ICCJ. Decizia nr. 5297/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5297/2013
Dosar nr. 12652/3/2011
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 18 februarie 2011, reclamanţii S.H.I. şi S.C. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
1. obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului situat în str. P. nr. 8, sector 5, Bucureşti, iar în subsidiar obligarea pârâţilor Statul Român şi A.N.R.P. să le acorde măsuri reparatorii în acţiuni la Fondul Proprietatea la valoarea de piaţă a acestor acţiuni;
2. obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi A.N.R.P. la plata de daune interese, în cuantum estimat provizoriu la suma de 160.000 RON, pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei prevăzute la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de a preda dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 spre soluţionare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 1931 din 14 noiembrie 2011, Tribunal Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea, sens în care a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata de daune interese pentru perioada 01 noiembrie 2008 - 18 octombrie 2011, în cuantum de 216.725 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 3653 din 28 decembrie 2004 a fost respinsă cererea de restituire în natură şi au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, stabilindu-se valoarea imobilului compus în suprafaţă de 195 mp, situat în Bucureşti, str. P., nr. 8, sector 5, la suma de 1.635.000.000 ROL.
Această dispoziţie a fost contestată, iar prin Sentinţa civilă nr. 620 din 07 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie completatoare a Dispoziţiei nr. 3681/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii echivalent în favoarea ambilor contestatori, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. P., nr. 8, sector 5, compus din apartamentul nr. 3 cu suprafaţa de 116,66 mp, teren în suprafaţă totală de 480 mp şi garaj în suprafaţă de 34,4, în valoare totală de 11.983.016.000 ROL.
Având în vedere această hotărâre judecătorească, Primăria Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 10687 din 04 iunie 2008, prin care a modificat Dispoziţia nr. 3651/2004, în sensul că a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în diferenţa dintre suma încasată indexată cu indicele de inflaţie şi valoarea de piaţă pentru imobilul ce face obiectul notificării.
Această ultimă dispoziţie nu a fost contestată de către reclamanţii din prezenta cauză.
Referitor la solicitarea reclamanţilor ca pârâţii să fie obligaţi la plata valorii de piaţă a imobilului, tribunalul a apreciat că această solicitare nu este întemeiată având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora instanţa nu are posibilitatea de a stabili şi obliga la plata despăgubirilor, având în vedere procedura specială prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Or, atâta timp cât Dispoziţia nr. 10677 din 04 iunie 2008 nu a fost contestată, stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului nu este posibilă faţă de cele anterior menţionate.
În ceea ce priveşte cererea subsidiară, faţă de procedura specială a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit căreia A.N.R.P. are numai calitatea de coordonator şi nu de persoană implicată direct în stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, tribunalul a apreciat că este nefondată şi cu atât mai mult Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în baza dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 247/2005, nu este entitate răspunzătoare pentru respectarea dispoziţiilor legale. Numai în situaţia contestării dispoziţiei emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul Român prin Comisie este chemat ca persoană responsabilă, situaţie ce nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii.
Referitor la capătul de cerere privind daunele interese, tribunalul, raportat la dispoziţiile art. 1073 C. civ., l-a apreciat ca fiind fondat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, având în vedere culpa acestuia în nerespectarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, constând în faptul că dispoziţia împreună cu dosarul administrativ nu au fost predate către Secretariatul Comisiei Centrale în vederea acordării măsurilor reparatorii.
În această situaţie s-a reţinut reaua-credinţă a acestui pârât, fapt ce rezultă şi din hotărârea judecătorească prin care acesta a fost obligat la amendă civilă pentru nerespectarea obligaţiei legale.
Prin această atitudine culpabilă, reclamanţii au fost nevoiţi să suporte o sarcină exorbitantă, deşi se bucurau de un "bun" în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, bun ce a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, respectiv acela la despăgubiri în cuantum de 1.198.302 RON.
Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata sumei de 216.725 RON cu titlu de daune interese, reprezentând dobânda legală datorată de la data emiterii Dispoziţiei nr. 109687 (04 iunie 2008) şi până la data introducerii acţiunii, respectiv 18 februarie 2011, dobândă calculată la valoarea despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească (Sentinţa civilă nr. 620/2005).
La data de 23 ianuarie 2012, pârâta A.N.R.P. a formulat cerere de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 1931 din 14 noiembrie 2011, solicitând completarea dispozitivului în sensul respingerii cererii subsidiare formulate de reclamanţi în contradictoriu cu A.N.R.P., ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 606 din 26 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de completare dispozitiv, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1931 din 14 noiembrie 2011 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii S.H.I. şi S.C. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata daunelor interese pentru perioada 01 noiembrie 2008 - 18 octombrie 2011, în cuantum de 216,725 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin soluţia pronunţată, în sensul că acţiunea a fost admisă în parte, tribunalul a apreciat că nu se impune completarea dispozitivului hotărârii potrivit art. 2812C. proc. civ., pretenţiile fiind admise în parte.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1931 din 14 noiembrie 2011 au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar împotriva Sentinţei civile nr. 606 din 26 martie 2012 a declarat apel pârâta A.N.R.P.
Prin Decizia civilă nr. 338/A din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, toate apelurile, sens în care a reţinut următoarele:
Prioritar se impune analiza apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, întrucât criticile aduse vizează stabilirea temeiului juridic al acţiunii introductive de instanţă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Apelantul Municipiul Bucureşti critică sentinţa apelată, susţinând că instanţa de fond nu a făcut încadrarea în drept a capătului doi de acţiune. Nedând dovadă de rol activ, instanţa nu a calificat acest capăt de acţiune admis ca o acţiune civilă delictuală, ca o lipsă de folosinţă a bunului sau fructe civile.
Critica este nefondată. Instanţa de fond a stabilit temeiul de drept al capătului doi de acţiune (prin care se solicita de către reclamanţi daune interese de la pârâţi) ca fiind art. 1073 C. civ., potrivit cu care creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ., debitorul este osândit la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării.
Curtea a constatat că pârâtul Municipiul Bucureşti cu rea-credinţă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de înaintare a Dispoziţiei nr. 10687 din 04 iunie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti, cu dosarul aferent, Comisiei Centrale.
Reaua-credinţă a pârâtului Municipiul Bucureşti a fost pe deplin dovedită de către reclamanţi, care pentru a obţine Dispoziţia nr. 10687/2008 s-au judecat cu Municipiul Bucureşti încă din anul 2005.
Din data emiterii acestei dispoziţii - 04 iunie 2008 - şi până în prezent, pârâtul-apelant Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu a înaintat documentaţia către Comisia Centrală, fără a invoca că neexecutarea provine dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată, aşa cum prevede ca excepţie de neacordare a daunelor interese art. 1082 C. civ.
Ca atare, instanţa de fond a încadrat corect în drept capătul de acţiune având ca obiect plata daunelor interese.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de apelant prin motivele de apel, curtea a constatat că şi această critică este invocată cu rea-credinţă, fiind vădit neîntemeiată.
Apelantul-pârât Municipiul Bucureşti susţine că reclamanţii ar fi putut solicita daune interese în termenul de prescripţie de 3 ani care începe să curgă de la data de 07 iunie 2005, când a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 620/2005 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Verificând actele dosarului, curtea a constatat că prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 620 din 07 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti s-a admis contestaţia formulată de contestatorii S. şi a fost obligat Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie completatoare a Dispoziţiei nr. 3651/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea contestatorilor pentru imobilul din Bucureşti, str. P. nr. 8, sector 5.
Întrucât debitorul obligaţiei, Primarul General al Municipiului Bucureşti, nu a înţeles să-şi execute obligaţia de bunăvoie, reclamanţii au fost nevoiţi să solicite instanţelor aplicarea unor amenzi civile împotriva debitorului şi obligarea acestuia la plata unor daune interese până la executarea obligaţiei prevăzute în Sentinţa civilă nr. 620 din 07 iunie 2005.
Astfel, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin încheierea din data de 22 iunie 2007, rămasă irevocabilă, a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata amenzii civile de 50 RON/zi până la executarea Sentinţei civile nr. 620/2005 şi la plata unor daune interese în cuantum de 78.129,263 RON, iar prin Sentinţa civilă nr. 8859 din 27 noiembrie 2008, rămasă irevocabilă, a fost obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata în favoarea statului a sumei de 24.800 RON contravaloare amendă civilă, de la data de 22 iunie 2007 până la 01 noiembrie 2008 şi la plata sumei de 159.505,89 RON, contravaloare daune interese.
Abia după aplicarea acestor sancţiuni, debitorul obligaţiei de a face cuprinsă în Sentinţa civilă nr. 620/2005 a emis Dispoziţia nr. 10687 din 04 iunie 2008, pe care însă cu rea-voinţă nu a înaintat-o cu documentaţia aferentă Comisiei Centrale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2008.
Reclamanţii-apelanţi, prin prezenta acţiune, solicită daune interese pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de înaintare a Dispoziţiei nr. 10687/2008 către Comisia Centrală şi nu daune interese pentru neîndeplinirea vreunei obligaţii cuprinse în Sentinţa civilă nr. 620/2005.
Ca atare, termenul de prescripţie pentru solicitarea acestor daune este de 3 ani şi începe să curgă, în lipsa unei prevederi legale contrare, de la data emiterii Dispoziţiei nr. 10687/2008, respectiv de la data de 04 iunie 2008.
Având în vedere că prezenta acţiune a fost înregistrată la data de 18 februarie 2011, deci înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, curtea a respins excepţia prescripţiei, invocată de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin ultimul motiv de apel, pârâtul Municipiul Bucureşti a solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, instanţa de fond nu a făcut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., neanalizând condiţiile cerute de aceste texte de lege şi, ca atare, neexistând o judecată pe acest aspect, care să poată fi cenzurată de instanţa de apel, acest motiv de apel nu va fi analizat.
Curtea a găsit nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, care, deşi sunt în mod evident prejudiciaţi de pasivitatea şi reaua-credinţă a pârâţilor, nu pot solicita pe calea dreptului comun contravaloarea imobilului ce cade în sfera de aplicare a Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, neexistând temei de drept în acest sens.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, potrivit Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele nu pot obliga la plata valorilor de piaţă ale imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Notificarea reclamanţilor-apelanţi formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind emisă Dispoziţia nr. 10677 din 04 iunie 2008, decizie ce nu a fost contestată de către reclamanţi.
Ca atare, pentru acelaşi imobil reclamanţii nu pot solicita un al doilea titlu executoriu reprezentat de hotărârea de obligare a aceluiaşi pârât la plata contravalorii de piaţă a imobilului.
Nici practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu susţine pretenţiile apelanţilor, Decizia-pilot pronunţată împotriva României impunând statului soluţionarea pe cale legislativă a problemelor generate de ineficienţa procedurii speciale de reparaţie a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva Sentinţei civile nr. 606/2012, curtea a constatat că instanţa de fond a respectat dispoziţiile art. 2812C. proc. civ.
Astfel, acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, singurul pârât obligat prin dispozitivul sentinţei la plata daunelor interese în favoarea reclamanţilor fiind Municipiul Bucureşti.
În considerentele sentinţei, instanţa a analizat acţiunea faţă de fiecare pârât în parte, reţinând în mod expres că acţiunea nu este admisibilă faţă de pârâta A.N.R.P., având în vedere procedura specială a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Ca atare, instanţa s-a pronunţat şi pe acţiunea introdusă împotriva pârâtei-apelante A.N.R.P., pe care a găsit-o neîntemeiată, astfel încât a admis în parte acţiunea principală a reclamanţilor.
Dispoziţiile art. 2812C. proc. civ. sunt incidente atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale şi nu atunci când acţiunea a fost admisă doar în parte, din considerente rezultând analizarea tuturor capetelor de cerere.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţii S.C. şi S.H.I., care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a respins în mod greşit apelul reclamanţilor, considerând că aceştia nu pot solicita pe calea dreptului comun obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului.
Deşi instanţa a constatat că reclamanţii sunt evident prejudiciaţi de atitudinea pârâţilor, care refuză cu rea-credinţă trimiterea şi soluţionarea dosarului lor, totuşi lasă nesancţionat acest abuz al autorităţilor statului, îndrumând reclamanţii să urmeze procedura specială reglementată de Legea 10/2001.
Or, reclamanţii încearcă să urmeze această procedură de 12 ani fără niciun rezultat, în condiţiile în care s-au adresat inclusiv instanţelor judecătoreşti pentru a obliga pârâţii să respecte procedura specială. A trebuit ca, pe lângă hotărârea judecătorească prin care Municipiul Bucureşti era obligat să emită dispoziţia, să mai facă o cerere de aplicare a amenzii civile şi plata daunelor interese pentru ca Municipiul să-şi respecte obligaţia.
În aceste condiţii, în care pârâţii nu respectă nici măcar hotărârile judecătoreşti, darămite procedura specială, care nu are nici termene clare de soluţionare a cererilor şi nici sancţiuni, aprecierea instanţelor că nu pot obliga pârâţii la plata contravalorii imobilului, fiindcă ar trebui urmată procedura specială, este utopică.
Nu numai că este foarte greu de crezut, dar cel puţin în cazul din speţă, este şi demonstrat că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 este nefuncţională, iar refuzul instanţelor de fond şi de apel de a obliga direct instituţiile statului la plata contravalorii imobilului îi pune pe reclamanţi în imposibilitate de a mai obţine într-un termen apropriat şi previzibil despăgubirile.
Aprecierea instanţei că dacă s-ar pronunţa direct pe cererea de acordare a despăgubirilor ar însemna ca reclamanţii să beneficieze de un al doilea titlu executoriu, reprezentat de hotărârea judecătorească, este greşită. Reclamanţii nu solicită să li se acorde încă o dată despăgubirile pentru acelaşi imobil ce face obiectul dispoziţiei emise în temeiul Legii 10/2001, ci de a soluţiona direct cele dispuse prin decizie, prin obligarea pârâţilor de a plăti contravaloarea imobilului, fără a mai fi nevoiţi să parcurgă etapele procedurii administrative, care în cazul lor s-a dovedit nefuncţională.
Dacă s-ar accepta ipoteza că nu pot solicita pe calea dreptului comun contravaloarea imobilului raportat la existenţa procedurii speciale, ar însemna ca reclamanţii să fie blocaţi într-o procedură care în realitate nu funcţionează, fără să mai aibă posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti pe dreptul comun, ci numai în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Or, până acum reclamanţii s-au judecat, din 2005, pentru a li se emite dispoziţia completatoare (emisă după 3 ani, în 2008), din 2008 aşteaptă să se trimită dosarul Comisiei Centrale (de 4 ani), fiind nevoiţi să deschidă prezentul proces (şi deşi există acest dosar pe rolul instanţelor din anul 2011, Municipiul Bucureşti tot nu a trimis dosarul).
Dacă pentru fiecare etapă în parte şi pentru fiecare act pe care trebuie să-l îndeplinească autorităţile în procedura specială, trebuie făcut câte un proces, este evident că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este funcţională.
Instanţele nu au ţinut cont că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului procedura legii speciale a fost criticată tocmai că nu era în măsură să asigure despăgubirea foştilor proprietari, critică ce a fost reţinută şi detaliată şi în decizia-pilot (alin. 183 - 184, 189, 203, 223, 225-226, 232, 235, 253), însă instanţele de fond şi de apel au judecat ca şi cum această lege specială ar fi funcţională.
Însă toate litigiile care au ajuns în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care au determinat adoptarea hotărârii-pilot au fost cauzate tocmai de ineficienţa acestei legi speciale, de imposibilitatea ei de a asigura o reparaţie echitabilă.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia-pilot a trasat indicaţii clare Guvernului României de a adopta o nouă legislaţie care să respecte drepturile omului, arătând şi măsuri care ar putea fi adoptate pentru a se asigura respectarea dreptului la proprietate.
Până în prezent, Statul Român nu s-a conformat deciziei-pilot şi nu a întreprins nimic pentru a asigura funcţionarea legilor de reparaţie speciale, ci, dimpotrivă, a suspendat procedura de acordare a despăgubirilor care durează deja de 2 ani fără succes şi nu mai este în măsură nici să asigure despăgubirea promisă în baza legii speciale - despăgubirile la fondul Proprietatea, în prezent tot stocul pe care-l deţinea acesta fiind epuizat.
Respingerea cererii de obligare a pârâţilor la plata contravalorii imobilului, soluţie menţinută şi în apel, cu motivarea că ar trebui să se urmeze procedura specială, după 12 ani în care nu s-a ajuns la niciun rezultat, reprezintă o sarcină exorbitantă pentru reclamanţi şi duce la transferarea responsabilităţii Statului de a repara prejudiciul cauzat tot pe umerii reclamanţilor, care sunt astfel puşi în situaţia de a aştepta o perioadă nelimitată de timp până să obţină plata drepturilor ce li se cuvin.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze acest aspect şi să ia în considerare faptul că din cauza atitudinii culpabile a pârâţilor, reclamanţii sunt obligaţi să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă.
Pentru aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de obligare a pârâţilor la plata contravalorii imobilului.
Faţă de decesul recurentului-reclamant S.H.I., au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, S.C. şi S.A.C., care şi-au însuşit recursul autorului, preluându-i astfel calitatea procesuală, cu consecinţa participării lor în proces în calitate de recurenţi-reclamanţi.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a motivului de ordine publică privind incidenţa, în speţă, a Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pus în discuţie din oficiu la termenul de dezbateri din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, faţă de existenţa legii speciale de reparaţie, reclamanţii nu au deschisă calea dreptului comun pentru a obţine contravaloarea imobilului ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această decizie a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012, fiind aşadar aplicabilă în cauză şi obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Or, prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
În justificarea acestei soluţii, în considerentele deciziei evocate s-au reţinut următoarele:
"Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii."
Raportat la aceste considerente ale Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, rezultă că, apreciind asupra obligativităţii parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie pentru plata despăgubirilor, procedura execuţională a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu consecinţa imposibilităţii folosirii căii dreptului comun pentru obţinerea de despăgubiri băneşti pentru imobilul ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţele anterioare au pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a principiului specialia generalibus derogant.
Contrar susţinerilor recurenţilor, durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de legea specială, şi anume etapa procedurii execuţionale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptăţite.
Nici faptul că entitatea notificată nu a înaintat încă dispoziţia cu propunere de despăgubiri, împreună cu documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin acordarea directă de despăgubiri băneşti pe calea dreptului comun, faţă de Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, care, aşa cum s-a arătat anterior, statuează asupra inadmisibilităţii acţiunilor directe în despăgubiri pe dreptul comun, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ca şi a exigenţelor coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, care impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Neîndeplinirea de către entitatea notificată a obligaţiei legale de înaintare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dispoziţiei cu propunere de despăgubiri nu ridică o problemă de nefuncţionalitate a procedurii legii speciale, ci de nerespectare a legii, care nu a rămas nesancţionată de instanţă, cum neîntemeiat pretind recurenţii, în acest scop dispunându-se, în cadrul prezentului litigiu, obligarea Municipiului Bucureşti la plata de daune interese către reclamanţi, pe temeiul dispoziţiilor art. 1073 C. civ.
Recurenţii susţin şi faptul că instanţele anterioare nu au ţinut cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, arătând că, în repetate rânduri, inclusiv în hotărârea-pilot Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat nefuncţionalitatea Legii nr. 10/2001, ceea ce ar justifica suprimarea procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi îndreptăţirea lor la calea dreptului comun pentru a obţine contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat.
Nici aceste critici nu sunt întemeiate, raportat tot la Decizia în interesul legii nr. 27/2011.
Sub acest aspect, în considerentele acestei decizii în interesul legii s-au reţinut următoarele: "De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile."
În concluzie, întrucât imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele anterioare au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, reţinând că în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie, a cărei procedură, inclusiv cea execuţională prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este obligatoriu de urmat pentru obţinerea măsurilor reparatorii, reclamanţii nu îşi pot valorifica pretenţiile referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun. Altfel spus, acţiunea în despăgubiri băneşti promovată de reclamanţi pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 27/2011.
Aşadar, faţă de statuările obligatorii din această decizie în interesul legii, soluţia de respingere pronunţată în cauză în ceea ce priveşte cererea în despăgubiri băneşti este legală şi va fi menţinută, cu complinirea motivării, în sensul celor reţinute în precedent.
Având în vedere considerentele expuse, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.C. şi S.H.I., continuat pentru acesta din urmă de moştenitorii S.C. şi S.A.C., împotriva Deciziei civile nr. 338 A din data de 3 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
← ICCJ. Decizia nr. 5289/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5301/2013. Civil → |
---|