ICCJ. Decizia nr. 5074/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5074/2013
Dosar nr. 4259/118/2010
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4259/118/2010 pe rolul Tribunalul Constanţa, reclamanţii D.I.D., M.V. şi I.M. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Constanţa şi Ministerul Apărării Naţionale au învestit instanţa cu acţiunea civilă având ca obiect obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 240 m.p. situat în Constanţa, B-dul Mamaia nr. 98, obligarea la contravaloarea imobilului în cazul imposibilităţii restituirii în natură şi plata lipsei de folosinţă.
În motivare, se arată că, părinţii reclamanţilor D.I.L. şi D.I.O. au deţinut un teren în suprafaţă de 240 mp situat în Constanţa, B-dul M., ce a fost confiscat şi trecut în posesia M.F.A. conform deciziei nr. 208 din 22 noiembrie 1951 şi deciziei 11 din 06 ianuarie 1953.
Din adresa din 30 octombrie 2009 a Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale rezultă că, în conformitate cu Decretul nr. 208 din 22 noiembrie 1951, acest teren a fost declarat de utilitate publică, a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului, fiind dat în folosinţa M.F.A. prin decizia nr. 14386 din 06 septembrie 1952. Pentru acest teren autorii reclamanţilor au plătit impozite până în anul 1952, când au fost strămutaţi, împreună cu toată familia, până în anul 1954. Prin hotărârea nr. 2653/1958 a Tribunalului Popular Constanţa terenul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului de la proprietarii D.I.L. şi D.I.O., în condiţiile Decretului nr. 111/1951, având în vedere că nu au achitat impozitul datorat statului, începând cu anul 1951. Se consideră că hotărârea judecătorească de trecere a imobilului în proprietatea statului, ca bun abandonat, nu constituie titlu valabil, deoarece acest decret a fost neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948.
Prin sentinţa civilă nr. 5488 din 22 octombrie 2012 a Tribunalului Constanţa a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor D.I.D., M.V. şi I.M., fiind respinsă ca atare cererea acestora în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local, Municipiul şi Primarul Municipiului Constanţa, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Constanţa şi Ministrul Apărării Naţionale.
În pronunţarea soluţiei, prima instanţă (în raport de obiectul învestirii, al motivelor în fapt şi drept invocate) a reţinut, sub un prim aspect, că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că imobilele preluate de stat fără titlu valabil „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţi”. Or, sub acest aspect, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, acest act normativ constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. S-a avut in vedere ca, această soluţie este în acord şi cu decizia nr. 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
S-a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu îngrădeşte nici dreptul de acces la instanţă şi nici nu se aduce atingere art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei, pentru că art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei), care însă nu este însă unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Instanţa de fond a reţinut că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu echivalează cu privarea de dreptul la un tribunal, câtă vreme împotriva dispoziţiei emise în procedura administrativă se prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină; pe de altă parte, există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, fiind astfel pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Astfel fiind, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termenul prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ca unitate deţinătoare.
Instanţa de fond a avut în vedere că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui „bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranţe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Lungoci sau Poenaru contra României). După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală, art. 480 şi urm. C. civ., nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca fiind „ concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nici o relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143). Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, în situaţia în care această procedură specială a fost urmată. Cum reclamanţii nu sunt titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ei nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei şi nici un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, această procedură nefiind parcursă de reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termen legal, reclamanţii, calea de atac fiind însă calificată ca apel conform art. 2821 C. proc. civ., în raport de valoarea obiectului material litigios al primului capăt de cerere (360.000 euro). În motivarea caii de atac exercitată, reclamanţii au susţinut că soluţia este netemeinică şi nelegală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în speţă neputând fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii în revendicare fondate pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 32/C din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanţii-reclamanţi D.I.D., M.V., I.M., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Primarul Municipiului Constanţa, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Financiară Constanţa şi Ministerul Apărării Naţionale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin decizia nr. 33/2008 pronunţată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun în materia revendicării, pe considerentul că o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.
Această decizie reia de altfel consideraţiile făcute prin decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a instanţei supreme, care a statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, o acţiune în revendicare fondată pe dreptul comun, raţionamentul fundamentându-se pe regula electa una via şi pe principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiţie şi a dreptului unui reclamant de a se adresa unei instanţe, în virtutea principiului consacrat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu se poate susţine în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situaţie - a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.
Pe raţionamentul relevat de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că deşi instanţele care au admis acţiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale şi cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, însă nu se poate nici aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, doar în acest ultim caz s-ar impune analizarea admisibilităţii acţiunii clasice în revendicare, pentru că în caz contrar (al inexistenţei unui bun recunoscut conform Convenţiei) intrarea în vigoare a legii noi exclude, fără discuţie, raportarea apelanţilor reclamanţi la norme al căror efect juridic a încetat şi care nu pot ultraactiva. Din acest punct de vedere instanţa de apel reţine că apelanţii reclamanţi dau o interpretare originală considerentelor deciziei nr. 33/2008 pronunţată în secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi publicată în M. Of. nr. 108/23.02. 2009, pentru că nu faptul că terenul în litigiu ar fi „viran” face diferenţa în aplicarea legii speciale sau a normei de drept comun, ci faptul că – anterior promovării prezentei cereri – nu a existat o hotărâre judecătorească irevocabilă care să le recunoască şi să le consacre dreptul de proprietate.
Astfel cum a arătat şi judecătorul fondului, demersul procedural iniţiat în aprilie 2010 se bazează pe vechiul drept de proprietate, neapelarea la procedura legii speciale fiind argumentată pe imposibilitatea obţinerii actelor de proprietate.
Continuând pe linia argumentelor enunţate, Curtea a constatat - în acest context - că în mod corect instanţa de fond a stabilit că reclamanţii nu mai aveau posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a normei speciale în materie, să se mai pretindă titularii unui drept ce ar fi putut fi recunoscut şi valorificat în reglementarea anterioară şi de a mai apela la construcţia juridică a clasicei acţiuni în revendicare fondate pe dispoziţiilor art. 480 C. civ., pretinzând să li se compare titlul cu cel al intimaţilor autorităţi ale statului.
Reglementând un cadru juridic nou pentru pretenţiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (definind prin lege cazurile de preluare abuzivă, procedura administrativă de urmat şi termenele impuse în derularea acestei proceduri), legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de speţe, fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins să fie şi efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacţie echitabilă reclamantului, în măsura în care i se recunoaşte existenţa dreptului subiectiv.
Privită din această perspectivă, construcţia juridică a comparării de titluri nu îşi mai găseşte configuraţia sub noua reglementare, astfel cum corect a stabilit şi instanţa de fond, fiind neîntemeiate susţinerile legate de posibilitatea dată reclamanţilor de a alege ei înşişi între două acte normative aplicabile, câtă vreme – aşa cum s-a arătat – subzistenţa celor două norme operează doar în anumite şi particulare situaţii. Tribunalul a clarificat aşadar faptul că în cauză reclamanţii nu se pot prevala, în contextul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional; existenţa acestuia este legată de recunoaşterea lui printr-o hotărâre anterioară intrării în vigoare a normei speciale, irevocabilă, neputând fi apreciată totodată că partea are o „speranţă legitimă” câtă vreme se pretinde un drept pierdut, nevalorificat în termenul prevăzut de legea specială.
De altfel, chiar hotărârea Atanasiu contra României pronunţată de Curtea Europeană subliniază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi – parag. 140-143.
Nu se poate susţine că nu ar fi încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, în accepţiunea dată de considerentele deciziei nr. 33/2008, doar pentru că terenul este viran, nefolosit de către „cei care l-au confiscat”. O asemenea viziune nu face distincţie între drept, ca element al patrimoniului şi bunul material supus dreptului real, după cum nu înţelege nici raţiunea pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ca excepţie posibilitatea admiterii revendicării după intrarea în vigoare a legii noi. Apelanţii nu au lămurită perspectiva formulării de către legiuitor, în acest domeniu al măsurilor reparatorii privind imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a unor norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, similare celor din sfera înlăturării consecinţelor vechiului regim totalitar. Însăşi Curtea Europeană a arătat că statele nu sunt obligate să ia măsuri pentru atenuarea vătămărilor aduse cetăţenilor în regimul nedemocratic, însă a admis că actele normative astfel edictate în virtutea dreptului suveran al statelor membre intră în categoria celor reparatorii, distincte de dreptul comun, cu proceduri, termene şi reguli derogatorii, aplicându-se principiul aplicării prioritare a normei speciale. Or, legea nouă extinde restitutio in integrum şi diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.
Ca normă nouă, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc, opinându-se că, în concepţia legii noi, accesul la justiţie, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.
Astfel fiind, chestiunea caracterului perpetuu şi imprescriptibil a dreptului real nu subzistă în raport de imobilele pentru care legiuitorul român a dispus printr-o lege specială, care nu intră în nici un mod în contradicţie - în acest caz - cu dreptul comun, legea fundamentală şi cu principiul consacrat prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Problema nefuncţionalităţii Fondului „Proprietatea”, regăsită în anumite cauze soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Porţeanu contra României, Faimblat contra României, Viaşu contra României) a fost în egală măsură depăşită, fiind reevaluată prin însăşi jurisprudenţa Curţii Europene, care a apreciat că au fost create premisele de asigurare, prin intermediul acestui mecanism, a acordării unei asemenea despăgubiri. Aşa cum s-a arătat de altfel şi în hotărârea-pilot Maria Atanasiu contra României din 12 octombrie 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778/22.11.2010, statul a definit cadrul legal de acordare a acestor despăgubiri prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care trebuia a fi complinit însă şi prin măsurile administrative efective de valorificare a dreptului recunoscut prin hotărâri. S-a avut în vedere că pronunţarea unor soluţii disparate, în contradicţie cu jurisprudenţa constantă a instanţei supreme, nu poate constitui obiect de preocupare pentru instanţa sesizată, drept pentru care apelul urmează a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile de mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii D.I.D., M.V. şi I.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului promovat s-au arătat, în esenţă, următoarele:
Consideră reclamanţii că în mod greşit s-a respins ca inadmisibilă acţiunea privind revendicarea imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001. Arată că, în conformitate cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „ În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”, împrejurare exclusă de plano în accepţiunea recurenţilor, deoarece terenul revendicat este şi în momentul de faţă un teren viran şi nefolosit nici de Primăria Constanţa şi nici de cei care îi au în administrare, fiind un teren în paragină.
Referitor la dreptul lor de proprietate, care are un caracter imprescriptibil, recurenţii-reclamanţi susţin că acesta nu poate fi condiţionat de îndeplinirea unor formalităţi cum sunt cele stabilite de prevederile Legii nr. 10/2001. Argumentează că, procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) Primul Protocol adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, ceea ce impune, conform art. 20 alin (2) din Constituţia României, prioritatea normei Convenţiei.
Pretind recurenţii că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare echivalează cu o nouă naţionalizare şi confiscare abuzivă, încălcând liberul acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate. Dreptul privind alegerea unei căi, în materia acţiunilor în justiţie este condus de principiul „electa una via”, astfel că reclamanţii susţin că au posibilitatea de a alege o cale prin intermediul căreia să se adreseze justiţiei cu privire la dreptul lor, în cazul de faţă fiind calea dreptului comun. În condiţiile în care se recunoaşte prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 că statul nu a fost niciodată proprietar, recurenţii invocă jurisprudenţa naţională şi cea europeană referitoare la posibilitatea promovării acţiunii în revendicare cu atât mai mult cu cât procedura prevăzută de Legea nr. 247/20005 nu funcţionează într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unor despăgubirilor stabilite de Legea nr. 10/2001.
În susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, recurenţii invocă nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce a aparţinut autorilor lor, arătând că preluarea abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 111/1951 este stabilit şi prin art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, considerând că sunt deţinătorii unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pretind recurenţii că respectiva confiscarea de către stat a avut ca efect privarea lor de proprietatea bunului, în sensul celei de a doua fraze a primului parag. al art. 1 din Primul Protocol, privarea de proprietate care nu a operat pentru vreo cauză de utilitate publică şi nici cu respectarea principiului proporţionalităţii, sens în care solicită a se da prioritate normelor cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în raport cu legislaţia naţională, cu consecinţa admiterii recursului, a modificării în totalitate a sentinţei atacate în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul formulat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă greşita reţinere de către instanţa de apel, respectiv cea de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, precum şi aplicarea greşită a deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii întrucât asupra imobilului revendicat (care ar fi un teren viran, nefolosit), reclamanţii ar avea un drept de proprietate, situaţie în care se pretinde că decizia nu ar fi aplicabilă.
Înalta Curte reţine, în speţă, că reclamanţii recurenţi şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi urm. C. civ. susţinând că imobilul revendicat a fost proprietatea părinţilor lor, numiţii D.I.L. şi D.I.O., aceşti fiind înscrişi cu suprafaţa de 240 m.p. din municipiul Constanţa, Bd. M. (fost Bd. L.) în registrul matricol manual al anilor 1958-1961, teren care a trecut în patrimoniul statului, în baza Decretului nr. 111/1958, prin sentinţa nr. 2654/1958. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele de fond şi de apel au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte are în vedere că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei (anul 2010), Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 era în vigoare, actul normativ fiind destinat să asigure cadrul legal pentru repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora ca urmare a naţionalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora. Legea specială reparatorie stipulează în art. 1 alin. (1) că „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.”
În acest context, dispoziţiile legii speciale de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. invocate de reclamanţi în acţiune, fiind necesar a se sublinia şi faptul că legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ. În acest cadru normativ, se constată a fi lipsită de relevanţă juridică, în a statua în cadrul acţiunii în revendicare asupra existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor, critica recurenţilor referitoare la preluarea nelegală a imobilului, precum şi la categoria ori destinaţia actuală a terenului revendicat.
Soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora – cum corect au reţinut instanţele fondului – decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă soluţionând, prin acest mecanism judiciar, divergenţele de jurisprudenţă de la acel moment statuând, printre altele, asupra necesităţii analizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea unei acţiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securităţii raporturilor juridice. În contextul dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. ce conferă caracter obligatoriu deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speţă, situaţia juridică a dreptului recurenţilor-reclamanţi a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanţele factuale concrete evocate de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre lege specială şi legea generală, dat fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienţei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Ca efect însă al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie în conformitate cu care persoanele îndreptăţite sunt obligate, preliminar, să notifice unitatea deţinătoare, având posibilitatea de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent, indiferent dacă preluarea imobilelor a fost făcut cu sau fără titlu valabil, procedură administrativă prealabilă a cărei nerespectare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent. Prin urmare - contrar criticilor recurenţilor - atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială de reparaţie care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raţionament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant şi a regulii electa una via.
Critica recurenţilor referitoare la pretinsa atingere a dreptului lor de proprietate adusă prin instituirea formalităţilor administrative impuse de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită. Declanşarea procedurii şi termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege înlăuntrul căruia persoanele îndreptăţite trebuie să se adreseze pe calea notificării unităţii deţinătoare conform art. 21 nu este de natură sa aducă atingere dreptului de proprietate privata, întrucât astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate a normei legale că „recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură sa genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată, întrucât imprescriptibilitatea, chiar dacă este consacrată cu titlu de principiu în legislaţia noastră, nu ţine de esenţa dreptului de proprietate imobiliară şi, ca atare, nu este consacrată de Constituţie, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu (...)”.
În acest context, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 dă expresie competenţei constituţionale a legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, potrivit cărora dispoziţiile referitoare la protecţia proprietăţii „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general”. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Prin urmare, imobilul litigios încadrându-se în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau obligaţia conformării exigenţelor legale, în sensul parcurgerii procedurii speciale obligatorii în cadrul căreia li se putea recunoaşte dreptul la măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de acest act normativ, exigenţe la care reclamanţii nu s-au supus, neurmând procedura specială impusă de legiuitor.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţele de fond au procedat în mod judicios la examinarea acţiunii în revendicare în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, procedând corect la verificarea existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană în raport de titlul exhibat de aceştia, concluzionând, legal - în acord cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene – în sensul că reclamanţii nu deţin un „ bun actual” în accepţiunea Convenţiei, care să le permită restituirea în natură a imobilului.
Or, raţionamentul instanţei europene expus în hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), subliniază faptul că acel concept de „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat numai în ipoteza în care s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). Se semnalează în prezent o diferenţă esenţială de abordare a Curţii Europene în raport de jurisprudenţa sa de dinaintea anului 2000, când instanţa europeană a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (parag. 84 din cauza Păduraru împotriva României). Or, în concepţia actuală a Curţii nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reţine existenţa unui nou drept de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte remarcă din conţinutul hotărârii pilot că prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un drept de proprietate nou, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001. Abordarea jurisprudenţială a instanţei europene desprinsă din hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară. Noua viziune a Curţii Europene este esenţială în cazul acţiunii în revendicare formulată de recurenţi, fiind de semnalat faptul că aceştia nu au obţinut dreptul la restituirea efectivă a bunului printr-o hotărâre judecătorească anterioară şi nici nu şi-au valorificat dreptul pretins prin intermediul căii speciale şi efective recunoscută de Legea nr. 10/2001, context în care reclamanţii nu mai pot apela la un alt cadru procesual decât cel configurat de legea specială, care nu lasă drept de opţiune.
Nici critica recurenţilor referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie axată pe soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu poate fi primită întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speţă, s-a asigurat. Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene şi etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate pe calea contestaţiei la instanţă (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, edificatoare în susţinerea acestui argument fiind şi statuările date prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În acest context normativ, este de subliniat şi faptul că dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competenţă exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute expres de legea specială.
Realizând un examen de compatibilitate a soluţiei recurate cu exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamanţii au avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu au înţeles să uziteze de această procedură pentru a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului care face obiect de reglementare al respectivului act normativ. În conturarea acestui raţionament sunt apreciate ca relevante şi considerentele formulate de instanţa de contencios european prin care se explică întinderea competenţei sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenţie nu se impune statelor obligaţia de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenţiei.
În aceste circumstanţe, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 reclamă verificarea ipotezei dacă reclamanţii au un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Este de subliniat şi faptul că instanţa europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, Curtea a apreciat că acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag. 118).
Din această perspectivă nu se poate reţine vreo limitare a accesul la justiţie şi a dreptul la un proces echitabil întrucât reclamanţii au avut asigurate garanţiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condiţiile şi căile prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, procedură căreia reclamanţii nu i-a dat curs. Întrucât reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun în patrimoniul lor care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, context în care recurenţii nu mai pot pretinde restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale de reparaţie, dar nici pe calea dreptului comun. Sub acest aspect, consideraţiile fondului sunt pertinente, Înalta Curte reţinând că aprecierea instanţelor are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu se identifică în cazul situaţiei pendinte.
Neîntemeiată este şi critica recurenţilor referitoare la lipsa efectivităţii căii oferită de legea specială, întrucât mecanismul de despăgubire nu ar fi funcţional, iar indemnizarea ar fi ipotetică şi iluzorie. Alegaţiile recurenţilor în susţinerea acestei idei sunt oţioase în considerarea circumstanţelor factuale de natura celor reţinute în speţă şi a abordării jurisprudenţiale actuale conturată în hotărârea pilot Maria Atanasiu contra României, prin care nu se recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor a unui bun actual care să permită restituirea în natură, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea”. De altfel, în executarea hotărârii pilot, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, care instituie o nouă procedură şi în privinţa soluţionării dosarelor de despăgubire, condiţionat de uzitarea procedurii speciale, procedură pe care însă, astfel s-a dovedit în cauză, recurenţii nu au parcurs-o.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamanţilor D.I.D., M.V. şi I.M. împotriva deciziei civile nr. 32/C din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.I.D., M.V. şi I.M. împotriva deciziei civile nr. 32/C din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5072/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5076/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
