ICCJ. Decizia nr. 5041/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5041/2013
Dosar nr. 2789/1/2013
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 23 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Caransebeş (declinată în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, conform Sentinţei nr. 1629/2009), reclamanţii Ş.R., C.I., H.I., H.M., H.A., B.I., Ţ.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. şi M.C., I.N.A., I.I., I.Z. au chemat în judecată pe pârâta SC H. SA, solicitând să fie obligată la respectarea dreptului de proprietate şi posesie asupra terenurilor pe care sunt proprietari conform C.F.-urilor şi obligarea la despăgubiri pentru terenurile ocupate de Lacul tampon Zerveşti. Ulterior, reclamanţii C.M. şi M.C., prin precizare de acţiune, au solicitat acordarea de despăgubiri şi pentru terenul înscris în C.F. nr. X Ruieni, transcris în fila C.F. nr. Y Ruieni, nr. top. X, ocupat de blocul de locuinţe Turnu Ruieni.
Cadrul judecăţii a fost modificat prin atragerea în proces şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, indicat de pârâtă, ca titular al dreptului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1053 din 4 iulie 2011 Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C.M. şi M.C., a anulat ca netimbrată cererea formulată de reclamanta I.N.A., a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamantul B.I. şi reclamanta I.A., soţie supravieţuitoare a reclamantului I.I., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Ş.R., C.I., H.I., H.M., H.A., Ţ.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. şi M.C. împotriva pârâţilor Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi SC H. SA.
Pentru a hotărî astfel, analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, întrucât, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată iniţial, avea ca obiect revendicarea terenurilor, ulterior reclamanţii solicitând doar obligarea pârâţilor la despăgubiri. Or, excepţia invocată vizează doar inadmisibilitatea cererii în revendicare, nu şi inadmisibilitatea cererii în despăgubiri.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C., a fost respinsă întrucât imobilele înscrise în C.F. nr. Y Rueni, pentru care aceştia au solicitat despăgubiri, au fost proprietatea lor anterior exproprierii din 1973.
În ceea ce priveşte cererea continuată de reclamanta I.N.A., în calitate de succesoare a reclamantului I.I., tribunalul a anulat-o ca netimbrată în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997.
În legătură cu fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, potrivit pretenţiilor formulate, reclamanţii au solicitat ca pârâta să fie obligată la respectarea dreptului lor asupra terenurilor pe care sunt proprietari conform C.F.-urilor şi obligarea la despăgubiri pentru terenurile ocupate de Lacul tampon Zerveşti. Ulterior, reclamanţii C.M. şi M.C. au pretins acordarea de despăgubiri şi pentru terenul înscris în C.F. nr. X Ruieni, transcris în fila C.F. nr. Y Ruieni, nr. top. X, ocupat de blocul de locuinţe Turnu Ruieni.
În ce priveşte obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii nu mai sunt proprietarii terenurilor revendicate, întrucât au făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 346/1984 pentru realizarea lucrării de interes naţional "Lac tampon Zerveşti" care, după finalizare, a fost cuprinsă în Anexa nr. 7 la Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Prin expropriere, terenurile în cauză au trecut în proprietatea statului al cărui drept este opozabil terţilor fără a fi necesară intabularea, conform art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Declaraţiile de expropriere fac dovada că reclamanţii sau antecesorii lor şi-au dat acordul la expropriere, solicitând să fie compensaţi în bani.
De asemenea, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, expertul a confirmat susţinerile pârâtei cu privire la faptul că terenurile ocupate de obiectivul de interes naţional "Lac tampon Zerveşti" au fost expropriate, menţionând poziţia din decretul de expropriere şi numărul parcelei pe planul anexă la decret.
Asupra cererii de acordare a despăgubirilor, instanţa a reţinut că este lipsită de temei juridic, întrucât reclamanţii sau antecesorii lor au fost despăgubiţi. Despăgubirile au fost stabilite prin procesul-verbal de evaluare nr. x/1985 şi achitate, conform tabelului "despăgubiri pentru terenuri expropriate şi valoare construcţii" în care au confirmat, prin semnătură, primirea sumelor cuvenite, sume ce nu au fost contestate la acea dată.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au solicitat despăgubiri şi în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dar prin Hotărârea nr. 13/2007, Comisia Judeţeană Caraş-Severin a respins solicitarea pe motiv că exproprierea s-a făcut cu plata despăgubirilor băneşti.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii Ş.R., C.I., H.I., H.M., H.A., Ţ.N., B.P.N., B.A., M.G., C.M. şi M.C.
În motivare, apelanţii au arătat că prima instanţă a apreciat eronat probele din dosar, atunci când a reţinut acordul lor sau al antecesorilor lor cu privire la expropriere şi nu a observat că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pârâta a ocupat suprafeţele de teren ce nu au fost expropriate şi asupra cărora ei sunt proprietari tabulari cu drepturi depline.
Au susţinut, de asemenea, că însăşi Primăria Turnu Ruieni a recunoscut că li s-a luat o suprafaţă mai mare decât cea menţionată în Decretul de expropriere nr. 346/1984, încercând să le acorde teren în compensaţie în localitatea Măureni, însă nu s-a putut realiza această împroprietărire având în vedere lipsa cadrului legal.
Totodată, au învederat că respingerea acordării de despăgubiri de către Comisia Judeţeană de fond funciar este temeinică şi legală, deoarece reclamanţii sunt proprietari pe teren în cartea funciară, iar, pe de altă parte au precizat că nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece exproprierea efectuată în baza Decretului nr. 346/1984 este o expropriere făcută în temeiul legii.
Prin Decizia civilă nr. 33 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.I., H.I., H.M., H.A., Ţ.N., B.P.N., B.A., M.G., G.M. şi M.G. A luat act de renunţarea la judecata apelului reclamantului Ş.P. (în calitate de moştenitor al defunctei Ş.R.).
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, cu referire la situaţia de fapt, că au fost ocupate, de către pârâţi, suprafeţe de teren aparţinând apelanţilor, mai mari decât cele cuprinse în Decretul de expropriere nr. 346/1984.
S-a reţinut ca fiind de necontestat, în speţă, faptul că pentru suprafeţele expropriate, menţionate în decretul de expropriere, apelanţii au primit despăgubiri la acea dată, prin prezenta acţiune solicitându-se despăgubiri pentru suprafeţele de teren ocupate în fapt de către pârâţi, neexpropriate.
Cu privire la aceste din urmă suprafeţe de teren, s-a constatat însă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că reclamanţii au solicitat despăgubiri iar, prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Caraş-Severin, cererea lor a fost respinsă pe considerentul că exproprierea s-a făcut cu plata despăgubirilor băneşti.
Or, din modul în care a fost formulată acţiunea reclamanţilor rezultă că aceasta este o acţiune în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 - 481 din vechiul C. civ.), numai că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, a H.G. nr. 890/2005 şi a Legii nr. 1/2000, situaţia juridică a terenurilor de genul celor aflate în litigiu este supusă dispoziţiilor speciale prevăzute în aceste din urmă acte normative.
S-a reţinut, pe acest aspect că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate fără titlu "pot fi revendicate de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001) şi legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a legilor speciale mai sus menţionate, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare/despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
În acest sens, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, reclamanţii au avut posibilitatea să solicite pentru terenurile ocupate (în fapt) abuziv fie teren în compensaţie, fie despăgubiri băneşti, ceea ce au şi făcut, fiindu-le respinsă cererea prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Judeţene.
S-a constatat că, în acelaşi sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, stabilind că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Aceeaşi Decizie nr. 33/2008 a instanţei supreme nu exclude totuşi, în mod absolut, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, cu condiţia însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, iar reclamanţii să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul acestei noţiuni, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime", dar simpla solicitare de a obţine un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici bun actual şi nici speranţă legitimă.
Instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Atanasiu şi alţii contra României), conform căreia "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului" (parag. 140).
Or, în speţă, reclamanţii nu deţin un asemenea titlu executoriu şi deci, nu se pot prevala de existenţa unui bun în patrimoniul lor, pentru a putea pretinde că li s-a încălcat dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, nerecunoaşterea posibilităţii promovării acţiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 10/2001, nu înseamnă încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, câtă vreme aceste legi asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii-reclamanţi, care au susţinut nelegalitatea sub următoarele aspecte:
- Prin soluţia adoptată de instanţele fondului a fost nesocotit dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenurilor neexpropriate ocupate de luciul de apă.
Deşi instanţa de apel a reţinut o stare de fapt corectă, când face referire la terenurile ocupate de ape şi neexpropriate, apreciază că dreptul la despăgubiri în privinţa acestora trebuia valorificat în baza legilor fondului funciar, având posibilitatea de a primi teren în compensaţie sau despăgubiri băneşti, astfel încât calea dreptului comun nu mai este deschisă, deoarece s-ar încălca regula specialia generalibus derogant, cu trimitere şi la Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Or, decizia menţionată nu exclude posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare/despăgubire, cu condiţia să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securităţii raporturilor juridice.
După cum rezultă din extrasele de carte funciară şi din raportul de expertiză efectuat în cauză, recurenţii-reclamanţi sunt titularii dreptului de proprietate pe terenurile neexpropriate şi ocupate de luciul de apă, acest bun face parte din patrimoniul lor în sensul jurisprudenţei instanţei europene, este un bun actual şi există speranţa legitimă că vor primi despăgubiri de la cel care îl ocupă pe nedrept.
Criticile recurenţilor au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că instanţa a făcut o corectă aplicare a principiului specialia generalibus derogant, în condiţiile în care erau incidente la speţă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care permiteau reclamanţilor valorificarea pretenţiilor lor.
Susţinerea că reclamanţii ar beneficia de un bun actual este nejustificată, având în vedere jurisprudenţa dezvoltată în această materie de instanţa europeană, inclusiv Hotărârea-pilot din cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:
- Contrar susţinerii recurenţilor-reclamanţi, instanţele anterioare au dezlegat corect problema dreptului de proprietate pretins de către reclamanţi şi, în mod corelativ, a despăgubirilor cerute de aceştia, ca urmare a unei exproprieri de fapt ce a avut loc în anul 1984.
Astfel, pentru a stabili cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretenţiile formulate, instanţele au pus în mod corect problema raportului dintre norma generală şi cea specială, pe care l-au rezolvat conform principiului de drept incident, în favoarea normei speciale.
Făcându-se o aplicaţie a acestui principiu, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a statuat că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil .. pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Or, cu referire la imobilul a cărui revendicare (iniţial, solicitându-se restituirea în natură, ulterior, transformându-se cererea în dezdăunări) au pretins-o reclamanţii, există o astfel de reglementare specială dată de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.
Potrivit textului menţionat, pentru asemenea imobile, cum este cel în litigiu, trecute în proprietatea statului şi pe care se găsesc instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii, li s-a recunoscut posibilitatea foştilor proprietari să primească suprafeţe echivalente în compensare, iar în ipoteza în care această compensare nu este posibilă, să primească despăgubiri.
De altfel, reclamanţii au uzat de această reglementare specială, formulând cerere la Comisia de fond funciar, numai că prin Hotărârea nr. 13/2007 a Comisiei Judeţene Caraş-Severin s-a invalidat propunerea de restituire pentru terenurile ocupate de amenajarea hidroenergetică, întrucât exproprierea s-a făcut cu despăgubiri băneşti.
Împrejurarea că reclamanţii n-au obţinut satisfacerea tuturor pretenţiilor în procedura legii speciale nu le deschide acestora calea dreptului comun întrucât acesta nu este în completarea normei speciale ci, dimpotrivă, este înlăturat de la aplicare de norma specială.
Or, în speţă, fără să epuizeze căile de atac împotriva hotărârii Comisiei de fond funciar în măsura în care erau nemulţumiţi de soluţie, reclamanţii au considerat că îşi pot valorifica pretenţiile printr-o acţiune de drept comun.
Un asemenea demers ar fi putut fi promovat cu succes dacă reclamanţii ar fi beneficiat de un drept actual de proprietate în patrimoniul lor, care să nu mai fie supus validării, reconstituirii în procedura legii speciale.
Contrar susţinerii reclamanţilor, aceştia nu sunt beneficiarii unui astfel de drept, de vreme ce terenurile le-au fost expropriate în temeiul unui Decret (şi respectiv, în fapt) în anul 1984.
Împrejurarea că terenurile ocupate de luciul de apă al amenajării hidroenergetice ar figura în continuare în cartea funciară pe numele lor, nu este aptă să demonstreze un drept de proprietate actual, având în vedere că, potrivit art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dreptul dobândit de stat prin expropriere este valabil şi opozabil fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară.
Aşadar, situaţia de carte funciară de care se prevalează recurenţii nu este una conformă realităţii şi regimului juridic actual al imobilului, nejustificându-le temeinicia demersului.
- Deşi fac referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi la jurisprudenţa instanţei europene, atunci când pretind că pot recurge la calea acţiunii în despăgubire conform normelor de drept comun întrucât deţin un bun actual, recurenţii ignoră, în realitate, dezlegările date acestor aspecte în practică, cu valoare obligatorie, ale celor două instanţe (naţională şi respectiv, de contencios european).
Astfel, valorificarea dreptului în procedura de drept comun - atunci când există şi o reglementare specială în materie - este subordonată nu doar exigenţei de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, ci, aşa cum s-a menţionat, condiţiei ca partea să beneficieze deja de un bun în patrimoniu, care să n-o mai oblige la recunoaşterea sau validarea dreptului într-o altă procedură (specială).
Or, sub acest aspect, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, se constată că în dezvoltarea sensului autonom al noţiunii de "bun actual" instanţa europeană a statuat că acesta este fără dubiu atunci "când printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului"(parag. 140 din Hotărârea pronunţată în cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României).
În schimb, transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 143).
În speţă, recurenţii-reclamanţi nu dispun de o hotărâre de restituire a bunului şi, pe de altă parte, constatarea caracterului abuziv al preluării terenurilor (pe baza unei exproprieri de fapt) era condiţionată, pentru a intra sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, de întrunirea cerinţelor în cadrul legilor fondului funciar şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de acestea.
Aşa cum s-a arătat anterior, deşi au iniţiat procedura Legii nr. 1/2000, obţinând însă o hotărâre nefavorabilă în etapa administrativ-jurisdicţională, reclamanţii n-au epuizat căile de atac reglementate de acest act normativ şi n-au obţinut validarea dreptului lor.
Ca atare, constatarea instanţelor anterioare, potrivit căreia reclamanţii nu justifică un drept subiectiv actual care să le fundamenteze pretenţiile în despăgubiri, este corectă iar soluţiile pronunţate în cauză sunt legale.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat a fost găsit nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.A., B.P.N., B.A., C.I., Ţ.N., M.G., C.M., M.C., împotriva Deciziei nr. 33 din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5043/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5037/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
