ICCJ. Decizia nr. 4982/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4982/2013
Dosar nr. 2419/1/2013
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 31799/3/2010, reclamanţii B.A.E. (fostă R.E.) şi G.D.K. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, precum şi în temeiul probelor ce se vor administra să fie obligată pârâta să le restituie în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 12.645 mp, situat în intravilanul comunei Ciolpani, judeţul Ilfov (fostă comuna C.), identificat conform raportului de expertiză ing. Ciocoiu George, anexat cererii şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1263 din 22 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că aşa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, acţiunea în revendicarea de drept comun a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată împotriva statului după data apariţiei Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă.
S-a considerat că atâta timp cât există o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, întrucât ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală-speciali generalibus derogant.
S-a reţinut că reclamanţii au uzat de toate procedurile prevăzute de legile speciale de reparaţie pentru restituirea în natură a terenului ce face obiectul prezentei acţiuni, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 169/1997, ale Legii nr. 247/2005 şi chiar ale Legii nr. 10/2001, cererile acestora fiind de fiecare dată respinse.
Prima instanţă a reţinut şi faptul că, în prezenta cauză, nu se ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale decât în măsura în care reclamanţii s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială. Reclamanţii nu au obţinut însă recunoaşterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care instanţa a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile obligatorii din decizia nr. 33/2008 privind inadmisibilitatea acţiunii.
Prin decizia nr. 87/ A din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, fiind vorba de revendicarea unui imobil ce cădea sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de fond a verificat mai întâi admisibilitatea cererii în raport de situaţia de fapt şi de drept rezultată din actele dosarului şi de dispoziţiile obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
Instanţa de apel a arătat că, deşi, de la regula de principiu privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în considerentele deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut şi o excepţie, respectiv cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din probele administrate în cauză, însă, nu a rezultat că reclamanţii au un „bun”, în sensul Convenţiei, astfel cum acesta a fost explicat în cauza Atanasiu contra României (respectiv o hotărâre de restituire a imobilului executorie), iar prin analizarea pe fond a acţiunii de revendicare şi admiterea acesteia s-ar aduce o atingere gravă dreptului pârâtei asupra terenului obţinut prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, act care nu a fost anulat în termenul prevăzut de legea specială.
Instanţa de apel a mai reţinut că, susţinerile reclamanţilor, în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei ar fi fost anulat parţial de instanţa de judecată, cu privire la terenul în litigiu, prin sentinţa civilă nr. 762 din 15 iunie 1999, iar prin soluţionarea pe fond a acţiunii de revendicare nu s-ar aduce atingere dreptului obţinut prin acest act, sunt infirmate de hotărârile judecătoreşti existente la dosar, care dovedesc că această sentinţă a fost desfiinţată de instanţa de control judiciar, soluţia irevocabilă dispusă în acea cauză fiind de respingere a acţiunii în nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate menţionat anterior şi revendicare, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă (decizia civilă nr. 456/19 februarie 2003 fila 181 dosar fond vol. I).
Curtea de apel a reţinut şi că notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin emiterea de către pârâtă a deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 (fila 75 dosar fond vol. I), care nu s-a dovedit că a fost contestată în termen legal de către aceştia.
În continuare, a reţinut că în data de 15 iunie 2010, reclamanţii au promovat în justiţie o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii prin care să soluţioneze notificarea lor, iar prin sentinţa civilă nr. 826 din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 299/ A din 23 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, acţiunea a fost respinsă, ca lipsită de obiect, deoarece notificarea fusese deja soluţionată prin decizia nr. 124 din 25 martie 2004, comunicată reclamantei la domiciliul procesual ales. Din înscrisul depus la filele 23-28 din dosarul instanţei de fond - vol. II rezultă că împotriva deciziei civile nr. 299/ A din 23 decembrie 2010 s-a declarat recurs, situaţie în care, în mod corect, tribunalul a reţinut că nu a fost finalizată procedura pe Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii B.A.E. (fostă R.E.) şi G.D.K., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că pârâta a depus la dosarul cauzei, la instanţa de apel, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 18 iulie 1996, ca reprezentând titlul de proprietate în baza căruia deţine terenul revendicat, despre care reclamanţii au arătat că fusese desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.
Recurenţii au susţinut că, pe acest aspect, considerentele instanţei de apel sunt greşite, deoarece cele două soluţii ale Curţii de Apel Bucureşti (sentinţa nr. 762 din 15 iunie 1999 şi decizia nr. 456 din 19 februarie 2003) nu sunt pronunţate în una şi aceeaşi cauză, această instanţă neputând fi şi instanţă de fond şi instanţă de recurs în aceeaşi cauză. Sentinţa nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti nu putea fi desfiinţată decât în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar calea de atac a recursului nu a fost exercitată de către intimata - pârâtă, sentinţa rămânând irevocabilă prin nerecurare.
Chestiunea desfiinţării în recurs de către Curtea de Apel Bucureşti în 2003 a unei sentinţe pronunţate de aceeaşi instanţă nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiindcă reclamanţii erau în măsură să ofere toate explicaţiile necesare evitării unei erori vădite.
Prin urmare, au susţinut, faţă de faptul că pârâta s-a prevalat inclusiv în apel de acelaşi certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, care a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 762 din 15 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, intimata - pârâtă nu poate opune niciun titlu legal reclamanţilor din acţiunea în revendicare.
Acţiunea în revendicare trebuia admisă întrucât nu se aducea vreo atingere gravă pârâtei, atât timp cât aceasta nu este decât un deţinător fără titlu .
Au mai arătat că, prin decizia civilă nr. 299 din 6 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul din acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost respins irevocabil, astfel că în prezent nu mai au niciun alt demers judiciar pe rolul instanţelor interne pentru restituirea în natură a bunului lor imobil.
Au susţinut că prin respingerea prezentei acţiuni în revendicare, li se încalcă dreptul la un bun, potrivit art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La termenul de judecată din data de 11 aprilie 2013 intimata - pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat a invocat excepţia nulităţii recursului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 2121 din 11 aprilie 2013 a respins excepţia nulităţii recursului şi a respins recursul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, cu privire la critica vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 18 iulie 1996, că decizia nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti a rămas irevocabilă, rămânând în puterea lucrului judecat, iar acest aspect nu prezintă relevanţă în prezenta cauză faţă de motivul respingerii acţiunii de către instanţele de fond.
După apariţia Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, partea nu mai putea valorifica dreptul său decât în procedura legii speciale, neavând un drept de opţiune între aceasta şi dreptul comun, aspect neignorat de către reclamanţi care au declanşat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ şi au formulat notificare prin care au solicitat restituirea imobilului. Deci reclamanţii în respectarea principiului electa una via nu puteau să îşi valorifice pretenţiile şi pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Instanţa de recurs a reţinut nefondată şi critica referitoare la faptul că prin respingerea pretenţiilor în procedura legii speciale reclamanţii sunt lipsiţi de un alt demers apt să le satisfacă cererea, date fiind principiile enunţate în considerentele deciziei date în interesul Legii nr. 33/1008.
Prin decizia nr. 124 din 25 martie 2004 pârâta, unitate deţinătoare, a răspuns motivat la notificarea reclamanţilor, este adevărat că printr-un răspuns negativ, dar aceştia nu au înţeles să atace această decizie în justiţie, aşa cum aveau posibilitatea potrivit Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte a statuat că în acest context aplicarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi cea generală nu este condiţionată de rezultatul obţinut prin aplicarea legii speciale, astfel spus nu le deschide calea unei acţiuni de drept comun.
Nu a fost primită nici ultima critică, referitoare la faptul că pârâta nu deţine un titlu valabil, atât timp cât instanţele de fond au stabilit în mod corect că reclamanţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului consacră existenţa uni „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanţii nu au obţinut-o înainte de apariţia legii speciale.
Împotriva deciziei prin care s-a soluţionat recursul reclamanţii au formulat contestaţie în anulare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 C. proc. pen., cu referire la art. 497 N.C.P.C.
În motivarea au arătat că instanţa de recurs nu a analizat toate criticile pe care le-au formulat în cadrul căii de atac.
Au susţinut că instanţa de recurs a reiterat selectiv considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel.
În mod eronat s-a reţinut că decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III a civilă prezintă autoritate de lucru judecat atât timp cât în acel litigiu instanţa nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, ci pe o excepţie procesuală, respectiv lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor.
O altă critică este aceea că în mod eronat s-a apreciat că, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, instanţa de recurs a reţinut că ar fi fost admisibilă o revendicare de drept comun anterioară Legii nr. 10/2001 în condiţiile în care contestatorii-reclamanţi sunt cetăţeni străini, care nu puteau deţine şi revendica proprietăţi funciare în România până în anul 2007.
Analizând contestaţia în anulare din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 318 teza II C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Prin contestaţia în anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatorii invocă, în realitate, greşeli de judecată, pretins a fi fost săvârşite de către instanţa de recurs cu ocazia soluţionării căii de atac.
Mai precis, contestatorii critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost soluţionat recursul lor, susţinând greşita dezlegare dată criticilor lor.
Aceste critici nu se subsumează, însă, noţiunii de „greşeală materială”, în înţelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greşeli de judecată cu privire la aspectele menţionate.
Pe de altă parte, deşi invocă omisiunea de cercetare a tuturor criticilor formulate în recurs, o atare neregularitate nu poate fi reţinută, întrucât, din considerentele deciziei contestate rezultă că instanţa de recurs a răspuns criticilor cu care a fost învestită.
Cu referire la critica vizând decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de recurs a reţinut că această decizie, rămasă irevocabilă, nu este hotărâtoare în raport de soluţia dată de instanţele de fond.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut caracterul irevocabil al deciziei civile nr. 456 din 19 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat şi, totodată, că aspectul invocat de recurenţi (contestatori) nu prezintă relevanţă în cauză, faţă de motivul respingerii acţiunii reţinut de instanţele de fond, respectiv caracterul inadmisibil al acţiunii civile astfel formulate.
Analizând critica formulată de recurenţi pe acest aspect, instanţa de recurs a constatat că instanţele de fond au procedat prioritar la verificarea titlului invocat de către reclamanţi şi au statuat că după apariţia Legii nr. 10/2001 singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a acestei legi este cea prevăzută de însuşi acest act normativ.
De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că decizia dată în apel este legală întrucât, având în vedere argumentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, reclamanţii nu mai aveau deschisă calea unei acţiuni în revendicare de drept comun, atât timp cât exista o lege naţională specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/200, şi, mai mult decât atât, reclamanţii au şi utilizat de procedura prevăzută de această lege.
Instanţa de recurs, cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamanţii nu au un “bun” în sensul Convenţiei.
Faptul că instanţa a grupat argumentele recurenţilor şi le-a răspuns printr-un considerent comun nu înseamnă că nu a dezlegat juridic chestiunea de drept cu care a fost învestită.
Cu referire la susţinerea potrivit căreia, reclamanţii s-au aflat într-o imposibilitate de a revendica imobilul anterior anului 2007, dat fiind faptul că nu sunt cetăţeni români, se reţine că această chestiune nu a fost invocată de reclamanţi prin motivele de recurs.
Pe de altă parte, argumentul instanţei de recurs a fost unul de principiu, decurgând din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căruia doar în situaţia în care partea ar fi avut un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie, adică ar fi existat o hotărâre judecătorească anterioară prin care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, aceasta ar fi fost de natură să facă admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun şi după apariţia legii speciale, lege care, de altfel, nu exclude, pe criteriul cetăţeniei române, de la măsurile reparatorii persoanele îndreptăţite în condiţiile legii.
Rezultă că instanţa de recurs a răspuns şi criticii relative la admisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii.
În concluzie, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (omisiunea de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare) nu este incident în cauză.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.A.E. (fostă R.E.), G.D.K. împotriva deciziei civile nr. 2121 din 11 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4950/2013. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 5073/2013. Civil → |
|---|
