ICCJ. Decizia nr. 503/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 503/2013
Dosar nr. 1627/1/2011
Şedinţa publică din 6 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 200 din 15 februarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 23070 1 martie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis contestaţia formulată de Ş.E.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; a dispus anularea dispoziţiei nr. 7399 din 12 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta să emită dispoziţie de restituire în natură către contestatoare pentru suprafaţa de 108,40 mp conform sentinţei civile nr. 1140/2005, sub condiţia restituirii despăgubirilor de 427,5 lei, actualizată conform legii şi propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren imposibil de restituit în natură.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1140 din 17 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 32/2004, s-a admis, în parte, acţiunea celor două persoane mai sus menţionate având ca obiect restituirea în natură a terenului de 180 mp, fiind obligat pârâtul la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 108,4 mp, reţinându-se că această suprafaţă nu este afectată de construcţii sau de detalii de sistematizare, iar acţiunea soluţionată în mod irevocabil prin sentinţa mai sus menţionată a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă s-a soluţionat după această dată, astfel că nu se justifică în nici un fel încălcarea de către pârâtul din prezenta cauză, prin emiterea dispoziţiei atacate, a celor dispuse deja de o instanţă judecătorească.
Prin urmare, constatând nelegalitatea dispoziţiei atacate, tribunalul în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia nr. 7399 din 12 februarie 2007 emisă de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, pârâta fiind obligată să restituie prin dispoziţie reclamantei, suprafaţa de 108,40 mp, conform sentinţei civile nr. 1140/2005, iar faţă de aspectul că, pentru terenul expropriat s-au plătit despăgubiri de 427,50 lei conform adeverinţei emise de SC C. SA (fila 47 dosar nr. 23070/3/2007), restituirea terenului va fi condiţionată conform art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată de restituirea acestei despăgubiri actualizate conform legii. Totodată, pârâtul a fost obligat să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren imposibil de restituit în natură.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta Ş.E.A. şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Reclamanta Ş.E.A. a arătat, în esenţă, că terenul revendicat este liber şi nu este afectat de elemente de sistematizare, cum în mod greşit s-a reţinut prin Dispoziţia nr. 7399 din 12 februarie 2007 emisă de Primarul General; că în dosarul administrativ au fost efectuate 3 expertize care au statuat că terenul revendicat este liber şi poate fi restituit în natură; că sentinţa atacată nu analizează această expertiză, o ignoră total şi în mod netemeinic reţine în considerente că, prin probele administrate în cadrul contestaţiei, înscrisuri şi raport de expertiză topografică, reclamanta nu a reuşit să facă dovada că a intervenit o situaţie nouă care să justifice restituirea şi a diferenţei de teren până la suprafaţa de 180 mp; că pe fondul rezolvării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 în dosarul administrativ pârâta avea suficiente înscrisuri pe baza cărora să soluţioneze notificarea formulată de reclamantă şi în urma căreia să se dispună restituirea întregii suprafeţe de teren de 180 mp; că nu au fost luate în considerare posibilităţile de compensare a suprafeţei de teren de 68 mp.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a arătat că instanţa de judecată nu a ţinut cont de expertiza depusă la dosarul administrativ şi nici de raportul de evaluare a comisiei interne de analizarea notificărilor în care se specifică foarte clar că terenul care se solicită a fi restituit în natură este afectat în întregime de elemente de sistematizare - trotuar carosabil; că instanţa nu a stabilit întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi nu a determinat dacă imobilul este liber în înţelesul art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 24/A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit sentinţei civile nr. 1140 din 17 octombrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 32/2004 de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 125 din 15 martie 2006 şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 10036 din 07 decembrie 2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală), s-a admis în parte cererea completată formulată la 14 septembrie 2000 de reclamanţii P.A. şi Ş.E.A. şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la restituirea imobilului teren în suprafaţă de 108,4 mp situat în Bucureşti.
După introducerea acţiunii în revendicare soluţionată prin hotărârea judecătorească menţionată anterior, P.A. şi Ş.E.A. au formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 1389 din 18 iulie 2001, pentru restituirea în natură a aceluiaşi teren. Prin dispoziţia nr. 1379 din 12 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a respins cererea pentru restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, întrucât terenul este afectat de elemente de sistematizare iar construcţia a fost demolată şi s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit de 180 mp şi pentru construcţia demolată.
La data emiterii acestei dispoziţii era, însă, deja pronunţată hotărârea judecătorească de restituire în natură a suprafeţei de 108,4 mp din str. Intrarea Vânători, astfel încât, acest teren nu mai putea face obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001. Ambele părţi aveau cunoştinţă de existenţa hotărârii judecătoreşti şi chiar dacă ea nu fusese pusă în executare, Primăria Municipiului Bucureşti trebuia să facă menţiune în dispoziţie despre împrejurarea că terenul solicitat prin notificare a fost restituit parţial - 108,4 mp, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar cuantumul despăgubirilor trebuia calculat în raport doar de suprafaţa de 67 mp ocupată de alei şi trotuare imposibil de restituit în natură şi de valoarea construcţiei demolate.
Faţă de considerentele anterioare, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite elementele autorităţii de lucru judecat conform art. 1201 C. civ., deoarece prezentul litigiu are aceleaşi părţi şi vizează restituirea în natură a aceluiaşi teren ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 1840 din 17 mai 2005. Chiar dacă cele două cereri de chemare în judecată au temeiuri diferite, părţile au urmărit în ambele cereri aceeaşi finalitate, respectiv, restituirea în natură a terenului, din str. Intrarea Vânători.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Ş.E.A., arătând că în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1201 C. civ., în sensul că în cele două acţiuni cauza nu este identică (în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1840 din 17 mai 2005 cauza a constituit-o o acţiune în revendicare, iar în prezentul dosar cauza o constituie anularea dispoziţiei de restituire), şi nici obiectul nu este identic (în primul dosar reclamanta se judeca cu statul pentru un teren de care a fost lipsită abuziv, în timp ce în prezenta cauză se judecă cu Primăria Municipiului Bucureşti pentru anularea unei dispoziţii emise de această entitate).
Înalta Curte constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Recursul declarat de reclamanta Ş.E.A. împotriva deciziei civile nr. 24/A din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 16 februarie 2011, judecata cauzei fiind suspendată la data de 16 noiembrie 2011, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., data de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 17 decembrie 2012, părţile fiind legal citate pentru termenul din 6 februarie 2013.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 16 noiembrie 2011, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 17 decembrie 2012, nici una din părţi nu a întrerupt cursul judecăţii, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamanta Ş.E.A. împotriva deciziei nr. 24/A din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 502/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 498/2013. Civil. Plângere împotriva... → |
|---|
