ICCJ. Decizia nr. 5045/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5045/2013
Dosar nr. 2784/1/2013
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 159 din 4 martie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.A., prin mandatar I.A.I., I.A.I.A. şi B.D.V., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Arad, prin primar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii şi intervenienţii în interes propriu B.B.Ş., B.Ş., C.M., C.V., G.V., M.A., M.D.T., T.L., P.Ş., P.E., R.I., S.I. şi Ş.E.; a admis în parte cererile de intervenţie în interes propriu; a constatat lipsa calităţii procesuale active a intervenientei Asociaţia de proprietari str. U.; a respins cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a terenului aferent imobilului; a admis cererea reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, precum şi pentru terenul aferent acestor apartamente; a obligat Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga documentaţie pârâtei Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005; a obligat reclamanţii să plătească intervenienţilor cheltuieli de judecată, în cuantumul menţionat în dispozitivul acestei sentinţe.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 3713/C/2000, cât şi prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 4595/C/2001, s-a dispus restituirea apartamentelor din imobilul revendicat, a terenului aferent acestor apartamente, cât şi a unor părţi nefolosite de locatari.
Or, prin prezenta acţiune reclamanţii au solicitat restituirea în natură a părţilor extratabulare neînstrăinate şi punerea în posesie cu aceste părţi, celelalte pretenţii fiind soluţionate irevocabil.
În ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 1.183 mp, prima instanţă a reţinut că, prin deciziile civile mai sus menţionate, a fost stabilit irevocabil că acest capăt de cerere este inadmisibil, întrucât terenul are un regim juridic special, fiind aferent apartamentelor înstrăinate.
Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor pentru părţile care nu pot fi restituite în natură prima instanţă a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad, Primăria Municipiului a fost obligată să emită dispoziţie în soluţionarea notificării din 16 ianuarie 2001.
Prin Decizia civilă nr. 1095 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelul declarat de intervenienta S.I. împotriva sentinţei mai sus menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanţii să plătească intervenientei suma de 714 RON cheltuieli de judecată aferente primei instanţe; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a respins, ca neîntemeiate, apelurile celorlalte părţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la apelul intervenientei S.I., a constatat că este întemeiat sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată ocazionate de această parte şi justificate cu chitanţa din 16 mai 2008, eliberată de SCA Ş.I. şi A.
Referitor la celelalte apeluri, în cadrul unor considerente comune, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.183 mp, situat în Arad, str. U., obligarea părţilor la restituirea în natură din imobilul în litigiu a tuturor părţilor extratabulare care nu au fost înstrăinate de Statul Român şi care nici până în prezent nu au fost predate în deplină proprietate şi posesie şi la plata despăgubirilor băneşti pentru apartamentele a, b, c, d, e, f, g, h, i şi j din imobilul în litigiu.
În motivarea prezentului demers judiciar, reclamanţii au susţinut că, au formulat notificare, aceasta nefiind încă soluţionată, deşi în urma unei acţiuni civile cu obligaţia de a face formulată de reclamanta I.A., prin Sentinţa civilă nr. 165 din 2 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Arad, acţiunea a fost admisă cu consecinţa obligării Primăriei Municipiului Arad să emită dispoziţie de soluţionare a notificării formulată de reclamantă.
Urmare a tergiversării soluţionării procedurii administrative, reclamanta I.A., prin mandatar I.A.I.A., a formulat la data de 26 iunie 1997, o acţiune civilă în revendicare, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 5940/1997 al Judecătoriei Arad, respinsă prin Sentinţa civilă nr. 5813 din 4 noiembrie 1999, menţinută prin respingerea apelului conform Deciziei civile nr. 337 din 29 februarie 2000 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Timişoara.
Această ultimă decizie a fost atacată cu contestaţie în anulare în Dosarul nr. 4595/C/2001 al Curţii de Apel Timişoara care, prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001, a admis contestaţia, a anulat Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000, a admis recursul reclamantei I.A., a modificat ambele hotărâri anterioare, a admis în parte acţiunea şi a dispus restituirea, către reclamantă, a următoarelor părţi din imobilul situat în Arad, str. U.: spaţiu de la mansardă - turn ornamental de 40 - 50 mp, nefolosit; ap. nr. k, deţinut de I.M.; ap. nr. l deţinut de C.O.; ap. nr. m deţinut de B.V.; ap. nr. n deţinut de L.I.; ap. nr. o deţinut de S.A.; ap. nr. p deţinut de C.A.; magazia de 140,83 mp, de la subsolul imobilului; spaţiul de 52,83 mp, nefolosit de Asociaţia de locatari; spălătoria de 14,83 mp; terenul aferent acestora, evidenţiat de cartea funciară, înscriind dreptul de proprietate al reclamantei.
În raport de hotărârea irevocabilă menţionată mai sus, instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor de restituire în natură a unei magazii de la subsol în care funcţionează o societate comercială, aceasta fiind menţionată expres în hotărârea irevocabilă sub denumirea "magazia de la subsol" şi invocarea în prezenta acţiune a unui spaţiu mult mai mare a turnului ornamental în condiţiile în care, cu putere de lucru judecat, acest spaţiu s-a restituit deja.
Instanţa de apel a mai reţinut că, din examinarea Deciziei civile nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara rezultă fără dubiu că s-a dispus restituirea, către reclamanta I.A., a spaţiilor libere neînstrăinate de către Statul Român din imobilul situat în Arad, str. U., inclusiv a terenului aferent acestora.
A constatat neîntemeiată susţinerea reclamanţilor privind nepronunţarea instanţelor asupra cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 1.183 mp, în condiţiile în care şi în privinţa acestui aspect, instanţa a tranşat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Pornind de la aceste considerente ce ţin de fondul litigiului, tranşat irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara şi propunerea de acordare de despăgubiri ce se impune a fi făcută de unitatea deţinătoare prin Sentinţa civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad, instanţa de apel a reţinut că susţinerile pârâţilor şi intervenienţilor privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei I.A. în revendicarea întregului imobil sunt nefondate, deoarece calitatea procesuală şi legitimitatea reclamantei la beneficiul măsurilor reparatorii în privinţa imobilului în litigiu, au fost tranşate irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Recursul reclamanţilor împotriva acestei decizii a vizat următoarele critici:
I. Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de recuzare a judecătorului O.S.S. formulată la data de 4 decembrie 2009 şi în mod greşit a respins cererea de recuzare a doamnei judecător M.G., care a fost soluţionată de judecătorul F.Ş., acesta participând în completul de judecată ce a pronunţat Decizia civilă nr. 2491 din 19 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, sens în care nu putea fi imparţial;
II. Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de probaţiune formulată prin cererea de apel având ca obiect efectuarea unei expertize în construcţii, care să identifice toate spaţiile tabulare şi extratabulare din imobilul în litigiu;
III. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de a participa la efectuarea expertizei dispuse din oficiu de instanţă şi nici asupra cererii de obligare a pârâtului Municipiul Arad, prin primar, şi a intervenienţilor să depună la dosarul cauzei contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor, actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor, cărţile funciare, individuale, releveul clădirii, cartea tehnică a imobilului şi orice alte acte;
IV. Referitor la capătul de cerere privind restituirea în natură a părţilor extratabulare care nu au fost înstrăinate de Statul Român din imobilul în litigiu, în mod greşit instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat întrucât între prezenta acţiune şi cea finalizată prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara nu există identitate de cauză;
V. Referitor la terenul în suprafaţă de 1.183 mp, în mod greşit instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat întrucât Statul Român nu şi-a intabulat niciodată dreptul de proprietate asupra acestui teren iar conform procesului-verbal de naţionalizare rezultă că numai apartamentele au fost naţionalizate nu şi terenul;
VI. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în considerentele deciziei sale asupra consecinţelor Deciziei civile nr. 2403 din 7 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara prin care s-a statuat înlăturarea din cartea funciară a intabulării dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului aferent apartamentelor nr. e, nr. b şi nr. a din imobilul în litigiu;
VII. Referitor la cheltuielile de judecată, în raport de soluţia instanţei de fond, cererea de acordare a acestora, în sumă de 4.575 RON, ar fi trebuit admisă.
Prin Decizia civilă nr. 6989 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursurile formulate împotriva Deciziei nr. 1095 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara.
Cu privire la recursul reclamanţilor s-au reţinut următoarele:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenienţilor, Înalta Curte a constatat că, raportat la obiectul acţiunii (restituirea în natură a părţilor extratabulare care nu au fost înstrăinate de către Statul Român şi a suprafeţei de 1.183 mp teren), aceştia justifică o asemenea calitate, întrucât, urmare a dobândirii apartamentelor din imobilul în litigiu, se opun, în prezentul demers judiciar, restituirii terenurilor aferente acestor apartamente.
Referitor la greşita respingere a cererilor de recuzare ale judecătorilor O.S.S. şi M.G., Înalta Curte a constatat că, prin soluţia adoptată reclamanţilor nu li s-a creat nicio vătămare, sens în care critica nu poate fi primită.
Referitor la presupusa nepronunţare asupra cererii de probaţiune, inclusiv cea privind nedepunerea contractelor de vânzare-cumpărare a spaţiilor locative, Înalta Curte a constatat că la termenul din 24 noiembrie 2011 reclamanţii au formulat o cerere prin care au solicitat completarea probaţiunii cu o expertiză tehnică în construcţii care să verifice suprafaţa fiecărui apartament sau spaţiu cu altă destinaţie din imobilul în litigiu şi dacă există corespondenţă între apartamentele înscrise în cartea funciară şi situaţia faptică a imobilului.
Raportat la hotărârile irevocabile depuse la dosarul cauzei şi la expertiza întocmită de expert B.F., instanţa de apel a respins cererea de probaţiune, situaţie faţă de care critica sub acest aspect este neîntemeiată.
Referitor la critica privind restituirea în natură a părţilor extratabulare ce nu au fost înstrăinate Statului Român, Înalta Curte a constatat că prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că s-a dispus restituirea imobilului numai în limitele a ceea ce nu a fost înstrăinat către chiriaşi.
Referitor la critica privind nerestituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.183 mp, Înalta Curte a constatat că, prin aceeaşi decizie anterior menţionată, s-a statuat cu putere de lucru judecat şi asupra acestei chestiuni.
Referitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte a constatat că temeiul acordării acestor îl constituie culpa procesuală, ce subzistă şi în cazul admiterii parţiale a acţiunii, însă în speţă acţiunea reclamanţilor a fost respinsă cu privire la capătul de cerere privind revendicarea terenului aferent apartamentelor înstrăinate chiriaşilor.
Cu privire la recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a reţinut că problema lipsei calităţii procesuale pasive a acestei recurente şi a excepţiei prematurităţii acţiunii a fost tranşată irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul Municipiul Arad, prin primar, s-a reţinut că aspectele deduse judecăţii referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor I.A. şi B.D.V., respectiv, a lipsei calităţii de reprezentant a reclamantului I.A.I. pentru I.A., au fost, de asemenea, tranşate irevocabil prin decizia mai sus amintită.
Recursul intervenienţilor, raportat la criticile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi la dreptul de a primi despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru nerestituirea în natură a părţii din imobil ce a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respins, ca nefondat, pentru aceleaşi considerentele deja expuse.
Împotriva acestei decizii B.D. şi I.A. au formulat, la data de 8 mai 2013, contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., arătând că soluţia adoptată prin hotărâre supusă căii extraordinare de atac este rezultatul mai multor greşeli materiale şi că instanţa de recurs s-a pronunţat eronat asupra cererii de obligare a intimatului-pârât Municipiul Arad, prin primar, la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea cererii, contestatorii au formulat următoarele critici:
I. Instanţa de recurs a reţinut, în mod eronat, succesiunea în timp a demersurilor judiciare ale reclamantei I.A., în sensul că s-a menţionat greşit că acţiunea în revendicare din 26 iunie 1997 a fost introdusă urmare a tergiversării soluţionării procedurii administrative, procedură care a început la 16 iulie 2001, nicidecum anterior anului 1997.
Această neconcordanţă în timp conduce la concluzia că acţiunea în revendicare ar fi fost soluţionată într-un moment în care se derula procedura administrativă şi, deci, instanţa a reţinut autoritatea de lucru judecat în sensul art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa că nu se mai poate solicita restituirea în natură a părţilor din imobil vizate prin acţiunea dedusă judecăţii.
Dacă nu ar fi existat această eroare materială, instanţa ar fi putut aplica dispoziţiile art. 2.5 B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform căruia "în cazul în care persoana îndreptăţită, deşi a optat pentru procedura administrativă de restituire prevăzută de lege, invocă şi prezintă o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care vizează imobilul notificat pentru restituire în natură, prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, că preluarea s-a făcut fără titlu sau fără titlu valabil, unitatea notificată este obligată să respecte calificarea respectivă, sau, după caz, să pună imediat în executare hotărârea judecătorească".
Pe baza hotărârilor anterioare de retrocedare, instanţa ar fi observat împrejurarea că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil, fiind, astfel, incident art. 9 din legea specială, potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini", text de lege ce se raportează la art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ, conform căruia "dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege".
II. În mod greşit, instanţa de recurs a reţinut, referitor la terenul de 1.183 mp, că în privinţa acestui aspect s-a tranşat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, întrucât, în realitate, prin această decizie s-a dispus restituirea terenului aferent edificatelor neînstrăinate chiriaşilor, care nu se confundă cu terenul solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta speţă.
Prin urmare, instanţa de recurs, din eroare, a reţinut, ca neîntemeiată, critica privind greşita reţinere a puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2210 din 11 septembrie 2001.
III. În mod greşit instanţa de recurs a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri, ce se impune a fi făcută de unitatea deţinătoare, aspect care este în contradicţie flagrantă cu conţinutul literal şi substanţial al respectivei decizii.
IV. În mod greşit instanţa de recurs reţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de probaţiune privind efectuarea unei expertize în construcţii, solicitare formulată prin cererea de apel.
Astfel, instanţa supremă constată că, întrucât instanţa de apel a respins cererea de probatorii formulată la termenul din 24 noiembrie 2011, nu se poate reţine critica potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de probaţiune formulată prin cererea de apel.
Or, obiectivele solicitate prin cererea de probaţiune formulată în cadrul cererii de apel nu sunt identice cu cele formulate la termenul din 24 noiembrie 2011, astfel încât nu se poate reţine că prin pronunţarea asupra acestei din urmă cereri, instanţa de apel s-ar fi pronunţat şi asupra primei cereri.
V. În mod greşit instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii au criticat neobligarea intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceştia au solicitat obligarea intimatului-pârât Municipiul Arad, prin primar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.575 RON.
În acest sens, mai arată că, deşi instanţa reţine că există culpă procesuală şi atunci când acţiunea este admisă în parte, în mod greşit nu acordă cheltuielile de judecată solicitate.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru următoarele argumente:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe textul legal anterior citat, iar din conţinutul acesteia rezultă că petenţii s-au raportat la teza I a art. 318 C. proc. civ. privind "eroarea materială".
În sensul textului legal anterior citat, noţiunea de "greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greşită a recursului ca tardiv declarat, anularea greşită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
În oricare dintre situaţii, pretinsa greşeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluţionat prin decizia a cărei retractare se solicită şi în raport de situaţia existentă la dosar la data pronunţării acesteia.
Pe de altă parte, nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
Se constată că în cauză, aspectele pe care contestatorii le învederează cu titlu de motive ale contestaţiei în anulare, fie reprezintă chestiuni de fond deduse judecăţii în cadrul procesual în care s-a pronunţat decizia supusă prezentei căi extraordinare de atac, fie nu se regăsesc, ca atare, în dispoziţiile legale exprese ce reglementează o asemenea procedură extraordinară.
Rezultă, astfel, că motivele despre care contestatorii susţin ca fiind cele ale unei contestaţii în anulare, nu se subsumează niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., ci reprezintă nemulţumiri legate de soluţia pronunţată de instanţa de recurs prin care se reiterează, practic, aspecte ce au făcut obiect de analiză în calea de atac a recursului şi asupra cărora s-a statuat în mod irevocabil.
Astfel, referitor la greşita reţinere, de către instanţa de recurs, a succesiunii în timp a demersurilor judiciare efectuate în cauză de către reclamanta iniţială, se constată că ceea ce contestatorul supune prezentei căi extraordinare de atac nu reprezintă un considerent prin care instanţa de recurs îşi justifică soluţia adoptată, ci o expunere de fapt a unor etape procesuale anterioare, ce nu poate constitui obiect al vreunei căi de atac, întrucât ceea ce se cenzurează prin intermediul controlului judiciar este soluţia şi motivarea pe care aceasta se sprijină, iar nu descrierea şi enumerarea unor etape administrative sau procesuale anterioare.
Referitor la împrejurarea că instanţa de recurs a reţinut, în mod greşit, referitor la terenul de 1.183 mp, că asupra acestui aspect s-a tranşat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, o asemenea critică pune în discuţie o chestiune de fond ce nu poate fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac, conform consideraţiilor expuse într-un paragraf anterior.
Referitor la faptul că în mod greşit instanţa de recurs a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri, în considerentele deciziei contestate în prezenta cauză nu se regăseşte o asemenea motivare, astfel încât nici această critică nu poate fi primită. Alin. (4) al paginii 7 din decizie indicat de către contestator ca făcând vorbire despre aspectul învederat, reprezintă o parte din expunerea etapei procesuale a apelului, iar nu un considerent al instanţei de recurs, care să fie susceptibil de reformare prin intermediul vreunei căi extraordinare de atac.
Chestiunile privind pronunţarea sau nepronunţarea asupra unor probatorii, ori modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată, exced cadrului procesual al prezentei contestaţii în anulare, în care nu se poate proceda la o analiză pe fond a cauzei, criticile formulate impunându-se a se limita strict la motivele expres şi limitativ prevăzute de lege subsumate acestei proceduri judiciare.
În realitate, prin calea extraordinară de atac promovată, contestatorii supun analizei nu o "greşeală materială" în accepţiunea art. 318 C. proc. civ. ci, chiar aşa cum contestatorul I.A.I. s-a şi exprimat, cu prilejul concluziilor orale, presupuse "greşeli de judecată", chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare va fi respinsă, ca nefondată, şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii vor fi obligaţi la plata, către intimatul K.P.S., a sumei de 747 RON cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de deplasare şi cazare, astfel cum au fost dovedite cu actele depuse la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de B.D.V. şi I.A.I., împotriva Deciziei nr. 6989 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatorii la plata, către intimatul K.P.S., a sumei de 747 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4965/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5046/2013. Civil → |
|---|
