ICCJ. Decizia nr. 5174/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5174/2013
Dosar nr. 30547/3/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 137A din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta – pârâtă SC T.M. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2285 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimatele – reclamante SC MGS E. SRL, SC A.H.F. SRL, SC MGS D. SRL şi intimata – pârâtă SC E.I. SRL.
S-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 30547/3 din 21 iulie 2009, reclamanţii SC MGS E. SRL, SC A.H.F. SRL şi SC MGS D. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC T.M. SRL, SC E.I. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la:
. recunoaşterea drepturilor reclamantelor şi constatarea încălcării acestora;
. scoaterea din circuitul comercial a copiilor efectuate ilegal;
. încetarea vânzării prin Internet sau prin orice cale de comerţ şi retragerea de pe piaţă a revistelor „T.” comercializate împreună cu discul;
. furnizarea informaţiilor cu privire la numele şi adresa fabricanţilor discurilor realizate ilegal, precum şi informaţiile privind cantităţile produse, fabricate, şi livrate, precum şi preţul obţinut pentru mărfurile realizate ilegal;
. remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin actul ilicit şi
. plata cu titlu de daune a unei sume egale cu vânzările realizate pe nedrept de către pârâţi sau triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că în luna iunie 1999 au finanţat, în calitate de producător muzical, înregistrarea a două albume cu formaţia A. condusă de I.V., artist cunoscut publicului sub numele artistic de N.V., ocazie cu care s-a încheiat între MGS E. SRL şi solistul I.V. contractul de cesiune exclusivă din 29 iunie 1999, prin care societatea a devenit producătorul înregistrărilor, în conformitate cu Cap. III din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată, stipulându-se totodată la pct. 2 din Cap. 4 că înregistrările celor 2 albume înregistrate rămân proprietatea exclusivă a producătorului MGS E. SRL, acesta fiind singurul în măsură să multiplice, să comercializeze (să distribuie) sau să autorizeze acest lucru.
În anexele la contractul de cesiune dintre producătorul MGS E. SRL şi I.V. sunt menţionate şi înregistrările.
La data de 15 august 2003, între SC MGS E. SRL şi SC A.H.F. SRL s-a semnat contractul de licenţiere nr. 24, societatea A.H.F. SRL devenind licenţiat exclusiv asupra drepturilor conexe.
Societatea comercială MGS D. SRL, prin contractul de distribuţie exclusivă încheiat cu SC A.H.F. SRL, a devenit distribuitorul exclusiv al albumelor A., pe o perioada de 10 ani, aşa cum se prevede în anexa la contract.
Înregistrările mai sus menţionate, al căror producător, titular şi distribuitor exclusiv sunt părţile reclamante, sunt reproduse şi comercializate ilegal de către pârâtele SC T.M. SRL şi SC E.I. SRL, firme care au lansat pe piaţa discul, ce se comercializează pe site-ul T. sau chioşcurile de ziare împreună cu revista „T.” şi conţine 13 printre care şi cele 14 piese menţionate mai sus.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. coroborate cu art. 1073 – 1074 C. civ., art. 103, art. 105, art. 139 alin. (1), (2) şi (14) din Legea nr. 8/1996, completată şi modificată.
Prin sentinţa civilă nr. 2285 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamante, dispunându-se obligarea pârâtelor la scoaterea din circuitul comercial a discului, încetarea vânzării prin internet sau prin orice cale de comerţ şi retragerea de pe piaţă a revistelor „T.” comercializate împreună cu discul menţionat, precum şi la furnizarea informaţiilor cu privire la numele şi adresa fabricanţilor discurilor realizate ilegal, cantităţile produse, fabricate şi livrate, şi preţul obţinut.
A fost obligată pârâta SC T.M. SRL să plătească reclamantelor suma de 77.107,27 lei despăgubiri, iar pârâta SC E.I. SRL la despăgubiri în sumă de 51824,5 lei.
A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la plata cu titlu de daune a unei sume egale cu vânzările pe internet, realizate pe nedrept de pârâţi.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că:
Reclamantele au calitatea de producător de înregistrări sonore, în sensul art. 103 alin. (2) şi art. 105 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru cele 14 piese ce figurează în anexele contractului de cesiune din 29 iunie 1999, iar prin difuzarea acestora pârâtele au încălcat drepturile stabilite prin prevederile art. 105 alin. (1) lit. a) şi b) din lege, încheierea unui contract cu interpretul I.V., invocată de către pârâte în apărare, neputând avea efect exonerator de răspundere.
Prejudiciul produs reclamantelor prin săvârşirea faptei ilicite, determinat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este în cuantum de 77.107,27 lei în ceea ce o priveşte pe pârâta SC T.M. SRL şi de 51.824,50 lei în ceea ce o priveşte pe pârâta SC E.I. SRL, iar acesta reprezintă profitul, ca diferenţă între venituri şi cheltuieli ocazionate de reproducerea şi multiplicarea albului în cauză, realizat prin încălcarea drepturilor reclamantelor.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat cerere de apel pârâtele, în analiza căruia s-au reţinut următoarele:
Prima instanţă a reţinut temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii fără a evalua, în raport de probatoriul administrat, în ce măsură reclamanta a dovedit, potrivit cu exigenţele art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. şi ale art. 1169 C. civ., fapta ilicită imputată pârâtelor, şi anume folosirea înregistrărilor care au fost realizate de reclamanta SC MGS E. SRL în anul 1999.
Fiind titulară a drepturilor conexe ce derivă din calitatea de producător şi a drepturilor de autor ce i-au fost cesionate în baza contractului menţionat, reclamanta SC MGS E. SRL, ca şi celelalte două reclamante, care nu puteau dobândi de la prima drepturi mai largi decât avea aceasta, justifică exclusivitatea în ce priveşte multiplicarea albumelor (matriţe) pe care s-a realizat respectiva înregistrare şi comercializarea suporturilor astfel obţinute, fără ca o atare exclusivitate să se extindă şi în privinţa altor înregistrări ce ar fi fost ulterior făcute de acelaşi interpret (cu acelaşi producător, ori cu un altul).
În raport de afirmaţia reclamantelor potrivit cu care pârâtele au comercializat reproduceri ale înregistrării pentru care cele dintâi au calitatea de titular al drepturilor aflate în sfera de reglementare a Legii nr. 8/1996, trebuia să se stabilească realitatea acestei afirmaţii, respectiv dacă probatoriul administrat confirmă împrejurarea că suportul utilizat de pârâte pentru obţinerea reproducerilor (discurilor) pe care le-au comercializat era cel pe care se regăsesc înregistrările asupra cărora reclamantele justifică drepturile a căror protecţie au invocat-o.
Pe de altă parte, pârâta apelantă a depus, în apărare, un contract de cesiune neexclusivă a drepturilor de multiplicare şi distribuire a prestaţiilor muzicale care se regăsesc pe discul ce a fost pus în vânzare de această parte, contract încheiat cu numitul I.V. (pg. 111 – 112), în cuprinsul acestei convenţii fiind stipulată clauza potrivit căreia „înregistrările sub formă de matriţă sunt furnizate de către artist care este şi proprietarul de drept al acestor fixări şi poartă şi întreaga răspundere privind legitimitatea exploatării acestora”.
Existenţa acestui contract relevă faptul că pârâta apelantă a intrat în posesia respectivului suport în mod licit, astfel că utilizarea lui în vederea reproducerii şi distribuirii se bucură de prezumţia de legitimitate.
Atâta vreme cât nu a fost administrat un minim probatoriu de natură a demonstra împrejurarea că înregistrările făcute în anul 1999 de reclamanta SC MGS E. SRL sunt cele care au fost multiplicate de pârâtele chemate în judecată, pretenţiile reclamantelor nu pot fi apreciate ca întemeiate.
Reţinând că existenţa înregistrării făcute în anul 1999 de reclamanta SC MGS E. SRL şi contractul de cesiune exclusivă încheiat de aceasta – în acelaşi an – cu interpretul I.V. în privinţa drepturilor de autor aferente melodiilor care au fost fixate cu acea ocazie ar conferi exclusivitatea pretinsă de reclamante, fără a efectua verificările menţionate, prima instanţă a recunoscut acestora un drept exclusiv de exploatare a oricărei înregistrări ce s-ar fi realizat cu melodiile menţionate în acest contract, de orice producător, ceea ce este vădit contrar prevederilor art. 105 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996 conform căruia „(…) producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări sonore; b) distribuirea propriilor înregistrări sonore”.
Probatoriul administrat în apel dovedeşte faptul că şi un alt producător a înregistrat unele dintre piesele muzicale interpretate de numitul I.V. şi/sau formaţia A., care se regăsesc şi pe înregistrarea făcută de reclamantă. Casa de discuri E. a fost producătorul acestei înregistrări în baza unui contract încheiat în anul 1996 cu numitul I.V., contract prin care s-a convenit în sensul că „piesele muzicale devin proprietatea producătorului, cu toate drepturile ce derivă din acesta”, în prezent fiind puse în vânzare discuri realizate după această înregistrare.
Astfel, în condiţiile existenţei şi a altor producători ai unor înregistrări care conţin melodiile fixate pe discul multiplicat şi comercializat de pârâte şi în absenţa oricărei dovezi produse de reclamante – corespunzător obligaţiei legale ce le revenea de a proba susţinerile făcute prin cererea de chemare în judecată,în sensul că suportul după care s-a realizat multiplicarea/reproducerea melodiilor aflate pe acest disc ar fi cel realizat de reclamanta SC MGS E. SRL în anul 1999, apar ca vădit nefondate susţinerile acestora în sensul că fapta pârâtelor de multiplicare şi punere în vânzare a respectivului disc ar avea caracter ilicit, prin aceea că aduce atingere dreptului lor derivat din calitatea de producător şi din aceea de cesionar al drepturilor de autor ce au format obiectul contractului de cesiune din 29 iunie 1999.
Nici existenţa prejudiciului pretins suferit de reclamante, ca urmare a aceloraşi activităţi ale pârâtelor, nu poate fi reţinută atâta vreme cât nu a fost probată împrejurarea că acestea din urmă ar fi săvârşit faptele imputate de reclamate.
Neputând fi reţinută fapta ilicită şi prejudiciul reclamate prin cererea de chemare în judecată, nu se poate reţine nici culpa pârâtelor (ca element al răspunderii civile delictuale), pentru că o atare atitudine subiectivă trebuie să se afle într-o legătură necesară cu conduita faptică de natură ilicită spre a concura la angajarea acestui tip de răspundere civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele SC MGS E. SRL şi SC A.H.F. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
a. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii precum şi motive străine de natura pricinii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
a.1. în ceea ce priveşte contradictorialitatea şi insuficienţa motivării.
Se reţine exclusivitatea drepturilor conexe de producător şi a drepturilor conexe de artist interpret cesionate reclamantelor, motivându-se însă că o astfel de exclusivitate nu se poate extinde şi în privinţa altor înregistrări ce ar fi fost ulterior făcute de acelaşi interpret cu acelaşi producător, deci reclamanta, ori cu un altul.
Mai există contradicţie între motivarea hotărârii pe contractul încheiat de pârâtă cu N.V., cu privire la care instanţa retine că a garantat că este proprietarul înregistrărilor, pe de o parte, şi cea potrivit căreia alte interpretări ale operelor în litigiu puteau fi realizate de către N.V. cu acelaşi producător ori cu un altul.
Instanţa de apel reţine că producătorul înregistrării operelor muzicale în litigiu este altă persoană decât N.V. (fie reclamantele şi alte persoane), dar şi că N.V. ar fi garantat în mod unilateral ca este proprietar al înregistrărilor.
Se arată că pârâtele ar fi utilizat în mod licit înregistrările deşi nu se arată ce înregistrări au folosit acestea, precum şi producătorul înregistrărilor de la care ar fi dobândit dreptul conex de reproducere şi distribuire, cu menţionarea unui contract încheiat între acel producător (neidentificat încă) şi pârâte, neexistând de altfel la dosar un contract semnat în prealabil între SC T.M. SRL şi un al producător.
Astfel, este şi inexactă şi insuficientă motivarea, nepermiţând instanţei de recurs să exercite controlul judiciar cu privire la caracterul licit al intrării pârâtelor în posesia înregistrărilor.
a.2. în ceea ce priveşte motivarea străină de natura pricinii.
Deşi se arată şi că un alt producător (Casa de discuri E.) ar fi realizat înregistrări ale unora dintre piesele în litigiu (nu pentru toate), nu se retine însă şi nu se stabileşte că pârâtele ar fi folosit înregistrări ale respectivei Case de discuri, nefiind administrată de altfel vreo probă în acest sens.
Atâta timp cât nu s-a reţinut faptul că pârâtele ar fi folosit înregistrările Casei de discuri E., motivarea hotărârii în raport de acest fapt este străină de natura pricinii. În condiţiile în care nu s-a stabilit că E. ar fi producătorul înregistrărilor în litigiu (cu atât mai mult al tuturor pieselor) şi nici faptul că pârâtele ar fi dobândit drepturi conexe de la E., motivarea hotărârii în raport de contractul încheiat de N.V. cu E. este străină de natura pricinii.
De altfel, contractul încheiat între N.V. şi Casa de discuri E. depus la dosar are drept obiect înregistrarea pieselor muzicale în litigiu.
Sunt străine de natura pricinii şi considerentele instanţei de apel privitoare la drepturile de autor asupra operelor muzicale, atâta timp cât obiectul pricinii îl formează drepturi conexe dreptului de autor (drepturi conexe de producător şi drepturi conexe de interpret, cesionate în mod exclusiv către reclamante potrivit contractului de cesiune din 29 iunie 1999).
Depunerea unui extras de pe internet cu coperta unui CD, în care apar şi înregistrări a trei dintre piesele în litigiu, şi motivarea hotărârii pe un astfel de fapt este străină de natura pricinii, acea reproducere putând avea la rândul său un caracter ilicit.
b. Instanţa, interpretând greşit actul dedus judecaţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Prin referirea la contractul de cesiune exclusivă a drepturilor de autor din 29 iunie 2009, instanţa a schimbat atât natura cât şi înţelesul vădit a acestui act încheiat între SC MGS E. SRL şi interpretul I.V.
Din prevederile acestui contract,la care instanţa de apel a omis să se refere, rezultă cu evidenţă că actul încheiat între părţi este un contract de cesiune exclusivă de drepturi conexe dreptului de autor, dublat de un contract de producţie, prin care artistul se angajează pe durata valabilităţii acestui contract să nu permită înregistrarea interpretării lui de către terţi în vederea multiplicării acestora în scopuri comerciale şi să nu comercializeze pe cont propriu înregistrări ce conţin prestaţii fixate, acesta acordând dreptul producătorului de a interveni şi a interzice asemenea fapte ( capitolele 4 şi 6 ale contractului).
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile născute din contractul de producţie a pieselor respective, termenul este nelimitat, artistul cesionând producătorului, în exclusivitate, pe o durată nelimitată de timp şi fără limitări teritoriale dreptul de a autoriza producţia, multiplicarea, difuzarea, comunicarea publică, închirierea sau împrumutul înregistrărilor conţinând fixări ale prestaţiilor artistului realizate pe durata acestui contract - capitolul 6 par. 3.
Instanţa apreciază că nu se poate recunoaşte dreptul exclusiv al reclamantei de a exploata orice înregistrare s-ar fi realizat cu melodiile menţionate în acest contract, invocând în acest sens prevederile art. 105 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996 (aplicabile exclusiv producătorului de înregistrări sonore), dar omite să facă referire şi la prevederile art. 98 din aceeaşi lege care privesc drepturile interpretului cesionate reclamantei, articol care era menţionat în mod expres în contractul amintit.
c. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
c.1. S-au încălcat dispoziţiile art. 39 alin. (4) coroborat cu art. 39 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Potrivit Capitolului 2 al contractului din 29 iunie 1999, artistul I.V. (N.V.) şi-a cesionat în mod exclusiv drepturile conexe de interpret, reglementate de art. 98 din Legea nr. 8/1996, către SC MGS E. SRL, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora artistul însuşi (N.V.) nu mai poate utiliza interpretarea şi nu mai poate transmite altor persoane dreptul de a fixa (înregistra) interpretarea şi de a reproduce şi distribui interpretarea fixata.
Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care acesta nu mai era titularul acestui drept, chiar şi în cazul în care s-ar fi dovedit realizarea unei astfel de noi fixări a interpretării operelor muzicale în litigiu, acestea ar fi fost ilicite şi nu pot fi opuse reclamanţilor.
c.2. S-au aplicat greşit dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Instanţa de apel a reţinut că nu s-ar fi administrat probe cu privire la faptul că înregistrările folosite de pârâte ar fi cele realizate de către reclamante, deşi acest lucru fusese deja constatat de către instanţa de fond.
Fără să supună dezbaterii părţilor necesitatea administrării unor probe suplimentare privind identitatea dintre înregistrările pentru care reclamantele deţin drepturile conexe de producător şi înregistrările folosite de pârâte, instanţa a apreciat că, în raport de exigenţele art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., nu s-a dovedit folosirea de către pârâte a înregistrărilor folosite în anul 1999, în condiţiile în care se reţine că şi un alt producător a înregistrat unele dintre piesele interpretate de numitul N.V. şi că în cuprinsul contractului încheiat de pârâte cu N.V. s-a specificat că artistul este proprietarul înregistrărilor.
S-a făcut aplicarea greşită a art. 1169 C. civ. întrucât reclamantele au administrat proba cu înscrisuri privind calitatea de producător a înregistrărilor operelor muzicale în litigiu şi nu au fost administrate probe contrare din care să rezulte, cu privire la aceleaşi opere muzicale, existenţa unui alt producător.
În acelaşi sens, se ataşează recursului şi înscrisuri cuprinzând rezultatul comparativ al înregistrărilor reclamantelor şi înregistrărilor comercializate de pârâte, din care rezultă identitatea acestora.
Întrucât instanţa de apel nu a analizat pe fond acest aspect, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se stabili cu certitudine ce înregistrări au folosit pârâtele şi dacă acestea sunt sau nu identice cu cele ale reclamantelor-recurente.
Intimata-pârâtă a depus în apel un contract încheiat la data de 20 iunie 1996 Între N.V. şi E., fără însă ca acesta să cuprindă elemente sau anexe semnate de părţi cu privire la piesele muzicale şi înregistrările ce fac obiectul contractului.
c.3. Instanţa de apel, deşi avea de aplicat în speţă doar normele legale care privesc răspunderea delictuală (fondată în principal pe prevederile vechiului C. civ., art. 998-999, dar având şi aspecte specifice dezvoltate de normele din Legea nr. 8/1996) a realizat "o compilaţie" între acestea şi cele specifice răspunderii contractuale, nesocotind în acelaşi timp şi principiul relativităţii efectelor contractului.
S-au încălcat astfel şi dispoziţiile art. 973 C. civ., în vigoare la data încheierii acelui contract, şi li s-a opus un contract la care nu au fost parte. Mai mult, clauza contractuală ce le-a fost opusă reprezintă o simpla declaraţie unilaterală a terţului, oferită cu titlu de garanţie pârâtelor.
O simplă clauză contractuală - care exprimă doar simple afirmaţii ale unei părţi din contract, I.V., şi care este aptă cel mult să înlăture răspunderea contractuală a părţii în favoarea căreia acţionează - este invocată în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale şi le este opusă deşi nu au fost părţi în contractul respectiv.
Instanţa de apel, atunci când face referire la culpa apelantelor pârâte (sau mai exact la lipsa acesteia), ignoră şi noţiunea de vinovăţie, aşa cum a fost conturată în doctrina aferentă vechii reglementări, care nu făcea distincţie între intenţia propriu-zisă şi culpă, răspunderea civilă delictuală fiind angajată şi pentru cea mai uşoară culpă. Astfel, clauza citată putea să excludă cel mult existenţa intenţiei, dar nu putea înlătura răspunderea civilă delictuală.
Dispoziţia contractuală le conferă pârâtelor dreptul de a formula o acţiune în regres împotriva cocontractantului acestora, fără a le putea fi opusă reclamantelor-recurente.
Pârâta SC T. SRL a formulat întâmpinare, prin care a arătat că în condiţiile în care nu s-a semnat recursul şi de către reclamanta SC MGS D. SRL, celelalte două reclamante nu au interes, cel puţin în privinţa petitelor nr. 5 şi 6, iar acest lucru s-a datorat faptului că pe parcursul soluţionării litigiului reclamanta menţionată a fost radiată din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului Brăila, ceea ce atrage excepţia lipsei capacităţii civile a acesteia; artistul interpret cesionase drepturile sale încă din anul 1996, deci anterior cesiunii făcută reclamantei SC MGS E. SRL, situaţie juridică pe care recurentele nu au contestat-o, fiind opţiunea acestora de a stabili cadrul procesual al litigiului cu excluderea interpretului.
Analizând cererea de recurs şi apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:
1. Nu poate fi reţinută lipsa de interes reclamată, în condiţiile în care nedeclararea recursului de către reclamanta SC MGS D. SRL se datorează insolvenţei şi radierii acesteia din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului Brăila, cu influenţă inclusiv asupra relaţiei contractuale indicată în susţinerea acţiunii. Având în vedere însă că situaţia juridică a societăţi comerciale a fost publicată în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 2193 din 15 februarie 2012, ulterior sesizării instanţei şi pronunţării sentinţei, că nu s-a stabilit nicio obligaţie în sarcina sa, precum şi cele reţinute în cele ce urmează, soluţia nu va fi schimbată.
2. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
- decizia de apel nu cuprinde motive contradictorii, pentru a fi atrasă incidenţa acestui motiv de recurs.
În ceea ce priveşte exclusivitatea dată de calitatea de producător şi de cesiunea drepturilor conexe de artist interpret, instanţa de apel a făcut trimitere la suportul/matriţa pe care s-a făcut înregistrarea melodiilor, având-o ca producător pe reclamanta-recurentă, reţinând că acesta se află sub protecţia conferită de art. 105 din Legea nr. 8/1996 şi nu orice înregistrare ce s-ar fi realizat cu melodiile pe care le cuprinde. Referirea făcută în acest context la drepturile de autor este dintr-o eroare evidentă şi nu este de natură a schimba soluţia pronunţată în cauză.
Calitatea numitului I.V. de proprietar al „ înregistrărilor sub formă de matriţă” din posesia apelantei-pârâte a fost indicată ca fiind cuprinsă în contractul de care se prevalează pârâta SC T.M. SRL, aceasta nefiind o constatare a instanţei în contextul juridic dedus judecăţii. Existenţa acestui contract a făcut instanţa să constate că pârâta a intrat în posesia respectivului suport în mod licit.
- critica referitoare la insuficienţa motivării se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu pct. 7, care vizează nemotivarea deloc a hotărârii.
Fapta reclamată pârâtelor de către reclamante s-a constatat ca fiind inexistentă de către instanţă în considerarea contractului încheiat cu numitul I.V. ( din dubla argumentare reţinută) şi nu pe dobândirea de către acestea de drepturi conexe de la un anumit producător, care să fi impus o motivare corespunzătoare.
Inexactitatea motivării reclamată, în contextul aceleiaşi critici, ţine de legalitatea hotărârii, cu privire la care se vor face referiri detaliate în analiza motivului de recurs aferent.
- nu se poate susţine că motivarea hotărârii referitoare la înregistrările făcute de Casa de discuri E. este străină de natura pricinii, în sensul motivului de recurs invocat, atât timp cât acestea au fost reţinute de instanţă în justificarea înlăturării faptei ilicite imputată de către reclamante.
Astfel, s-a reţinut ca situaţie de fapt în urma analizării probatoriului administrat în apel, că şi un alt producător a înregistrat unele dintre piesele muzicale interpretate de numitul I.V. şi/sau formaţia A., care se regăsesc şi pe înregistrarea făcută de reclamantă, în prezent fiind puse în vânzare discuri realizate după această înregistrare – considerent care înlătură şi critica de recurs prin care s-a reclamat faptul că nu s-a arătat de instanţă ce înregistrări au folosit pârâtele-intimate. Acest producător s-a reţinut a fi Casa de discuri E., în baza unui contract încheiat în anul 1996 cu numitul I.V., din care s-a consemnat clauza în sensul că „piesele muzicale devin proprietatea producătorului, cu toate drepturile ce derivă din acesta”.
Pe de altă parte, chiar reclamantele-recurente confirmă prin cererea de recurs că acest contract, depus la dosar, are drept obiect înregistrarea pieselor muzicale în litigiu.
Proba extrasului de pe internet, la care se face referire, nu justifică decizia de apel, ceea ce înlătură şi analiza criticii aferente.
3. Contrar celor susţinute în recurs, instanţa de apel a făcut trimitere la contractul folosit de reclamantele-recurente în susţinerea acţiunii şi exclusivitatea pe care o conferă, astfel cum aceasta a fost argumentată, iar natura dublă – de cesiune şi de producţie a fost apreciată ca fiind nerelevantă în dubla argumentaţie reţinută.
Considerentele din decizie relativ la acest contract nu intră sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul arătat în recurs, ci pot fi discutate din perspectiva celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de efectele clauzelor pe care le cuprinde şi cărora instanţa nu le-ar fi acordat relevanţa cuvenită, după cum se va arăta în cele ce urmează.
4. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate a deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ceea ce reclamă reclamantele-recurente este folosirea de către pârâtele-intimate a înregistrărilor pentru care s-a încheiat la data de 29 iunie 1999 un contract între artistul interpret I.V. şi SC MGS E. SRL, în calitate de producător, prin care s-a convenit
. cesionarea exclusivă către producător a drepturilor patrimoniale ale artistului, în conformitate cu prevederile art. 98 din Legea nr. 8/1996, pentru înregistrările realizate şi consemnate în anexă, fără limite teritoriale – cap. 2;
. angajamentul interpretului ca pe durata valabilităţii acestui contract şi pe termen de o lună de la lansarea oficială a albumului imprimat în virtutea acestui contract, să nu permită înregistrarea interpretărilor de către terţi în vederea multiplicării acestora în scopuri comerciale şi să nu comercializeze pe cont propriu înregistrări ce conţin prestaţii fixate – cap. 6;
. cedarea de către artist producătorului, în exclusivitate, pe o durată nelimitată în timp şi fără limitări teritoriale, dreptul de a autoriza producţia, multiplicarea, difuzarea, comunicarea publică, închirierea sau împrumutul înregistrărilor conţinând fixări ale prestaţiilor artistului realizate pe durata acestui contract.
Instanţa de apel a infirmat sentinţa primei instanţe, respingând acţiunea, motivând decizia sub dublu aspect :
. reclamantele-recurente nu au administrat un minim probatoriu de natură a demonstra împrejurarea că înregistrările făcute în anul 1999 de către reclamanta SC MGS E. SRL sunt cele care au fost multiplicate de către pârâte, cu referire la obiectul protecţiei conferită prin art. 105 din lege;
. probatoriul administrat în apel dovedeşte faptul că şi un alt producător – Casa de discuri E. a înregistrat unele dintre piesele muzicale interpretate de numitul I.V. şi/sau formaţia A., în baza unui contract încheiat cu acesta în anul 1996, care se regăsesc şi pe înregistrarea făcută de către reclamantă, prin care s-a convenit că piesele muzicale devin proprietatea producătorului, cu toate drepturile ce derivă din acesta, iar în prezent sunt puse în vânzare discuri realizate după această înregistrare; pârâta-recurentă SC T.M. SRL a încheiat cu I.V. contractul de cesiune neexclusivă pentru drepturile de multiplicare şi distribuire nr. 17/2008, prin care artistul îi cedează, în mod neexclusiv, dreptul de multiplicare si difuzare a înregistrărilor sonore conţinând prestaţiile muzicale care se regăsesc pe discul ce a fost pus în vânzare de către pârâtă, în acesta stipulându-se şi că înregistrările sub formă de matriţă sunt furnizate de către artist care este şi proprietarul de drept al acestor fixări şi poartă întreaga răspundere privind legitimitatea exploatării acestora.
Prin criticile notate sub pct. b şi c.1 şi c.3 (în parte) este vizată cea de-a doua argumentare a instanţei de apel, reclamantele-recurente prevalându-se de clauzele din contractul încheiat cu artistul interpret, prin care acesta din urmă s-a angajat să nu permită înregistrarea interpretării lui de terţi în vederea multiplicării şi să nu comercializeze pe cont propriu înregistrări ce conţin prestaţiile fixate, cesionând totodată drepturi care îi sunt conferite de art. 98 din Legea nr. 8/1996, cu efectele prevăzute de dispoziţiile art. 39 din aceeaşi lege, în materia cesiunii.
În acest fel, reclamantele-recurente supun analizei instanţei legalitatea actului care au fost reţinut de instanţa de apel în justificarea caracterului licit al folosirii înregistrărilor de pe discurile comercializate de pârâte, cerere care excede cadrul procesual al litigiului de faţă şi ar fi impus soluţionarea în contradictoriu cu toate părţile implicate.
Reclamantele-pârâte nu pot invoca nici faptul că li s-a opus un contract la care nu a fost parte, cu încălcarea art. 973 C. civ., care prevede că nu au decât între părţile contractante convenţiile. Aceasta întrucât ceea ce s-a recunoscut de instanţă a fost opozabilitatea unui act (valabil) şi nu generarea prin acesta de drepturi sau obligaţii pentru un terţ, respectiv reclamantele-recurente.
În condiţiile în care activitatea desfăşurată de pârâtele-intimate este acoperită juridic prin actul încheiat, nedesfiinţat, în mod corect s-a reţinut în cauză că nu există fapta ilicită imputată, ce înlătură răspunderea civilă delictuală, făcând inutilă analiza celorlalte cerinţe ale acesteia, a căror existenţă trebuie să fie cumulativă.
O acţiune în regres a pârâtelor-intimate împotriva artistului interpret, sugerată în cadrul recursului, ar putea intra în discuţie în ipoteza în care s-ar angaja răspunderea acestora.
Prin referirea la alte raporturi contractuale decât cele arătate în susţinerea acţiunii nu s-a depăşit cadrul procesual al cauzei, din perspectiva normelor legale invocate, întrucât drepturile conferite de actul reţinut în favoarea pârâtelor-intimate sunt protejate de efectele actului juridic, alături de cele speciale în materie, care sunt guvernate nu numai de principiul relativităţii ci şi de cel al opozabilităţii, ca realitate juridică ce nu poate fi ignorată de terţi. Chiar şi reclamantele-recurente îşi susţin apărarea pe dispoziţii C. civ. în materia efectelor convenţiilor.
Toate aceste argumente susţin caracterul nefondat, în integralitate, al criticii notată sub pct. c.3.
Prin critica notată sub pct. c.2 se reclamă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin nepunerea în dezbaterea părţilor a necesităţii completării probatoriului sub aspectul primei argumentări a deciziei.
Nu se poate reţine incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., atât timp cât instanţa de apel nu a respins acţiunea în considerarea exclusivă a acestui aspect. În egală măsură, nu se poate reclama lipsa rolului activ al magistratului atât timp cât, potrivit aceleaşi norme procedurale pe care invocă, respectiv alin. (1) al art. 129 C. proc. civ., părţile au îndatorirea să-şi probeze pretenţiile şi apărările - chestiunea în discuţie sub aspect probator fundamentând acţiunea pe care aceştia au formulat-o.
În dosarul de recurs s-au depus, sub forma probei cu înscrisuri în condiţiile art. 305 C. proc. civ., comparaţii grafice ale undelor din înregistrarea din anul 1999 şi piese de pe discul T. 2008, care nu sunt probe de natură a fi analizate de instanţa de recurs, acestea necesitând aprecierea unui expert, iar o probă în acest sens este incompatibilă cu judecata în recurs.
Oricum, chiar şi în ipoteza în care s-ar fi confirmat apărarea sub acest aspect, soluţia ar fi fost aceeaşi, dat fiind contractul încheiat de artistul interpret cu pârâta SC T.M. SRL, ale cărui clauze sunt cele mai sus redate, şi cadrul procesual al litigiului de faţă - la care s-a mai făcut referire sub aspectul criticilor vizând valabilitatea acestuia.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC MGS E. SRL şi SC A.H.F. SRL împotriva deciziei nr. 137A din data de 2 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5141/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5185/2013. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
