ICCJ. Decizia nr. 5072/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5072/2013
Dosar nr. 2546/2/2011*
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 6 mai 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta B.E. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se soluţioneze notificarea formulată de către autorul reclamantei în baza Legii nr. 10/2001 şi să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri băneşti, pentru imobilul teren în suprafaţă totală de 810 m.p. situat în Bucureşti, sector 3.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 480 şi urm. C. civ. şi decizia nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Prin notificarea nr. 273/2002, autorul reclamantei a solicitat restituirea imobilului, însă, în mod nejustificat nu s-a procedat la emiterea dispoziţiei de restituire, în prezent terenul trecând în proprietatea altor persoane fiind edificată şi o construcţie pe acesta.
Prin sentinţa civilă nr. 1365 din 19 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 322/A din 19 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 1504 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea, pârâtul a fost obligat să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 750 m.p. situat în Bucureşti, sector 3, constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, din valoarea corespunzătoare a părţii imobilului expropriat care nu se poate restitui în natură în condiţiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.E.
Prin decizia nr. 627/A din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1504 din 28 octombrie 2010, a anulat în tot sentinţa şi, reţinând cauza spre rejudecare, a evocat fondul şi a admis acţiunea.
A obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 750 m.p. situat în Bucureşti, sector 3, şi construcţia ce a fost edificată pe acest teren, în prezent demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
La data de 4 august 2011, s-a înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de către Primarul General, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Decizia este criticată arătându-se că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei şi, evocând fondul, a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 750 m.p. situat în Bucureşti, sector 3, şi construcţia ce a fost edificată pe acest teren, în prezent demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Se consideră că la momentul exproprierii pentru imobilul respectiv au fost acordate despăgubiri, aşa încât nu se face dovada unei preluări abuzive, atâta timp cât nu s-a dovedit faptul că despăgubirile acordate nu corespund cu valoarea de piaţă de la acel moment.
Se susţine că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobil în raport de art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar în ceea ce priveşte construcţia, nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
La data de 15 decembrie 2011, s-a înregistrat cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de C.M.J., admisă în principiu prin încheierea din data 7 iunie 2012, în temeiul dispoziţiilor art. 51 şi 52 C. proc. civ.
În cererea de intervenţie, se susţine că autorul reclamantei nu era proprietarul întregii suprafeţe de teren de 810 m.p. situată în Bucureşti, sector 3, solicitată de aceasta prin cererea de chemare în judecată. Intervenienta susţine că o parte din teren, respectiv 406 m.p., era deţinută de tatăl său C.T. La cererea de intervenţie au fost ataşate înscrisuri în dovedire (copia cererii de chemare în judecată formulată de U.I., act vânzare-cumpărare încheiat în data de 10 septembrie 1966 între C.T. şi U.I., certificatul de deces al lui C.T., proces-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor pe anul 1968, sentinţa civilă nr. 694 din 12 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 617/1999 şi încheierea din 9 iunie 1999 pronunţată în acelaşi dosar şi certificatul de moştenitor nr. BB/1967 emis de notariatul de Stat al Raionului 23 August).
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi cererea de intervenţie în interesul recurentului-pârât, Înalta Curte a constatat următoarele:
Dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd ca actele doveditoare ale dreptului de proprietate sau cele care atestă calitatea de moştenitor şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, acordă instanţei de judecată competenţa de a soluţiona pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În cauză, prin cererea de recurs s-a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin cererea de intervenţie formulată intervenienta C.M.J. a arătat că atât intervenienta, cât şi reclamanta au solicitat măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 469 m.p. din Bucureşti, sector 3.
Această împrejurare a rezultat şi din dezbateri, când părţile au pus concluzii în sensul că atât intervenienta, cât şi reclamanta au solicitat măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 469 m.p. din Bucureşti, sector 3.
Prin urmare, având în vedere criticile formulate şi faptul că prin cererea de intervenţie se susţine că reclamanta nu poate face dovada dreptului de proprietate pentru tot terenul în suprafaţă de 810 m.p., din Bucureşti, sector 3, s-a constatat că, atâta timp cât mai multe persoane fizice au solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru acelaşi teren, nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt, pentru ca instanţa de recurs să fie în măsură să poată face aplicarea corectă a legii în speţă.
Prin decizia nr. 5260 din 13 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 627/A din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de intervenienta C.M.J., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel, în rejudecarea apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1504/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti reţine următoarele:
În şedinţa publică din data de 14 martie 2013 intimata intervenientă C.M.J. a depus la dosar mai multe înscrisuri, şi anume: actul de partaj voluntar autentificat sub nr. CC din 05 mai 1999, contractul de vânzare-cumpărare prin care cumpărătorul C.T. a cumpărat imobilul de la nr. X, cu toate construcţiile de pe el, cât şi actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 05 mai 1999 prin care numitul C.T. a cumpărat imobilul de la nr. Y, cât şi notificarea depusă de către numiţii C.N., C.T.M., C.M.J. către Primăria Municipiului Bucureşti, în vederea restituirii în natură a terenului care a aparţinut tatălui petenţilor, numitul C.T.
Curtea de Apel a constatat că excepţia autorităţii de lucru judecat a mai fost invocată şi a fost soluţionată prin decizia menţionată, pronunţată în apel şi nerecurată, astfel că nu mai poate fi reiterată şi resupusă analizei, discuţiei.
Curtea de Apel a analizat motivul de ordine publică privind nulitatea sentinţei apelate în ceea ce priveşte aspectul de incompatibilitate prev. de art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, în urma desfiinţării sentinţei nr. 1365/2009 prin decizia nr. 322/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dosarul a fost trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, instanţă la care acelaşi judecător s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 1504/2010 asupra cererii formulate.
Este adevărat că din considerentele sentinţei civile nr. 1365/2009 reiese că motivul pentru care a fost respinsă acţiunea reclamantului a fost pe aspectul autorităţii de lucru judecat, aşadar pe o excepţie, fiind reţinut că sentinţa civilă nr. 694/1999 a Tribunalului Bucureşti este opozabilă reclamantei, sentinţă prin care s-a respins cererea autorului reclamantei.
Cu toate acestea însă, având în vedere faptul că prin dispozitivul acestei sentinţe, acţiunea apare ca fiind respinsă ca neîntemeiată, Curtea de Apel a constatat că în virtutea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul ce a pronunţat hotărârea menţionată, nu mai putea lua parte la judecata aceleiaşi pricini după rejudecarea după casare.
Prin urmare, având în vedere acest motiv, Curtea de Apel admiţând apelul declarat, a anulat în tot sentinţa apelată conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ., reţinând cauza spre rejudecare.
Evocând fondul, în rejudecarea apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1504/2010 a Tribunalului Bucureşti şi luând în considerare decizia instanţei de casare, Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor deciziei în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în cazul în care lipseşte răspunsul din partea unităţii deţinătoare.
În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită a numitului U.I., autorul reclamantei, la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost dovedită cu actul autentic de vânzare-cumpărare nr. EE din 11 august 1951, conform căruia, acesta a devenit proprietarul terenului în suprafaţă de 314,72 m.p.
Intervenienta a făcut dovada că prin notificarea depusă în copie la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat şi ea terenul în litigiu în suprafaţă de 496 m.p., depunând acte autentice de proprietate, spre dovadă în acest sens.
Pe terenul în litigiu, autorul reclamantei a ridicat o construcţie compusă din 5 camere, dependinţe şi garaj, pentru care a fost obţinută sentinţa civilă nr. 4545/1988, definitivă şi irevocabilă, depusă la Dosarul nr. 18463/3/2009 a Tribunalului Bucureşti. Prin această sentinţă, în urma admiterii acţiunii formulate de către U.I., autorul reclamantei, s-a constatat că acesta este constructor de bună credinţă al imobilului compus din 5 camere, dependinţe şi două garaje.
Faţă de considerentele expuse, conform art. 296-297 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelul reclamantei, a anulat în tot sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare. Evocând fondul, a admis acţiunea şi a obligat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită dispoziţia motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 750 m.p. şi construcţia edificată pe teren, în prezent demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva deciziei civile nr. 131A din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi intervenienta C.M.J.
Recurentul Municipiul Bucureşti, reprezentat de către Primarul General a formulat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se susţine că unitatea deţinătoare nu poate însă, să emită decizie, respectiv, dispoziţie decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi urm. din lege.
Notificarea reclamantei urmează a fi analizată pe cale administrativă şi, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal şi restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziţie de restituire în natură şi o dispoziţie de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituită în natură.
Pe de altă parte, se consideră că instanţa de apel ignoră dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 în sensul producerii de dovezi privind acordarea de despăgubiri la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogăţiri fără justă cauză a apelantei-reclamante, aspect nepermis de dispoziţiile legii speciale.
Aşadar, în raport de textul legal menţionat mai sus, instanţa putea să oblige pârâtul să emită o dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent constând în diferenţa ce ar rezulta după rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor încasate actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislaţiei în vigoare.
Recurenta intervenientă C.M.J. a invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. deoarece Curtea de Apel nu a respectat aceste îndrumări obligatorii ale instanţei de casare, nu a verificat soluţionarea notificărilor formulate de recurentă şi respectiv de U.I., autorul numitei B.E.
Se consideră că instanța de apel a refuzat să se pronunţe asupra valabilităţii înscrisului sub semnătură privată - chitanţa - Dosar nr. 18463/3/2009.
Curtea de apel arată doar faptul că „toate aceste aspecte pot face obiectul unei plângeri penale împotriva celor consideraţi a fi autorii falsului”, dar instanţa avea obligaţia să constate falsul, mai ales că, în mod vădit, faţă de data fabricării înscrisului, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de fals.
Analizând recursurile prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti vizează incidenţa motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând, în opinia sa, în aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 22 şi a art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt incidente în situaţia în care hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau când este dată cu aplicarea sau interpretarea eronată a legii.
Astfel, se susţine că s-au interpretat greşit prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea deţinătoare este abilitată de legiuitor să emită o decizie sau dispoziţie de acordare măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură numai dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 din aceeaşi lege.
Aceste susţineri nu se justifică. Reclamanta a formulat notificare pe care a înregistrat-o la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. AA/2002 şi sub nr. 38328/2002 solicitând acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în sector 3, notificarea sa nefiind soluţionată.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă constituie o contestaţie împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar analiza pe fond a contestaţiei formulate în temeiul acestei legi speciale de reparaţie nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calităţii de persoană îndreptățită, a existenţei preluării abuzive şi a naturii măsurilor reparatorii care se impun.
Instanţa de apel, prin obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la emiterea dispoziţiei prin care să propună măsuri reparatorii pentru imobilele teren şi construcție a pronunţat o hotărâre legală, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi a stabilit, în limitele Legii nr. 10/2001 calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, precum şi tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin acesteia, anume despăgubiri ce urmează a fi stabilite şi plătite în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, făcându-se o corectă aplicare şi a celor statuate prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii.
Pe de altă parte, în mod corect a reţinut Curtea de Apel că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Conform deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Nici susţinerile recurentului pârât Municipiul Bucureşti privind ignorarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 în sensul nedovedirii de către reclamantă a primirii de despăgubiri la momentul exproprierii nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Este adevărat că dispoziţiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „în situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat - teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) şi (6)”. Însă, deşi obligaţia restituirii despăgubirilor primite este una corelativă – restituirii (prin echivalent în speţă) a imobilelor, momentul îndeplinirii acestei obligaţii corespunde fazei administrative, ulterioare pronunţării hotărârii prin care pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este obligat să emită dispoziţia prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 750 m.p. şi pentru construcţia edificată pe teren, în prezent demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 1504/2010 a Tribunalului Bucureşti s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.E., fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 750 m.p. Împotriva acestei sentinţe Municipiul Bucureşti nu a declarat calea de atac a apelului, ci numai reclamanta, care a criticat soluţia de neacordare de măsuri reparatorii şi pentru imobilul „construcţie” de pe teren.
Recursul declarat de intervenienta C.M.J. este, de asemenea, nefondat.
Susţine această recurentă că decizia Curţii de Apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au fost respectate menţiunile obligatorii ale deciziei de casare. Aceste critici nu subzistă. Curtea de Apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. conform cărora hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5260 din 13 septembrie 2012 s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel pentru a se stabili pe deplin situaţia de drept, faţă de solicitarea de acordare de despăgubiri pentru imobilele în litigiu de către mai multe persoane fizice, inclusiv de către intervenientă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel a stabilit pe deplin situaţia de fapt şi a verificat dacă, cu privire la acelaşi teren s-au formulat mai multe notificări, reţinând că s-au depus înscrisuri de către reclamantă şi de către intervenientă, iar cu privire la terenul în litigiu s-a concluzionat de către instanţă că acesta este afectat de realizarea unui bloc de locuinţe şi de dotările tehnico-edilitare aferente.
Din considerentele deciziei recurate rezultă fără echivoc că atât reclamanta B.E., cât şi intervenienta C.M.J. au formulat notificări cu privire la terenul în litigiu în suprafaţă de 496 m.p., iar reclamanta a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, inclusiv sentinţa civilă nr. 4545/1988 a Tribunalului Bucureşti că autorului acesteia i s-a recunoscut calitatea de constructor de bună credinţă al imobilului edificat pe terenul în litigiu.
Critica recurentei interveniente privind necercetarea valabilităţii înscrisului sub semnătură privată (chitanţa – Dosar nr. 18463/3/2009) nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, în mod corect reţinând instanţa de apel că aspectele invocate de intervenientă pot face obiectul unei plângeri penale.
Pentru aceste considerente, constatând că motivele invocate de recurenţi nu relevă aspecte de nelegalitate de natură să atragă casarea sau modificarea deciziei atacate, se vor respinge recursurile ca nefondate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi se va menţine decizia civilă ca legală a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi de intervenienta C.M.J. împotriva deciziei civile nr. 131A din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5042/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5074/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
