ICCJ. Decizia nr. 5036/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5036/2013
Dosar nr. 13474/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu din 5 noiembrie 2013
Asupra conflictului de competenţă, de faţă;
La 7 mai 2012, reclamanta SC U.C.M. Reşiţa SA, a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Fundaţia Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa - să revoce Contractul de donaţie autentificat sub nr. 953 din 27 aprilie 2010, la BNP O.C.R., pentru neîndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat pârâta, cu obligarea acesteia de a restitui bunurile donate şi de a achita reclamantei contravaloarea bunurilor mobile pe care le-a înstrăinat.
Învestită cu soluţionarea acestei cereri, Judecătoria Reşiţa, prin Sentinţa civilă nr. 881 din 12 martie 2013, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi în consecinţă a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, reţinând în esenţă că bunurile ce au făcut obiectul contractului de donaţie a cărui anulare se solicită se găsesc în patrimoniul unei societăţi pentru care a început procedura insolvenţei, în Dosarul nr. 755017/3/2011 al Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Or, se arată, conform art. 6 al Legii nr. 85/2006, toate procedurile reglementate prin această lege, cu excepţia apelului prevăzut de art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, aşa cum acesta figurează în registrul comerţului sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Tot astfel, se mai reţine, art. 20 lit. h) din Legea insolvenţei stabileşte faptul că printre principalele atribuţii ale administratorului judiciar este şi aceea a introducerii de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor.
La rândul său, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă s-a declarat necompetent material să soluţioneze cauza de faţă, prin Încheierea din 11 iunie 2013, declinându-şi competenţa în favoarea Judecătoriei Reşiţa astfel că, ivindu-se conflictul negativ de competenţă între două instanţe care nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, cauza a fost înaintată, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a stabili instanţa competentă.
Se constată că prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Reşiţa este competentă să soluţioneze cauza de faţă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 „privind procedura insolvenţei”, toate procedurile prevăzute de acest act normativ (cu excepţia apelului prevăzut la art. 8) sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.
Textul face o trimitere neechivocă la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar, precum şi la procesele şi cererile de natură judiciară, aferente procedurii insolvenţei.
Soluţia legislativă vizează deci doar acele procese şi cereri care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei, respectiv operaţiuni şi acte săvârşite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea acestei proceduri, precum şi litigiile ce au legătură directă cu insolvenţa.
În stabilirea acestei competenţe speciale, legiuitorul nu a avut în vedere cereri, ori acţiuni ce transced procedurii insolvenţei (pretenţii, realizarea unui drept, revocarea unei donaţii, etc.) şi care nu sunt prevăzute în Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispoziţiile dreptului comun şi care aparţin competenţei judecătorului de fond.
Nu în ultimul rând, din perspectiva unei astfel de interpretări s-ar putea pune problema creării unui tratament juridic privilegiat, debitorului aflat în insolvenţă, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, necesitatea asigurării unei egalităţi de tratament juridic dintre debitor şi alte persoane neimplicate în procedura insolvenţei, derivă şi din conţinutul prevederilor art. 36 din lege potrivit căruia „de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.
În speţă, acţiunea formulată de reclamantă, ulterior precizată, nu are ca temei juridic vreo dispoziţie din Legea nr. 85/2006 ci este fondată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 829 - 830 şi 1020 C. civ. şi are ca obiect o cerere - de revocare a unui contract de donaţie - ce excede procedurii insolvenţei, astfel că nu se poate reţine că s-ar supune competenţei speciale instituită prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 85/2006.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei Reşiţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Reşiţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4979/2013. Civil. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 5088/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
