ICCJ. Decizia nr. 5042/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5042/2013
Dosar nr. 2701/1/2013
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 14123/3/2007, reclamantul M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5. 000.000 RON cu titlu de daune morale pentru săvârşirea unei erori judiciare, constând în emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 504-506 C. proc. civ.
În susţinerea cererii a fost depus Dosarul nr. 3361D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 649 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 50.000 RON daune morale şi a respins cererea de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul penal nr. 2990/2005, măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea de şedinţă pronunţată în dosarul penal nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanţa din 12 februarie 2007, pronunţată de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Bucureşti, în Dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. în baza art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Potrivit art. 504 C. proc. pen., invocat de reclamant ca temei al acţiunii, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetarea a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezîncriminarea faptei.
Obligaţia statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept – indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea – decurge din raporturile de drept public şi îşi are drept cauză eroarea judiciară.
Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincţie, după cum acesta este material sau moral. În privinţa prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub forma bănească şi în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant, că, în cazurile de violare a art. 5 parag. 1 al Convenţiei (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacţie echitabilă.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a apreciat cererea ca întemeiată în parte, considerând că suma de 50.000 RON acordată cu titlu de daune morale acordă satisfacţie, în raport de durata unei arestări preventive.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt dovedite, astfel încât a respins această cerere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că sentinţa civilă atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
1. Reclamantul a solicitat suma de 5.000.000 RON exclusiv cu titlu de daune materiale, arătând că din cauza procesului penal în care a fost angrenat, a trebuit să facă cheltuieli considerabile pentru a asigura existenţa sa şi a familiei sale, împrumutând sume de bani şi semnând contracte dezavantajoase, precum şi că pentru a se apăra pe parcursul procesului penal a cheltuit sume de bani cu angajarea apărătorilor.
Prin admiterea în parte a acţiunii şi obligarea Statului Român la plata de daune morale, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, principiu de drept procesual civil care conferă reclamantului posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului şi de părţile cu care înţelege să se judece. Orice altă statuare contravine dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Totodată, apelantul a solicitat instanţei de judecată să constate faptul că este într-un caz de „extra petita” când instanţa de fond a acordat ce nu s-a cerut, încălcând astfel şi principiul disponibilităţii care guvernează dreptul procesual.
2. În altă ordine de idei, chiar şi dacă obiectul judecaţii ar fi fost obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant, din afirmaţiile acestuia făcute prin cererea de chemare în judecată potrivit căruia, în urma arestării sale a trebuit să nu se predea organelor de urmărire penală deoarece „în afara unui loc de detenţie a putut să-şi organizeze mai bine apărarea” – rezultă însăşi atitudinea subiectivă şi culpabilă a reclamantului care se sustrăgea de la executarea măsurii dispuse într-o astfel de procedură.
Având în vedere faptul că singura probă administrată în vederea susţinerii pretenţiilor reclamantului a fost ataşarea dosarului de urmărire penală, a solicitat instanţei de apel să constate faptul că suma de 500.000 RON acordată de către instanţa de fond cu titlu de daune morale, apare ca nejustificată.
A apreciat apelantul că instanţa de fond nu a motivat în ce au constat consecinţele vătămării reclamantului sau măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a acestuia, mai ales în condiţiile în care prin petitul acţiunii el însuşi nu a afirmat astfel de încălcări, pretenţiile afirmate de acesta fiind pur materiale.
Instanţa de fond a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, raportându-se doar la faptul că există o ordonanţă de revocare a măsurii privative de libertate şi la perioada cât reclamantul a fost arestat nelegal, respectiv un an şi şase luni.
Instanţa avea posibilitatea a audia martori şi solicita înscrisuri din care să rezulte temeinicia pretenţiilor reclamantului.
Având în vedere cele mai sus arătate, consideră că acordarea sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză şi nu crede că aceasta a fost intenţia legiuitorului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Prin decizia civilă nr. 598/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 649 din 09 aprilie 2008, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la 25.000 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost condamnat la mai multe pedepse contopite, fiind liberat condiţionat la data de 12 aprilie 2005, cu un rest de 777 zile rămas neexecutat. Faţă de natura faptelor comise, cuantumul pedepselor, comportamentul reclamantului, s-a apreciat că un cuantum al despăgubirilor de 25.000 RON este suficient pentru a acoperi trauma reclamantului.
Împotriva deciziei civile nr. 598/A din 28 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data de 03 ianuarie 2011 a declarat recurs şi M.C., împotriva aceleaşi decizii.
Prin decizia nr. 2335 din 29 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., că reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat în condiţiile reglementate de aceste norme, care sunt valorile lezate prin pretinsa eroare judiciară săvârşită în privinţa reclamantului şi care sunt criteriile de evaluare a prejudiciului pretins de acesta, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
În rejudecare, au fost administrate probe noi: acte medicale ale intimatului întocmite în penitenciar.
Prin decizia civilă nr. 15/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a diminuat cuantumul daunelor la suma de 100 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că obiect al prezentei cauze îl reprezintă şi acordarea de daune morale, contrar celor susţinute de către apelant în cadrul motivelor sale de apel. Deşi intimatul nu a precizat în mod expres, în cadrul cererii sale de chemare în judecată, natura despăgubirilor solicitate, aceasta rezultă indubitabil din conţinutul cererii promovate. În ultimul paragraf al primei pagini din acţiune, s-a arătat că în toată perioada arestării a trăit un coşmar, cu consecinţe afective dezastruoase (nu a putut să îşi vadă copilul). Nu mai puţin, în finalul acţiunii, intimatul a precizat că a suferit enorm, fiind hărţuit din toate părţile, ştiindu-se nevinovat.
Este adevărat că în cuprinsul cererii, sunt şi menţiuni referitoare la prejudiciul material cauzat, însă acestea nu înlătură şi manifestarea neechivocă de voinţă a intimatului de a solicita şi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. Întrucât împotriva sentinţei de fond, de acordare exclusiv de daune morale, intimatul reclamant nu a formulat apel, soluţia de neacordare a despăgubirilor aferente daunelor materiale, a rămas definitivă şi irevocabilă.
Instanţa de apel a apreciat că ataşarea dosarului penal poate fi suficientă în context probator, pentru cuantificarea daunelor morale necesar a fi acordate, cel puţin din perspectiva identificării concrete a criteriului legal al duratei deţinerii nelegale. Aşadar, eventuala neadministrare a unor alte probe, în afara dosarului penal unit cu aspecte general notorii (precum ar fi efectele psihologice, angoasa inerentă, inevitabilă pe care orice persoană ar resimţi-o la momentul luării împotriva sa a unei măsuri de privare de libertate) nu a fost apreciată ca reprezentând un impediment în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice. Din această perspectivă, chiar practica juridică a instanţei supreme invocate de apelant, vizează un minim de argumente sau indicii, concluzie valabilă şi din punct de vedere procesual.
Potrivit art. 504 C. proc. pen., p rivarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) .
Având în vedere pe de o parte, faptul că, potrivit dosarului de urmărire penală, împotriva intimatului s-a luat şi executat efectiv măsura reţinerii de numai 15 ore, acesta fiind prezent la momentul propunerii de arestare preventivă, în stare de reţinere, în temeiul ordonanţei de reţinere emise, iar pe de altă parte, faptul că ulterior, prin ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, emisă de procuror, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunile pentru care a fost reţinut, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel a apreciat că, în ceea priveşte durata reţinerii de 15 ore, sunt incidente dispoziţiile procesuale anterior evocate, această durată reprezentând o privare de libertate în mod nelegal, care dă dreptul la despăgubiri potrivit procedurii speciale prezente, dată fiind afectarea efectivă a dreptului fundamental la libertate, inerent oricărei persoane.
Faţă de durata reţinerii (doar 15 ore), s-a considerat că vătămarea cauzată în concret, acestei valori fundamentale a persoanei, nu a fost una gravă care să impună acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum ridicat.
Având în vedere totodată şi celelalte criterii legale de individualizare a cuantumului daunelor, ilustrate de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în afara celui al duratei privării de libertate, respectiv consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, s-a apreciat, în temeiul unor elemente îndeobşte şi general cunoscute, de notorietate, că o astfel de măsură privativă de libertate este de natură să creeze din punct de vedere psihologic, o afectare a persoanei în cauză, cu consecinţe negative cel puţin asupra stării sale de spirit.
Din această perspectivă, a coroborării tuturor criteriilor incidente dezbătute ilustrate, Curtea de Apel a apreciat că suma de 100 RON este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia reţinerii sale pe interval de 15 ore.
S-a considerat că, în privinţa familiei sale, intimatul nu a realizat nicio dovadă a eventualelor consecinţe negative suferite, aserţiunile apelantului din această perspectivă fiind întemeiate.
Nu au fost luate în considerare actele medicale prezentate în rejudecarea apelului, întrucât erau aferente executării unei pedepse definitive distincte, ce a început în 2012, ele fiind toate emise în anul 2012, atestând diverse afecţiuni medicale, fără însă a se realiza dovada unei legături de cauzalitate cu lipsirea de libertate de 15 ore din data de 13 septembrie 2005. De altfel, pe verso-ul acestor înscrisuri cu caracter medical, se atestă în mod constant, refuzul intimatului de a se spitaliza în vederea vindecării, de a urma prescripţiile medicale, inclusiv de a oferi probe de sânge, pentru elucidarea statu-quo-ului medical actual şi tratarea sa.
Sub un ultim aspect, Curtea de Apel a apreciat că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2005 a instanţei şi al actului de executare a mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal. Aşadar, întreaga perioadă 28 septembrie 2005-13 martie 2007 (dată când măsura arestării preventive a fost revocată judiciar), a fost aceea a unei arestări în lipsă. Cu alte cuvinte, întrucât măsura nu a putut fi pusă în executare ca urmare a sustragerii, ascunderii intimatului (fapt recunoscut de acesta inclusiv prin cererea de chemare în judecată prezentă), măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, ea fiind caracterizată exclusiv prin caracter formal.
Or, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. vizează doar măsurile de privare de libertate, având caracter efectiv, neputându-se admite, în temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despăgubiri pentru măsuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusă doar pe hârtie), formal, această concluzie desprinzându-se din interpretarea teleologică a dispoziţiilor procesual penale analizate.
Pentru eventualele daune suferite în perioada sustragerii sale de la executarea măsurii arestării preventive dispuse, intimatul avea la îndemână procedura de drept comun prevăzută de art. 998-999 C. civ., în condiţiile în care ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.
Aşa cum în mod corect a invocat şi apelantul, obligaţia procesuală a intimatului era aceea de a se supune dispoziţiilor procesuale judiciare luate faţă de el şi consecutiv, de a încerca – inclusiv prin apărarea calificată de care a beneficiat, să îşi probeze nevinovăţia, astfel cum de altfel, a şi procedat în cauza respectivă penală. Din această perspectivă, se poate concluziona şi în sensul că prin acţiunea sa de sustragere, intimatul a împiedicat aflarea adevărului în cauza penală, fiindu-i într-o oarecare măsură, chiar imputabilă menţinerea măsurii arestării în lipsă, până la momentul revocării sale.
S-a apreciat de către instanţa de apel că adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptăţirii în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă, ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte penale, de la obligaţiile procesuale fireşti într-un proces penal, obligaţii edictate în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză, fapt care nu poate fi admis.
Aşadar, atât timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative de libertate, ci singur (exclusiv prin propria voinţă) şi-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăţi, atunci el nu poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situaţie de fapt pe care singur a configurat-o, situaţie distinctă de cea impusă ca regulă de stat, prin măsurile preventive luate de organele judiciar penale.
În consecinţă, pentru perioada 28 septembrie 2005-13 martie 2007, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 504 C. proc. pen., astfel încât nu va acorda nici o despăgubire aferentă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul nu a înţeles să îşi motiveze recursul declarat.
În motivarea recursului său, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicită instanţei, în baza art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală atunci când, rejudecând cauza, în mod greşit a apreciat că suma de 100 RON este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia reţinerii sale pe interval de 15 ore.
Aplicarea în practică a prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are în vedere faptul că dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi un drept absolut, acesta fiind susceptibil de limitări serioase, în cadrul litigiilor al căror fundament juridic îl reprezintă aceste dispoziţii legale este necesară în primul rând o analiză pertinentă a tuturor împrejurărilor de fapt, şi mai ales de drept care particularizează cauza dedusă judecăţii.
De cele mai multe ori, chiar Curtea Europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c), rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauza Cenoiu şi alţii împotriva României, cauza Baka împotriva României).
Susţine recurentul că instanţa de apel a dat dovadă de superficialitate în analiza măsurii de privare de libertate, prezumând-o ca fiind nelegală dacă a fost dispusă într-o cauză penală care nu s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri de condamnare/achitare.
Astfel, deşi aceste prevederi au fost supuse controlului exercitat de Curtea Constituţională, care prin Decizia nr. 417/2004 a constatat că textele de lege menţionate nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, instanţa extinde în mod nejustificat aria persoanelor îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri.
Chiar instanţa reţine că, „atâta timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative de libertate, şi singur (exclusiv prin propria voinţă) şi-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăţi atunci el nu poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situaţie de fapt pe care singur a configurat-o (...)”.
Cu toate acestea, instanţa de apel se contrazice prin soluţia pronunţată, întrucât, privarea de libertate a fost legală, circumstanţele de la momentul dispunerii acesteia impunând adoptarea unei astfel de măsuri.
Recurentul apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment, intimatul-reclamant a fost în faţa unei instanţe care s-a pronunţat asupra temeiniciei luării măsurii, iar faptul că la un moment dat s-a dispus punerea în libertate, nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală, ci numai că, la un moment dat, la expirarea mandatului de arestare preventivă, nu au mai existat motive pentru prelungirea acestei perioade apreciindu-se că cercetarea inculpatului se poate face şi cu acesta în stare de libertate.
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat că autorităţile naţionale sunt cele dintâi chemate să vegheze ca, într-un caz dat, durata detenţiei provizorii a unui învinuit să nu depăşească limita rezonabilului.
În practică s-a reţinut că este perfect compatibilă cu prevederile Convenţiei arestarea preventivă a unei persoane şi atunci când ulterior arestării, se constată de către organele de ancheta nevinovăţia acesteia ori intervin impedimente juridice, precum prescripţia, amnistia ori dezincriminarea, care nu mai permit continuarea procesului penal. Din acest considerent de mai multe ori Curtea a refuzat să constate o violare a art. 6 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa.
Pe de altă parte, apreciază că, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că actele medicale prezentate de intimatul reclamant la rejudecarea apelului sunt toate aferente unei alte perioade de deţinere prezente, ce a început în anul 2012, atestă afecţiuni prezente, fără a avea vreo legătură de cauzalitate cu lipsirea de libertate - pentru 15 ore - din data de 13 septembrie 2005.
De asemenea, corect a statuat de instanţa de apel că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2005 a instanţei şi al actului de executare - mandatul de arestare preventivă nr. 9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal. Măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, astfel că, pentru perioada 28 septembrie 2005-13 martie 2007 nu sunt îndeplinite cerinţele art. 504 C. proc. pen., astfel încât nu s-a acordat nicio despăgubire aferentă.
Cu toate acestea însă, în raport de ansamblul considerentelor arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea deşi admite ca fondat apelul promovat, schimbă doar în parte sentinţa în sensul că diminuează cuantumul daunelor la suma de 100 RON, în loc să schimbe în tot sentinţa şi să înlăture obligaţia de acordare a daunelor cum ar fi reieşit din concluziile instanţei de apel, din moment ce nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sub niciun aspect.
Pentru aceste motiv, recurentul apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pe baza unor motive contradictorii, în sensul că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 506-504 C. proc. pen., instanţa de apel, în rejudecare, apreciind fără temei că împotriva intimatului s-a luat măsura reţinerii preventive în mod nelegal pentru 15 ore, stabilind în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de plată a daunelor morale în cuantum de 100 RON pentru motivele arătate.
La termenul de judecată din 6 noiembrie 2013, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia de nulitate a recursului formulat de recurentul-reclamant pentru nemotivare în termenul legal, excepţie întemeiată pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 3021 C. proc. civ. „cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor (...)”, iar potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. „recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”.
Recurentul nu a formulat motive de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. prin declaraţia de recurs şi nici în termenul de motivare a recursului de 15 zile, calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc. civ., ce curge, potrivit art. 301 C. proc. civ., de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de apel, 11 aprilie 2013 .
Nerespectarea obligaţiei de motivare a recursului în condiţiile enunţate anterior, atrage sancţiunea nulităţii cererii de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”.
Faţă de acestea, constatând şi faptul că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 306 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., neexistând motive de ordine publică ce puteau fi puse în discuţia părţilor din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nul recursul declarat de recurentul reclamant M.C .
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză, neputându-se reţine o motivare contradictorie a instanţei de apel câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins apărările părţilor, iar motivarea susţine dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanţă.
Criticile recurentului întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt fondate, în ceea ce priveşte modalitatea în care au fost interpretate dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În speţă, Înalta Curte va analiza cauza, în limitele devolutive ale motivelor de recurs, nefiind învestită de către recurentul pârât, a sancţiona cazul de plus petita în care se regăseşte instanţa de apel, căreia nu i-a fost dedusă soluţionării o cerere de despăgubire vizând, ci exclusiv pentru emiterea mandatului de arestare preventivă la data de 28 septembrie 2005, mandat rămas neexecutat şi revocat la data de 13 martie 2007.
Cu toate acestea, instanţa de apel, constatând că cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru perioada în care s-a sustras de sub puterea mandatului de arestare nr. 9/UP/2005 este neîntemeiată, a extins cercetarea judecătorească în cadrul căreia a prezumat că reţinerea de 15 ore din 13-14 septembrie 2005 este nelegală, cu singurul argument că a fost dispusă într-o cauză penală care s-a finalizat la data de 12 februarie 2007 cu emiterea unei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că această prezumţie nu este suficientă pentru a reţine nelegalitatea măsurii reţinerii, în condiţiile în care, din lucrările dosarului de urmărire penală, nu rezultă faptul că reclamantul ar fi contestat măsura respectivă, conform procedurii reglementate de art. 1401 C. proc. pen., care prevede calea de atac a plângerii împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reţinerii. De asemenea, în situaţia în care procurorul ar fi considerat că măsura reţinerii ar fi fost ilegală sau nejustificată, avea posibilitatea prevăzută de legea procesual penală de a uza de instituţia revocării acesteia, împrejurări neregăsite în cauză.
Totodată, Înalta Curte constată că, la data dispunerii sale, măsura a fost motivată, fiind întemeiată pe indicii de natură a determina, din partea organului de urmărire penală, aprecierea asupra utilităţii şi necesităţii acesteia. Mai mult, deşi cererea de arestare preventivă a fost respinsă de instanţa de fond, reclamantul fiind eliberat la expirarea termenului de reţinere, instanţa de control judiciar a admis recursul şi a dispus arestarea preventivă, iar reclamantul, sustrăgându-se de sub puterea mandatului, nu a contestat nici această măsură pe căile procedurale conferite de lege.
De asemenea, Înalta Curte reţine că revocarea mandatului de arestare preventivă şi soluţia pronunţată ulterior, de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, nu pot determina, în sine, concluzia că măsura reţinerii, la momentul dispunerii sale, a avut un caracter nelegal. Aceasta, întrucât soluţiile respective au fost pronunţate în condiţiile în care, ulterior, din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală, au fost înlăturate mijloace de probă pe motiv că nu au fost confirmate de instanţă sau s-au reţinut necorelări în procesul verbal de constatare a flagrantului.
Or, potrivit art. 504 C. proc. pen., menţionat anterior, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate se putea dispune doar prin actele procedurale indicate de text (ordonanţa procurorului, hotărârea instanţei penale), situaţie neregăsită în speţă.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, aşa cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, privarea de libertate pe perioada reţinerii a avut o bază legală, a fost dispusă cu respectarea normelor procedurale şi întemeiată pe anumite împrejurări, care la acel moment ofereau organului de urmărire penală motive plauzibile care justificau suspiciunea săvârşirii unei infracţiuni şi necesitatea adoptării acestei măsuri pentru asigurarea desfăşurării corecte a procesului penal. Nu era nerezonabil, pentru cel care a dispus reţinerea, să aprecieze necesitatea acesteia în raport de gravitatea infracţiunii ce făcea obiectul cercetării penale şi persoana învinuitului, precum şi cu privire la pericolul de sustragere de la proces.
În acest context, Înalta Curte reţine că în cauză nu există probe din care să se poată reţine că reclamantul a suferit o restrângere nelegală a libertăţii ce i-ar fi cauzat un prejudiciu de natură morală, susceptibil a atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica potrivit cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de acelaşi pârât împotriva sentinţei nr. 649 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, va schimba în tot sentinţa şi va respinge acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 504 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei nr. 15/A din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de acelaşi pârât împotriva sentinţei nr. 649 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5038/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5072/2013. Civil → |
|---|
