarea totală a pagubei produsă în patrimoniul reclamantului, cât şi beneficiul nerealizat de la data rămânerii definitive a sentinţei penale prin care s-a dispus restituirea bunurilor sechestrate sau a contravalorii lor şi până la data restituirii efective a sumei datorate de pârât.
Tribunalul a observat, însă, că reclamantul a evidenţiat acest argument în mod singular, fără a avea în vedere şi celelalte considerente expuse în hotărârea menţionată, prin care nu s-a contestat dreptul acestuia la repararea integrală a prejudiciului, dar s-a avut în vedere că beneficiul nerealizat a rezultat din faptul că reclamantului i s-a restituit valoarea containerelor de cafea comercializate de pârât, după mai bine de 2 ani de la data la care trebuia îndeplinită obligaţia de restituire, fiind încălcate interesele patrimoniale şi comerciale ale reclamantului, astfel că sintagma „şi până la data restituirii efective a sumei datorate de pârât” nu poate fi interpretată decât în sensul prezentat, respectiv acela al constatării de către instanţă a restituirii valorii containerelor comercializate până la data pronunţării sentinţei civile nr. 1175/2008. De altfel, instanţa a reţinut în mod expres că la data de 28 august 1996 s-a restituit reclamantului suma de 673.954.800 ROL, provenită din vânzarea la licitaţie a celor 5 containere cu cafea, aflate la licitaţie, cu peste 2 ani întârziere, faţă de sentinţa penală de restituire.
Reclamantul a formulat prezenta cerere, considerându-se îndreptăţit la acordarea beneficiului nerealizat până în martie 2010, întrucât, deşi în dispozitivul sentinţei civile nr. 1175/2008 s-a arătat că beneficiul nerealizat s-a acordat pentru perioada 1994-octombrie 1997, în considerente se face menţiunea că repararea beneficiului presupune beneficiul nerealizat până la data restituirii efective a sumei datorate de pârât.
Instanţa de fond a apreciat, însă, că partea din hotărâre care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluţia, iar dispozitivul este cel care se execută, acest efect recunoscându-se şi considerentelor, doar în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el.
Or, atâta timp cât instanţa a avut în vedere restituirea valorii cafelei verzi sechestrate şi comercializate, iar prin dispozitiv s-a stabilit ca dată limită a perioadei în care reclamantul a fost lipsit de beneficiu (nerealizat) - octombrie 1997, este evident că la folosirea sintagmei „şi până la data restituirii efectivă a sumei datorate de pârât” s-a avut în vedere faptul că suma provenită din valorificarea mărfii la licitaţii a fost restituită în intervalul de timp dedus judecăţii, în care pârâtul a achitat cu întârziere valoarea mărfii confiscate.
De altfel, analizând raportul de expertiză avut în vedere de instanţă la pronunţarea sentinţei civile nr. 1175/2008, raport invocat şi în prezenta cauză, Tribunalul a constatat că suma de 639.787 dolari S.U.A. (acordată prin hotărâre) reprezintă diferenţa dintre totalul valoric al cafelei obţinut la data licitaţiei, calculat de expert în cuantum de 1.124.338 dolari S.U.A., dar pentru toate cele 13 containere de cafea (menţiunea din considerente referitoare la restituirea valorii celor 5 containere de cafea fiind o eroare materială, atâta timp cât suma acordată este chiar cea indicată de expert ca fiind paguba suferită de reclamant), şi totalul valoric returnat cu întârziere, de la data de 23 decembrie 1994, când hotărârea de achitare a reclamantului şi de restituire a mărfii a rămas definitivă, respectiv, pe perioada 30 decembrie 1994-9 octombrie 1997, în cuantum de 484.551 dolari S.U.A. Prin urmare, suma de 639.787 dolari S.U.A. reprezintă prejudiciul constituit din pierderea suferită ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.
Tribunalul a mai reţinut că expertul a ajuns la această diferenţă, prin stabilirea valorii cafelei licitate în ROL, respectiv 1.701.903.600 ROL – valoare totală cafea licitată în Constanţa (8 containere) şi în Bucureşti (5 containere) + 272.760.000 RON – diferenţă de subevaluare de cafea licitată în Constanţa (apreciată de expert ca fiind o „greşeală a pârâtului”), a totalului valoric returnat în tranşe 1.714.674.107 ROL, valoarea în ROL fiind aproape egală, cea returnată fiind mai mare cu 12.770.507 ROL, dar faţă de data achitării sumelor în ROL, cursul de referinţă ROL/dolar s-a modificat, cu consecinţa diminuării contravalorii în dolari, a aceleiaşi sume în ROL.
În concordanţă cu cele reţinute este şi decizia civilă nr. 23/A din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3733 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Toate aceste considerente avute în vedere de instanţe în hotărârile pronunţate, în opinia Tribunalului, au fost apreciate de instanţa de fond în prezenta cauză ca fiind esenţiale pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, rezultând fără nici un dubiu că cererea reclamantului este supusă termenului general de prescripţie, de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, dar, esenţial în cauză este momentul de la care acest termen începe să curgă.
Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 3 coroborate cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Reclamantul a susţinut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în prezenta cauză este momentul efectuării plăţii sumei acordate prin sentinţa civilă nr. 1175 din 27 iunie 2008 de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv data de 24 martie 2010, întrucât abia la acest moment prejudiciul constituit din beneficiul nerealizat îndeplinea cele două condiţii pentru repararea acestuia, respectiv caracterul cert, întrucât doar atunci a fost cunoscută întinderea întregului prejudiciu suferit, precum şi condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Instanţa de fond a apreciat, însă, că o astfel de susţinere nu poate fi primită în prezenta cauză, având în vedere că prin hotărârile judecătoreşti invocate mai sus s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că prescripţia dreptului reclamantului la repararea pagubei constând în pierderea suferită şi beneficiul nerealizat a început să curgă la data naşterii raportului juridic obligaţional, respectiv 23 decembrie 1994, când a fost pronunţată decizia penală nr. 867 a Tribunalului Constanţa, prin care a rămas definitivă sentinţa penală nr. 1485 din 15 iulie 1994, prin care s-a dispus ridicarea sechestrului instituit şi restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor.
Tribunalul a observat că prin modalitatea în care reclamantul a înţeles să învestească instanţele de judecată, acesta a avut în vedere iniţial beneficiul nerealizat pe perioada octombrie 1994-octombrie 1997, însă pe parcursul judecăţii cererii introdusă la data de 28 octombrie 1997, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, reclamantul a urmărit obţinerea beneficului nerealizat şi pentru perioada ulterioară momentului octombrie 1997, în continuare, până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate, făcând o primă referire (chiar dacă în concluziile scrise – procedural, acest aspect, este lipsit de relevanţă în prezenta cauză), la data de 22 octombrie 2003, aşa încât cel puţin la acel moment se poate aprecia că reclamantul trebuia (ori putea) să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Tribunalul a mai observat că reclamantul a solicitat şi acordarea de daune cu titlu de beneficiu nerealizat, în continuare, până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate, beneficiu calculat conform algoritmului stabilit prin expertiza efectuată de expertul Z.E. în dosarul înregistrat iniţial sub nr. 7798/1997 (avută în vedere la pronunţarea sentinţei civile nr. 1175/2008) pretenţie identică, din punct de vedere al obiectului, cu cea solicitată prin prezenta cerere de chemare în judecată, prin cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1175/2008, înregistrată la data de 15 iulie 2008, aşa încât în nici un caz nu se poate aprecia că momentul de la care a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, este data de 24 martie 2010.
Chiar dacă, câtimea pretenţiilor deduse judecăţii în acest dosar este diferită faţă de cea pretinsă prin cererea înregistrată la 15 iulie 2008, ca urmare a intervalului scurs între anii 2008-2010, aceasta nu înseamnă că reclamantul nu putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, scopul final urmărit de reclamant fiind acelaşi în ambele litigii, reclamantul tinzând să valorifice acelaşi drept de reparare a prejudiciului constând în beneficiul nerealizat până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate.
Tribunalul a apreciat că, contrar celor arătate de reclamant, este, de asemenea, cert prejudiciul viitor care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare.
Or, era evident că prejudiciul cuprinzând beneficiul nerealizat se producea până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate, că acesta era susceptibil de evaluare, aşa încât neformularea prezentei cereri în termenul legal de prescripţie, în condiţiile în care exista siguranţa producerii prejudiciului, dar şi elemente îndestulătoare pentru determinarea întinderii lui, atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Nu în ultimul rând, Tribunalul a observat că pretinsul beneficiu nerealizat de reclamant a fost oricum acoperit prin actualizarea despăgubirilor solicitate de reclamant, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 1175/2008, pârâtul a fost obligat la repararea pagubei pricinuite reclamantului, tocmai ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată a contravalorii mărfii confiscate.
Apelul declarat de reclamantul J.M.K.K. împotriva sentinţei instanţei de fond a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 55/A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Susţinerea prin care reclamantul arăta că nu putea formula acţiunea decât la data la care a cunoscut paguba efectiv suferită, respectiv la data la care pârâtul a înţeles să facă plata sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1175/2008, a fost înlăturată de instanţa de fond, cu motivarea potrivit căreia, cunoaşterea pagubei este o chestiune distinctă de cuantificarea acesteia.
Împrejurarea că instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate şi un argument în plus, respectiv faptul că beneficiul nerealizat de reclamant după anul 1997 a fost solicitat de acesta şi în dosarul ce a purtat anterior între părţi, ceea ce duce la concluzia că cel puţin la acel moment a cunoscut acest prejudiciu şi persoana vinovată de producerea lui, nu reprezintă o motivare lipsită de acurateţe juridică, cum se susţine de recurent, ci dovedeşte încă o dată, legalitatea soluţiei pronunţată de prima instanţă.
În ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită, prescripţia extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea [art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei are în vedere, două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv un moment subiectiv - data de la care persoana vătămată a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (se stabileşte prin orice mijloc de probă propus fie de reclamant, fie de pârât) şi un moment obiectiv - data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască aceste elemente.
În cauza dedusă judecăţii instanţa de fond a avut în vedere primul moment, respectiv data la care reclamantul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, concluzionând în mod corect că aceasta este data naşterii raportului juridic obligaţional între părţi, respectiv data pronunţării deciziei penale nr. 867 din 23 decembrie 1994, prin care s-a dispus definitiv ridicarea sechestrului instituit şi restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor.
Prima instanţă a reţinut corect că paguba suferită şi pretinsă de reclamant constă în beneficiul nerealizat, cunoscut încă de la momentul naşterii raportului obligaţional, iar cuantificarea acestei pagube este o chestiune diferită care putea fi solicitată, într-adevăr, după data plăţii efective a sumei acordată cu titlu de daune compensatorii, în cazul în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-ar fi dispus, evident la cererea reclamantului, obligarea pârâtului la despăgubirea reclamantului atât pentru pierderea efectiv suferită, cât şi pentru prejudiciul nerealizat, până la data plăţii efective şi nu doar până în octombrie 1997, cum s-a solicitat de acesta în procesul anterior.
Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar şi prejudiciile viitoare şi sigure, care, deşi nu s-au produs, este sigur ca se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare.
Raportul juridic obligaţional s-a născut între părţi la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 1485 din 15 iulie 1994 prin care s-a dispus achitarea reclamantului, ridicarea sechestrului asigurător şi restituirea bunurilor sechestrate sau contravaloarea lor, respectiv la data de 23 decembrie 1994, când s-a pronunţat decizia penală nr. 867 din 23 decembrie 1994 a Tribunalului Constanţa şi nu la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1175 din 27 iunie 2008 prin care s-a soluţionat o altă acţiune în pretenţii formulată de reclamant.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul J.M.K.K., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul solicită casarea deciziei atacate, ca fiind nelegală, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea soluţionării fondului, pentru motivul soluţionării greşite, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, a prescripţiei dreptului la acţiune.
În motivarea recursului se arată că, în mod greşit, instanţa de apel a respins susţinerea reclamantului că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani începe să curgă de la data efectuării plăţii, respectiv 24 martie 2010.
Astfel, arată că acţiunea pentru repararea pagubei efective curge de la data sentinţei penale nr. 1485/1994 a Judecătoriei Constanţa, pentru că la acel moment s-a dispus repararea pagubei, respectiv restituirea cafelei sau plata contravalorii acesteia, dar nu este şi momentul curgerii prescripţiei pentru beneficiul nerealizat pentru că la acea dată nu se cunoştea cuantumul beneficiului nerealizat atât timp cât sentinţa penală nu a stabilit cuantumul despăgubirilor, ci doar obligaţia de reparaţie.
Atâta timp cât Statul Român nu şi-a îndeplinit obligaţia de reparaţie a pagubei efective pe perioada cuprinsă între data sentinţei penale - 23 decembrie 1994 - şi data de 24 martie 2010, nu se poate vorbi pe această perioadă de cunoaşterea cuantumului beneficiului nerealizat pentru simplul motiv că întotdeauna beneficiul nerealizat se raportează la paguba efectivă, la întinderea şi data acoperirii acesteia.
Prin urmare, în cazul beneficiului nerealizat, prescripţia nu curge de la data producerii pagubei efective dacă sunt cunoscuţi autorul şi întinderea, ci de la data acoperirii pagubei, pentru că atunci este cunoscută întinderea pagubei, ca element hotărâtor în determinarea cu certitudine a cuantumului beneficiului nerealizat.
Analizând recursul prin raportare la criticile formulate şi la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Principala critică a recurentului se referă la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a respins susţinerea reclamantului că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani începe să curgă de la data efectuării plăţii, respectiv 24 martie 2010, în opinia sa atunci fiind cunoscută întinderea pagubei, ca element hotărâtor în determinarea cu certitudine a cuantumului beneficiului nerealizat.
Susţinerea recurentului este vădit nefondată, cele reţinute de instanţa de apel în argumentarea soluţiei de respingere a apelului fiind corecte şi legale, în concordanţă cu textele de lege aplicabile în cauză.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (…)”. Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Instanţele de judecată anterioare au respectat principiul rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în sensul de a determina începutul prescripţiei extinctive, analizând condiţiile speciale de determinare a începutului prescripţiei extinctive prin stabilirea a doua momente alternative de la data care prescripţia poate începe să curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamant în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal Curtea de Apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior într-o altă cauză având aceleaşi părţi (Dosar nr. 16684/3/2008 - decizia civilă nr. 23/A din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3733 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie) s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că prescripţia dreptului reclamantului la repararea pagubei constând în pierderea suferită şi beneficiul nerealizat a început să curgă la data naşterii raportului juridic obligaţional, respectiv 23 decembrie 1994, când a fost pronunţată decizia penală nr. 867 a Tribunalului Constanţa, prin care a rămas definitivă sentinţa penală nr. 1485 din 15 iulie 1994, prin care s-a dispus ridicarea sechestrului instituit şi restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor.
Susţinerea recurentului în sensul că, în cazul beneficiului nerealizat, prescripţia nu curge de la data producerii pagubei efective dacă sunt cunoscuţi autorul şi întinderea, ci de la data acoperirii pagubei, pentru că atunci este cunoscută întinderea pagubei - 24 martie 2010 -, ca element hotărâtor în determinarea cu certitudine a cuantumului beneficiului nerealizat, este nefondată, având drept scop evitarea sancţiunii prevăzute de dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia dreptului la acţiune.
De altfel, instanţa de fond a analizat, iar instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, şi aspectele prin care reclamantul a urmărit, pe parcursul stadiilor procesuale desfăşurate în cadrul litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16684/3/2008, modificarea cererii iniţiale de chemare în judecată, în sensul de a solicita şi acordarea beneficiului nerealizat pentru perioada ulterioară anului 1997, în continuare, până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate. Această solicitare a reclamantului duce la concluzia că, cel puţin la acel moment, a cunoscut paguba şi persoana vinovată de producerea ei, ceea ce dovedeşte, încă o dată, legalitatea soluţiei de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.
Se reţine că, prin modul în care reclamantul a înţeles să învestească instanţele de judecată, acesta a avut în vedere iniţial beneficiul nerealizat pe perioada octombrie 1994-octombrie 1997, însă pe parcursul judecăţii cererii introdusă la data de 28 octombrie 1997, reclamantul a urmărit obţinerea beneficului nerealizat şi pentru perioada ulterioară momentului octombrie 1997, în continuare, până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate, făcând o primă referire, aşa cum a reţinut instanţa de fond, la data de 22 octombrie 2003, aşa încât cel puţin la acel moment se poate aprecia că reclamantul trebuia (ori putea) să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Reclamantul a susţinut că nu ar fi avut cum să cunoască paguba efectivă, decât la momentul plăţii prejudiciului, întrucât nu putea să cunoască data la care pârâtul urma să efectueze plata sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1175/2008, astfel că nu putea cunoaşte întinderea întregului prejudiciu suferit.
Însă, aşa cum corect s-a reţinut de instanţele de fond şi apel, paguba suferită şi pretinsă de reclamant este beneficiul nerealizat, acesta fiind cunoscut încă de la momentul naşterii raportului juridic obligaţional (23 decembrie 1994 - când a fost pronunţată decizia penală nr. 867 a Tribunalului Constanţa, prin care a rămas definitivă sentinţa penală nr. 1485 din 15 iulie 1994, prin care s-a dispus ridicarea sechestrului instituit şi restituirea bunurilor confiscate ori a contravalorii lor), iar cuantificarea acestei pagube este o chestiune diferită care putea fi solicitată, într-adevăr, după data plăţii efective a sumei acordată cu titlu de daune compensatorii, în cazul în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-ar fi dispus, evident la cererea reclamantului, obligarea pârâtului la despăgubirea reclamantului atât pentru pierderea efectiv suferită, cât şi pentru câştigul (beneficiul nerealizat) pe care reclamantul nu l-a putut realiza ca urmare a plăţii cu întârziere a contravalorii mărfii confiscate, până la data plăţii efective a contravalorii actualizate a mărfii confiscate, şi nu doar până în octombrie 1997.
Având în vedere considerentele expuse şi constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, criticile formulate de acesta fiind nefondate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul J.M.K.K. împotriva deciziei nr. 55/A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5008/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 5010/2013. Civil → |
|---|
