ICCJ. Decizia nr. 5077/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5077/2013
Dosar nr. 2747/1/2013
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08 mai 2013, contestatorii T.I. şi F.M. au formulat, în contradictoriu cu intimaţii P.L., Municipiul Bacău, prin Primar, Consiliul Local Bacău şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 1763 din 28 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale şi că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de modificare/casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei, contestatorii au arătat că nu au invocat nici la fond şi nici în apel ori recurs dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv de către stat, ci au solicitat compararea titlurilor de proprietate pe calea acţiunii în revendicare, întrucât titlul statului este inopozabil. Totodată, au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bacău, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţa de 2.834,52 m.p., situat în Bacău, şi, numai în subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură este imposibilă, acordarea de despăgubiri prin echivalent, conform art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, luându-se în considerare că exproprierea s-a făcut pentru cauză de utilitate publică, fără o justă despăgubire.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul fără a cerceta motivele invocate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând trimitere însă la aplicarea Legii nr. 10/2001. În plus, hotărârea atacată cuprinde aceeaşi motivare cu cea dată de Curtea de Apel Bacău în cadrul deciziei nr. 23/2012.
Niciunde nu se face vreo referire la titlul de proprietate al autorului P.C., respectiv decizia nr. 3222 din 24 decembrie 1958 a Tribunalului Bacău. Conform pct. III alin. (3) din acest act, ce ţine loc de titlu de proprietate, terenul de 3.222 m.p. din Bacău, era proprietatea acestuia; din întreaga suprafaţă până în prezent s-au retrocedat 250 m.p. iar diferenţa de 2.972 m.p. teren preluat abuziv de la P.C. se află încă în proprietatea statului. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suprafaţa de 2.834,52 m.p., expropriată prin Decretul nr. 11 din 06 ianuarie 1958, rămânând o suprafaţa de teren de 137,48 m.p., nerevendicată.
Prin cererea de recurs instanţa a fost sesizată cu motive de recurs ce vizau greşita respingere de plano a acţiunii în revendicare (fără cercetarea fondului cauzei, pronunţarea fiind făcută doar pe cale de excepţii), greşita trimitere la procedura Legii nr. 10/2001 (ineficace, de altfel), greşita reţinere a lipsei de diligenţă, în condiţiile în care reclamanţii au precizat că au făcut demersuri la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Bacău încă din anul 2001, însă actul de expropriere a fost găsit abia în anul 2008.
Contestatorii au mai arătat că în motivarea deciziei se face vorbire despre concursul dintre legea specială şi cea generală. Or, existenţa Legii nr. 10/2001, cât şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 nu exclud posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare, mai ales în situaţia în care persoanele îndreptăţite la retrocedări au fost în imposibilitate de a face notificarea prevăzută de legea specială.
Decretul nr. 11 din 06 ianuarie 1958 nu a fost publicat vreodată în M. Of., iar, în absenţa unui titlu opozabil reclamanţilor în raport cu titlul lor de proprietate, valabil - decizia civilă nr. 3222 din 24 decembrie 1958, Legea nr. 10/2001 nu este incidentă, având doar caracter reparator.
Potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În cazul de faţă, neconcordanţa dintre lege şi Convenţie constă tocmai în ineficacitatea şi inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, Ia care instanţele fac trimitere în motivarea respingerii acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contestatorii au precizat că au un „bun” actual, conform titlului autorului lor, că dreptul de proprietate privată nu se stinge prin neuz, că preluarea abuzivă de către stat a unei proprietăţi private nu echivalează cu stingerea dreptului de proprietate (Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 73/1995 şi nr. 145/2004, a stabilit că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul proprietarului nu a încetat să existe, ca atare, statul nu a fost niciodată proprietar), că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului stabileşte că toate vânzările făcute de către Statul Român pentru imobilelor preluate fără titlu echivalează cu vânzarea bunului altuia, că procedura prevăzută de legea specială nu se mai aplică din anul 2002.
În speţă, instanţa a respins recursul fără a cerceta motivele invocate, făcând trimitere la o lege lipsită de efecte; nicio lege specială, eficientă sau nu, nu înlătură în mod absolut admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dreptul comun. De altfel, revendicarea este imprescriptibilă şi, ca atare, nu poate fi vorba de „concurs” între o lege ineficientă şi o lege generală. Prin respingerea acţiunii în revendicare, instanţa a îngrădit efectiv drepturile reclamanţilor conferite, garantate şi ocrotite de Legea fundamentală.
Intimatul Municipiul Bacău, prin Primar, a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată, întrucât, pe de o parte, prin sintagma „greşeli materiale” legiuitorul a avut în vedere doar acele erori materiale evidente, de procedură, iar nu reluarea judecăţii, astfel cum susţin contestatorii, iar, pe de altă parte, deoarece instanţa de recurs a răspuns tuturor motivelor invocate, respectiv a examinat cauza sub toate aspectele.
Analizând prezenta contestaţie în anulare prin prisma dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1524 din 14 octombrie 2011, Tribunalului Bacău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bacău şi Consiliului Local Bacău în ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi, în consecinţă, a respins această cerere, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Bacău şi, prin urmare, a respins cererea de restituire a imobilului formulată în contradictoriu cu această persoană, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind restituirea imobilului şi, ca atare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de retrocedare formulată de reclamanţii T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bacău, prin Primar, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, a respins cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului formulată în contradictoriu cu Statul Român.
Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 23 din 21 septembrie 2012, a respins apelurile promovate de reclamanţii, reţinând, în esenţă, că excepţiile au fost corect soluţionate, că terenul a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 11/1958, făcând obiectul unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, şi că, în acest context acţiunea formulată pe temeiurile invocate este inadmisibilă.
S-a constatat următoarele: concursul dintre Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul deciziei nr. 53/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; invocarea art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 nu poate duce la o altă soluţie, pe de o parte, întrucât acestea vizează momentul exproprierii (al preluării), ceea ce nu este cazul în speţă, iar, pe de altă parte, deoarece o eventuală cerere de plată a despăgubirilor aferente exproprierii din 1958 ar fi demult prescrisă; în privinţa concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia nr. 33/2008, stabilind, în principiu, inadmisibilitatea acţiunilor în revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv în perioada comunistă după apariţia legii speciale. În mod excepţional, s-a admis posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanţii nu se pot prevala de caracterul secret al decretului de expropriere pentru a beneficia de calea dreptului comun. Aceştia aveau posibilitatea de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru bunul ce le-a fost preluat abuziv, însă, în realitate, îşi invocă propria culpă – imposibilitatea de a intra în posesia actului de expropriere.
În consecinţă, lipsa vădită de diligenţă a reclamanţilor nu poate fi invocată în apărare, întrucât s-ar ajunge în situaţia absurdă ca aceştia, contrar deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale, să fie „premiaţi” pentru pasivitatea lor de peste 7 ani în condiţiile în care mare parte dintre notificatori (foştii proprietari-diligenţi) se află încă în aşteptarea unei soluţii a Comisiei Centrale.
De asemenea, Curtea de Apel Bacău a statuat că reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile Convenţiei şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, cererea de restituire neconstituind prin ea însăşi „bun” sau „speranţă legitimă”.
Prin recursul declarat, reclamanţii P.I., P.L., C.A.L. au arătat că nelegal a fost respins apelul lor, reţinându-se că nu au făcut dovada că s-au aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa lor, care să-i împiedice să ia cunoştinţă de decretul de expropriere a terenului, şi că motivarea instanţei este o chestiune de interpretare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La rândul lor, reclamanţii T.I. şi F.M., indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au precizat că nelegal instanţele de fond şi apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, a pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bacău, prin Primar; că ambele instanţe au apreciat că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, cu motivarea că nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, referindu-se în acest sens la decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi reclamanţii s-au aflat în imposibilitatea de a urma această procedură având în vedere că au intrat în posesia decretului de expropriere la data de 9 ianuarie 2008; că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar, în speţă, reclamanţii nu se află în ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia decretului de expropriere; că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită interpretare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece există contradicţie între dreptul intern, Legea nr. 10/2001 şi legislaţia Curţii Europene a Drepturilor Omului; că cel de-al doilea capăt de cerere s-a întemeiat pe prevederile art. 25-30 şi art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar instanţele de fond şi apel nu au analizat situaţia reclamanţilor în raport de acest act normativ, respectiv dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an şi dacă s-a făcut o nouă declare de utilitate publică; că instanţa de apel a făcut trimitere la decizia nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, însă reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi că instanţa de apel a făcut vorbire de intervenirea prescripţiei, deşi acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar capătul de cerere subsidiar, prin care s-au solicitat despăgubiri, nu poate fi prescris atâta timp cât reclamanţii nu au cunoscut decretul de expropriere decât la 11 ianuarie 2008.
Prin decizia civilă nr. 1763 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii T.I., F.M., P.I., P.L. şi C.A.L., examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în ceea ce priveşte critica legată de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa a reţinut, faţă de pârâtul Municipiul Bacău, că sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi că acelaşi capăt de cerere nu a fost soluţionat pe cale de excepţie în privinţa pârâtului Statul Român, ci, dimpotrivă, pe fond, constatându-se că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu, în mod abuziv, şi că se înscrie în cadrul celor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la împrejurarea invocată de reclamanţi, aceea că au intrat în posesia decretului de expropriere în anul 2008, ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a apreciat că nu este de natură a le deschide acestora calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât, cum corect s-a reţinut şi în apel, temeiul notificării prevăzută de acest act normativ, prin care se declanşează procedura specială pentru retrocedarea imobilului, îl constituie preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi nu actului normativ în baza căruia s-a realizat aceasta.
S-a constatat că în soluţionarea excepţiei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, instanţa de apel nu a făcut trimitere la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, ci a arătat că decretul de expropriere, în lipsa actelor de proprietate, ar fi putut face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor potrivit acestor dispoziţii legale, astfel că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia greşit s-a făcut trimitere la aceste norme legale.
Înalta Curte a respins şi critica potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel ar fi reţinut ca temei legal al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii dispoziţiile deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, potrivit acestei decizii, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanţii nu au făcut dovada că sunt exceptaţi de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi că, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, s-a constatat că aceştia nu au deschisă calea acţiunii în revendicare potrivit dreptului comun.
Critica potrivit căreia instanţele de fond şi apel au făcut o eronată interpretare a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece între dreptul intern, Legea nr. 10/2001, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului există contradicţie în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, a fost considerată, de asemenea, nefondată.
S-a reţinut că, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, sancţiunea nerespectării acestui termen constând în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Decizia nr. 33/2008, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Înalta Curte a considerat, totodată, că motivele ce au vizat necercetarea cererii privind solicitarea reclamanţilor de a li se acorda despăgubiri potrivit art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, respectiv dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an şi dacă s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, sunt nefondate, întrucât, reţinându-se întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii pendinte pe calea dreptului comun, potrivit art. 480-481 C. civ., legal nu s-au primit şi analizat criticile privind fondul raportului juridic litigios.
Şi celelalte critici formulate de reclamanţi, în sensul că greşit instanţa de apel a făcut trimitere la decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că „a făcut vorbire de intervenirea prescripţiei” au fost respinse, ca nefondate, întrucât, pe de o parte, Curtea de Apel Bacău s-a referit la dispoziţiile acestei decizii pentru fundamentarea soluţiei sale dată pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind capătul de cerere subsecvent, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata echivalentului în bani a imobilului, iar, pe de altă parte, deoarece nu a soluţionat cauza pe această excepţie (cea a prescripţiei).
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare specială este deschisă exclusiv pentru greşeli materiale sau pentru nepronunţarea asupra unui motiv de recurs, iar nu pentru greşita aplicare a legii, care este un motiv de reformare a hotărârii, operaţiune posibilă doar în recurs.
Aşadar, invocând prevederile citate, contestatorii nu pot beneficia de o rejudecare a pricinii, în urma căreia materialul probator administrat în fazele procesuale anterioare să conducă la o altă soluţie.
În cazul de faţă, greşelile pe care contestatorii le impută instanţei de recurs, tinzând în felul acesta la schimbarea soluţiei – referitoare la argumentele expuse de Înalta Curte în considerente – nu pot fi valorificate pe calea contestaţiei în anulare, de esenţa căreia este remedierea unor neregularităţi procedurale săvârşite de instanţă şi nu reluarea, independent de neregularităţile expres prevăzute de C. proc. civ., a judecăţii litigiului.
Contestatorii critică, practic, modalitatea în care instanţa de recurs a motivat decizia contestată, dar instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, nefiind instanţă de control judiciar, nu poate interveni şi sancţiona, din punct de vedere legal, acest pretins neajuns procesual, fiind vorba de o interpretare a dispoziţiilor legale în speţă, deci, cel mult, de o greşeală de judecată.
Înalta Curte apreciază că simpla nemulţumire a părţii care a pierdut recursul, atât cu privire la soluţia pronunţată, cât şi cu privire la modalitatea de argumentare a hotărârii de către instanţa de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condiţiile în care au fost respectate şi garanţiile unui proces echitabil, cuprinse în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, contestaţia în anulare, fondată pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. nu este întemeiată.
Sub aspectul omisiunii de examinare a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul acestui text de lege este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare ori modificare invocate; această omisiune să se fi produs din greşeală.
Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanţa de recurs a cercetat toate criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi anume: a analizat modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bacău pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului; a arătat care sunt considerentele pentru care acţiunea reclamanţilor a fost privită ca inadmisibilă în condiţiile în care cererea lor a fost formulată după apariţia Legii nr. 10/2001 şi nu s-a făcut vreo dovadă privind urmarea procedurii prevăzute de legea specială, cu referire directă la decizia nr. 53/2007, respectiv decizia nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii din perspectiva art. 329 C. proc. civ.; a precizat de ce nu a fost analizată situaţia reclamanţilor în raport de prevederile art. 25-30 şi art. 35 din Legea nr. 33/1994 în privinţa capătului de cerere subsidiar; a indicat argumentele pentru care în fazele procesuale anterioare s-au avut în vedere considerentele deciziei nr. 27/2011, pronunţate în recurs în interesul legii; a precizat că soluţia în cauză nu a fost verificată sub aspectul prescripţiei acţiunii în revendicare, ci doar sub aspectul admisibilităţii unei astfel de cereri, în raport de data introducerii acţiunii.
Aşadar, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamanţi nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Împrejurările relevate în susţinerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context şi care exced motivelor prevăzute de textul citat, întrucât deturnează scopul şi finalitatea normei legale arătate, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.
Aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanţei de judecată astfel învestită şi reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte constată că cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorii T.I. şi F.M. nu este întemeiată şi o va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare împotriva deciziei civile nr. 1763 din 28 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatorii T.I. şi F.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5076/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5101/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
