ICCJ. Decizia nr. 5303/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5303/2013
Dosar nr. 14264/86/2011
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă, reclamanta L.O., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iaşi, Comuna Şcheia - prin primar şi Comuna Şcheia - prin primar - C.V.D.P.A.D., a solicitat să se verifice temeinicia hotărârii nr. 19 din 18 octombrie 2011 dată în Dosarul nr. 86/2011 de către C.V.D.P.A.D. a Comunei Şcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor cu care nu este de acord, acestea fiind calculate la un preţ mult inferior faţă de preţul de piaţă, a valorii de înlocuire şi a preţului solicitat de ea; obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii; cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 3 aprilie 2012, reclamanta a formulat precizări la acţiune, prin care a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010 rap. la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ca instanţa de judecată să constate netemeinicia hotărârii nr. 19 din data de 18 octombrie 2011 (Dosar nr. 86/2011) a Comisiei de verificare a drepturilor de proprietate şi acordare a despăgubirilor a Comunei Şcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, să stabilească despăgubirea la suma de 4.000 de euro pe arul de teren expropriat (total 89.640 euro), cu consecinţa anulării parţiale a hotărârii din 18 octombrie 2011 în ce priveşte despăgubirea stabilită şi, eventual, suprafaţa expropriată şi obligarea expropriatorului - Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iaşi la plata despăgubirilor solicitate, deoarece instanţa de judecată are obligaţia, conform art. 27 din Legea nr. 33/1994, de a compara rezultatul expertizei cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi, despăgubirea acordată de către instanţă neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat, dar nu trebuie să fie limitată de despăgubirea ce va fi stabilită prin raportul de expertiză (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 985 din 4 februarie 2009).
De asemenea, a solicitat, aşa cum a arătat în cererea de chemare în judecată, obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii.
Prin sentinţa nr. 204 din 29 ianuarie 2013, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a admis, în parte, contestaţia formulată şi precizată de către reclamanta L.O., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - prin M.T.I. - prin C.N.A.D.N.R. SA - prin D.R.D.P. Iaşi, Comuna Şcheia - prin primar şi Comuna Şcheia - prin primar - C.V.D.P.A.D.; a desfiinţat, în parte, hotărârea 19 din 18 octombrie 2011; a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 27481,5 euro în echivalent lei la data plăţii efective; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafeţe de teren suplimentare; a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin hotărârea din 18 octombrie 2011 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate şi acordare a despăgubirilor Şcheia s-a dispus plata sumei de 2.766 lei în favoarea reclamantei Lucaci Oltea, cu titlu de despăgubire pentru exproprierea imobilului situat în com. Şcheia, jud. Suceava, din C.F., compus din teren liber de construcţii, în suprafaţă de 2.241 mp.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, expropriatul poate contesta hotărârea de expropriere sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate, iar conform art. 22 alin. (3) din Lege, acţiunea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 (Lege-cadru generală în materie de expropriere), la care legea specială (nr. 255/2010) face trimitere, deci aplicabil speţei, stabileşte criteriile pentru determinarea cuantumului despăgubirii, stipulând că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane interpuse şi că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa de judecată, trebuie să ţină seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Art. 27 din Legea nr. 33/1994, la care, de asemenea, se face trimitere în vederea soluţionării cauzei, stabileşte că, pentru fixarea despăgubirii, instanţa compară rezultatul expertizei cu oferte şi cu pretenţiile formulate de părţi, despăgubirea acordată neputând fi mai mică decât cea oferită de către expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de către expropriat.
În speţă, expropriatorul a oferit, pentru terenul expropriat, suma de 2.766 lei, expropriatul a pretins suma de 4.000 euro/ar, adică 89.640 euro, în timp ce, prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către comisia de experţi compusă din expert V.M., I.S. şi A.M., aşa cum a fost corectat printr-un supliment la raport, s-a propus, într-o variantă, suma de 2.0841,3 euro (9,30 euro/mp) prin raportare la valoarea de piaţă după Standardele Internaţionale de Evaluare, iar, într-o altă variantă, suma de 1.120,50 euro (0,5 eur0/mp) prin raportare la expertiza actualizată a Camerei Notarilor Publici Suceava (filele 142-169, 205-217).
Expropriatorul a solicitat instanţei înlăturarea raportului de expertiză şi menţinerea ofertei de despăgubire iniţială, invocând că experţii nu s-au raportat la tranzacţii concrete cu imobile similare, luând ca element de referinţă în stabilirea valorii de circulaţie doar ofertele de vânzare şi, în plus, nu au ţinut seama de caracteristicile terenului expropriat şi de elementele care îl diferenţiază de comparabila de referinţă, omiţând aplicarea tuturor corecţiilor necesare sau individualizând greşit unii coeficienţi de corecţie.
Într-adevăr, pentru determinarea preţului de piaţă, experţii nu au avut în vedere tranzacţii concrete, raportându-se la oferte de tranzacţionare, pentru terenuri similare sau comparabile, însă, în răspunsul la obiecţiuni pe acest aspect, şi-au argumentat „alegerea”, arătând că sursele de informare aflate la dispoziţia experţilor, posibile şi credibile - bănci, agenţii imobiliare, primărie, intermedia, presa de specialitate, localnici - nu au oferit informaţii despre tranzacţiile încheiate, ceea ce confirmă caracterizarea de piaţă imobiliară inactivă faţă de perioada anterioară 2008-2010, că puţinele tranzacţii efective nu sunt credibile, date fiind diferenţele nejustificat de mari de preţuri de vânzare, astfel că folosirea ofertelor este singura raţională şi se bazează pe încrederea care trebuie atribuită datelor faptice şi a ipotezelor utilizate (Standardele Internaţionale de Evaluare 2011, I.V.S. - Cadru general).
Au mai arătat experţii că, potrivit aceloraşi Standarde Internaţionale, atunci când nu există tranzacţii efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obţinute din tranzacţiile efectuate nu sunt credibile şi/sau nu pot fi verificate prin evaluare, se pot folosi şi preţurile cerute prin ofertele de vânzare sau preţurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile.
Au mai arătat experţii că informaţiile despre preţ din oferte de pe o piaţă inactivă pot fi totuşi o dovadă a valorii de piaţă, deoarece, chiar pe pieţele în declin, există vânzători care nu acţionează sub constrângerea de a vinde; în acest context, a nu ţine cont de dovada preţurilor realizate de vânzători ar însemna ignorarea realităţii pieţei.
Nu se poate reţine că experţii ar fi „ignorat” tranzacţiile concrete, cum susţine expropriatorul, ci nu le-au identificat ca şi surse credibile de informare, astfel că instanţa trebuie să ţină cont de concluziile acestora, cu atât mai mult cu cât sunt unanime, au o bază legală (S.I.E. 2011), iar expropriatorul, deşi le-a pus sub semnul îndoielii, nu a oferit cel puţin un exemplu de tranzacţie concretă similară ori comparabilă.
Cât priveşte comparaţia efectivă cu terenul din ofertă, expropriatorul s-a arătat nemulţumit de coeficienţii de corecţie aplicaţi/omişi, faţă de deosebirile existente între terenul expropriat şi comparabila aleasă (f. 180), arătând următoarele:
- pentru criteriul referitor la deschiderea la drum greşit s-a aplicat un coeficient de corecţie pozitiv de 7%, care a condus la majorarea preţului terenului expropriat cu 0,6 euro/mp, acest coeficient nefiind justificat, în condiţiile în care terenul expropriat are deschidere la drum de 32 ml, iar comparabila nr. 3 are deschidere de 22 ml, diferenţa de 10 ml între cele două proprietăţi fiind nerelevantă sub aspectul posibilităţilor de utilizare şi, implicit, sub cel al valorii;
- pentru criteriul localizării, corecţia negativă de minus 15% este prea mică, în contextul în care terenul expropriat este situat în extravilan, în vecinătatea căii ferate, iar comparabila nr. 3 este amplasată în intravilanul com. Şcheia, zona Vama Veche, fapt ce impunea aplicarea unei corecţii negative mai mari pentru localizare;
- coeficientul de corecţie negativ de 15% pentru criteriul utilizării a fost greşit individualizat, fiind prea mic, în condiţiile în care comparabila nr. 3 reprezintă teren intravilan pentru construcţii, iar terenul expropriat este teren agricol extravilan, cu restricţii de construire nu doar datorită amplasării în extravilan, ci şi datorită proximităţii liniei de cale ferată, deosebirile existente sub acest aspect impunând aplicarea unei corecţii negative în procent mai mare decât cel reţinut în raport;
- pentru criteriul utilităţilor nu s-a aplicat nici un coeficient de corecţie în raport de comparabila nr. 3, deşi acest fapt se impunea, în contextul în care proprietatea comparabilă are racord la reţeaua de energie electrică, iar terenul expropriat este amplasat la 450 ml distanţă faţă de accesul la utilităţi, racordarea terenului în discuţie la utilităţi implicând cheltuieli însemnate ce constau în costurile de racordare.
Or, prin suplimentul la expertiză s-a arătat că aprecierea privind corecţia „greşită” este nerezonabilă şi nerealist formulată, deoarece Standardele Internaţionale de evaluare nu stabilesc reguli şi reglementări de cuantificare a estimărilor corecţiilor, corecţiile aplicate comparabilelor nu se calculează prin aplicarea de formule matematice consacrate, rezultatul nu se raportează direct sau invers proporţional matematic la datele culese din piaţa privind criteriul de comparaţie.
Instanţa şi-a însuşit aşadar raportul de expertiză prin care s-a stabilit o valoare de piaţă de 9,3 euro/mp, valoare rezonabilă dacă avem în vedere caracteristicile concrete ale terenului, faptul că se află la o distanţă mică de Primăria mun. Suceava (4 km), într-o zonă pretabilă pentru destinaţii diverse, inclusiv rezidenţiale.
În ceea ce priveşte data evaluării, în mod corect a fost avută în vedere data întocmirii raportului de expertiză faţă de prevederile exprese în acest sens ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Expropriatorul a solicitat a fi menţinută despăgubirea iniţială, cerere cu care instanţa nu poate fi de acord.
Astfel, suma propusă cu titlu de despăgubiri, 2.766 lei, a fost stabilită prin raportul de evaluare teren întocmit de către C.C., în procedura prealabilă exproprierii efective, conform art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010 şi art. 8 din Normele de aplicare a legii, evaluatorul raportându-se la expertizele întocmite şi actualizate ale Camerei Notarilor Publici.
Aceste expertize notariale sunt însă doar orientative.
Mai mult, autorul raportului a arătat că suma stabilită nu constituie valoarea de piaţă a terenului (fila 47), or în cauză interesează valoarea de piaţă.
Cât priveşte suma de 4.000 euro/ar, pretinsă de către expropriat, este nerealistă, nejustificată, nesusţinută de nicio probă, dimpotrivă infirmată prin raportul comisiei de experţi.
Aşa cum rezultă din expertiză, în urma exproprierii în patrimoniul reclamantei a mai rămas o parcelă de 2.759 mp teren, care este afectată din cauza extinderii zonei de protecţie faţă de zona expropriată pe o suprafaţă de 642 mp teren, rămânând pentru utilizare fără restricţii numai 2.117 mp (filele 151, 162).
Potrivit experţilor, utilizarea acestei parcele pentru destinaţie agricolă nu este posibilă în condiţiile respectării O.G. nr. 43/1997, care stipulează că realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă (filele 212, 213).
Cum în fapt s-a expropriat practic şi acest teren, dauna încercată este echivalentă cu preţul său de circulaţie, adică 642 mp x 9,30 euro/mp = 5970,6 euro.
Aceeaşi concluzie şi pentru terenul de 72 mp, din aceeaşi suprafaţă neexpropriată de 2.759 mp, pe care s-au extins săpăturile necesare execuţiei lucrării publice conform experţilor (72 mp x 9,30 euro/mp = 669,6 euro).
În concluzie, expropriatorul datorează expropriatului, cu titlu de despăgubiri civile, suma de 27.481,5 euro în echivalent lei la data plăţii efective, fără a scădea despăgubirea stabilită prin hotărârea contestată, câtă vreme nu s-a făcut dovada plăţii ei.
Referitor la capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafeţe mai mari, acesta a fost respins, ca neîntemeiat, întrucât Legea nr. 255/2010 limitează obiectul contestaţiei împotriva hotărârii expropriatorului, precum şi competenţa instanţei de judecată doar la verificarea cuantumului despăgubirii, precizând expres că dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii (art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010).
Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 privind posibilitatea instanţei de a aprecia asupra caracterului parţial sau total al exproprierii nu are aplicabilitate în speţă, întrucât interesează doar procedura de expropriere generală, de drept comun prevăzută de Legea nr. 33/1994, or, litigiul de faţă este fundamentat pe Legea nr. 255/2010, lege specială în materia exproprierii, care cuprinde dispoziţii derogatorii pe acest aspect, aşa cum s-a arătat.
Pentru considerentele de fapt şi de drept învederate, instanţa a admis, în parte, contestaţia formulată şi precizată, a desfiinţat, în parte, hotărârea din 18 octombrie 2011 emisă de terţ-pârâtă în Dosarul nr. 86/2011, a obligat prim-pârâtul la plata către reclamantă, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 27.481,5 euro în echivalent lei la data plăţii efective şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafeţe de teren suplimentare.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., expropriatorul datorează expropriatului cheltuieli de judecată în sumă de 1.700 lei, compusă din onorariul aferent expertizei achitat în contul experţilor S.I. (500 lei, fila 171) şi M.V. (700 lei, fila 173), imputat în integralitate expropriatorului, dat fiind că a servit în întregime la darea soluţiei, precum şi din onorariul perceput de av. C.D.A. (500 lei, fila 230), care, de asemenea, a fost imputat în întregime expropriatorului, având în vedere că este o sumă mică, în raport de complexitatea cauzei şi de munca depusă de avocat (formulare acţiune, răspuns la întâmpinare, obiective expertiză, prezenţă la multiplele termen de judecată), neimpunându-se, prin urmare, aplicarea art. 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iaşi, recalificat la termenul din 27 martie 2013 ca fiind apel.
Prin Decizia nr. 11 din 27 martie 2013, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (în loc de 1.700 lei), menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin acestei decizii.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelantul a criticat valoarea despăgubirii stabilită de instanţă pentru terenul expropriat apreciind că sunt aplicabile în speţă prevederile Legii nr. 255/2010 şi a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 53/2011. Curtea a reţinut că într-adevăr în speţă sunt aplicabile prevederile acestei legi însă, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii de către instanţă sunt aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care face trimitere în mod expres chiar Legea nr. 255/2010. Astfel art. 22 alin. (1) şi (3) prevede că „ expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate. Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.” Din acest text rezultă cu certitudine faptul că pentru stabilirea cuantumului despăgubirii se aplică art. 26 menţionat anterior. Textele invocate de apelant referitoare la evaluare din Legea nr. 255/2010 şi normele de aplicare ale acesteia se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanţă în caz de contestare a hotărârii expropriatorului.
A doua critică a vizat nerespectarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 la efectuarea raportului de expertiză. Potrivit acestuia la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Curtea a apreciat că nu constituie o încălcare a acestor dispoziţii faptul că s-au folosit de către experţi oferte de vânzare iar nu preţuri rezultate din contracte de vânzare-cumpărare. Textul de lege se referă la „preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel”, ceea ce nu însemnă că nu pot fi luate în considerare şi ofertele de vânzare în lipsa unor tranzacţii efective şi suficiente cu terenuri comparabile. Textul de lege se referă şi la preţurile cerute în ofertele de vânzare, care nu pot fi apreciate ca nereale, interesul vânzătorilor fiind să îşi înstrăineze bunul. Este real că, de regulă, în urma negocierilor dintre vânzător şi cumpărător preţul poate să scadă, dar diferenţa nu poate fi semnificativă, iar experţii au ţinut cont şi de acest aspect în efectuarea expertizei. Pe de altă parte, Curtea reţine că pârâtul nu a demonstrat că s-au pus la dispoziţia expertului contracte de vânzare-cumpărare de la data efectuării raportului de expertiză (septembrie 2012) având ca obiect terenuri din extravilanul comunei Şcheia, pe care experţii nu le-au avut în vedere. Astfel, pârâtul a depus o dată cu cererea de apel patru contracte de vânzare cumpărare din perioada 2008-2009 ce nu pot fi luat în considerare faţă de data efectuării raportului de expertiză.
Referitor la data în raport de care se stabileşte valoarea despăgubirilor, în criticile formulate de pârâtul apelant acesta se referă la cea a exproprierii, apreciind că experţii trebuiau să aibă în vedere preţurile practicate pe piaţa imobiliară la acea dată. Curtea a apreciat însă că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcţie de preţurile practicate pe piaţa imobiliară la data întocmirii raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Ceea ce s-a avut în vedere de legiuitor este ca valoarea despăgubirilor pentru expropriere să fie stabilită la o dată cât mai apropriată de data pronunţării hotărârii judecătoreşti pentru ca cel care primeşte despăgubirile să îşi poată eventual achiziţiona o proprietate asemănătoare cu cea expropriată, fără a suferi un prejudiciu ca urmare a fluctuaţiilor pieţei.
De asemenea, se constată că elementele de comparaţie ale proprietăţilor comparabile (localizare, utilizarea permisă, condiţiile pieţei, mărimea suprafeţei, deschidere, utilităţi, acces, teren în exces), fiind diferite faţă de cele ale proprietăţii evaluate, fiecare dintre aceste diferenţe a fost luată în considerare de către cei trei experţi, care au corectat preţul proprietăţii comparabile prin aplicarea diferitelor procente, apreciere corectă în condiţiile în care nu s-au adus de către pârâtul apelant alte argumente pertinente pentru modificarea acestor procente, evaluatorii, potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare, aplicând metode cantitative şi/sau calitative pentru analiza diferenţelor şi estimarea corecţiilor.
În concluzie, în mod corect prima instanţă a stabilit valoarea despăgubirilor conform raportului de expertiză întocmit în cauză, toţi cei trei experţi, inclusiv cei desemnaţi de părţi, ajungând la o concluzie comună în ceea ce priveşte evaluarea, şi în lipsa altor probe care să demonstreze că această evaluare nu e corectă.
În ceea ce priveşte suprafeţele de 642 de mp teren, respectiv 72 de mp, ce nu sunt incluse în cea expropriată, în mod corect s-au acordat despăgubiri şi pentru acestea în condiţiile în care, potrivit raportului de expertiză şi suplimentului la acest raport, suprafaţa de 72 de mp este ocupată de săpături în vederea realizării obiectivului exproprierii, varianta ocolitoare a municipiului Suceava, prin urmare, în fapt atributele dreptului de proprietate pentru această suprafaţă de teren nu mai pot fi exercitate de proprietari, aceştia pierzând atributele posesiei şi folosinţei, chiar şi atributul dispoziţiei, în condiţiile în care situaţia actuală a imobilului face practic imposibilă eventuala înstrăinare către terţi, iar în ceea ce priveşte suprafaţa de 642 mp, experţii au arătat că se află în zona de siguranţă, fapt ce determină ca terenul să nu poată fi folosit conform destinaţiei sale pentru culturi agricole, conform art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997, iar Curtea a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri pentru partea de teren ce nu poate fi exploatată de reclamanţi potrivit destinaţiei sale ca urmare a exproprierii celeilalte părţi, incluzându-le deci în noţiunea de daune aduse proprietarului la care se referă art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Într-adevăr, în raportul de expertiză s-a arătat că terenul de 642 mp se află în zona de protecţie dar apoi în suplimentul la raportul de expertiză experţii au arătat că este vorba de zona de siguranţă a drumului, aducând argumente suplimentare raportat la prevederile O.G. nr. 43/1997 care în anexa 1 prevede exact limitele zonei de siguranţă şi ale celei de protecţie, care pot fi determinate prin măsurători, or nu există probe la dosar că măsurătorile experţilor sunt eronate.
Curtea a apreciat ca întemeiată însă critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul recurent, prima instanţă făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, pârâtul, fiind parte căzută în pretenţii, trebuia să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă, însă întrucât pretenţiile acesteia au fost admise doar în parte, instanţa poate obliga pârâtul la plata de cheltuieli de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise, deci proporţional culpei sale procesuale. În speţă, pretenţiile reclamantei au fost de obligare a pârâtului la plata unei despăgubiri mult mai mari decât cea stabilită de experţi şi acordată de prima instanţă, respectiv 89.640 euro, prima instanţă obligând pârâtul la plata sumei de 27.481,5 euro, prin urmare şi cheltuielile de judecată trebuiau stabilite proporţional cu pretenţiile admise.
Faţă de cele reţinute nu are nicio relevanţă faptul că raportul de expertiză a servit în întregime la darea soluţiei sau că onorariul avocatului este în cuantum mai mic decât apreciază instanţa că i s-ar fi cuvenit. În speţă nu era aplicabil art. 276, astfel cum susţine apelantul, întrucât conform art. 276 C. proc. civ. când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. Având în vedere expresia folosită de legiuitor în art. 276 C. proc. civ., problema compensării cheltuielilor de judecată se pune numai atunci când părţile sunt obligate reciproc, deci atunci când pârâtul a făcut cerere reconvenţională ori au fost făcute cereri de intervenţie, iar cererea incidentală a fost admisă o dată cu cererea principală, în tot sau în parte. În cazul de faţă nu s-a formulat o cerere reconvenţională de către pârât, fiind admisă doar cererea reclamantei deci art. 276 C. proc. civ. nu era aplicabil. În concluzie, cuantumul corect al cheltuielilor de judecată era de 500 lei, în loc de 1.700 lei.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iaşi, care a invocat pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), formulând următoarele critici:
1. În mod greşit a fost înlăturată critica din apel referitoare la incidenţa în cauză a unei proceduri derogatorii speciale de stabilire a despăgubirilor, consacrată de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi de Normele Metodologice de aplicare a acestei legi.
Astfel, deşi a reţinut în mod corect că, în raport cu Legea nr. 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materia exproprierii, Legea nr. 255/2010 reprezintă o lege specială ce reglementează procedura de expropriere pentru realizarea obiectivelor prevăzute la art. 1 din acest act normativ şi că prevederile legii speciale sunt aplicabile cu prioritate în cauza potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, instanţa de apel a considerat fără temei că Legea nr. 255/2010 nu ar conţine dispoziţii derogatorii sub aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate şi că în această privinţă sunt incidente dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Deşi dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la dispoziţiile ar. 21 -27 din Legea nr. 33/1994, această trimitere se referă la dispoziţiile de drept procedural din actul normativ ce constituie dreptul comun în materie, iar nu modalitatea de evaluare şi de stabilire a despăgubirilor. Concluzia sus menţionată este justificată de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, acţiunea prin care persoana expropriată contestă cuantumul despăgubirii se soluţionează potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, fiind astfel evident că aceste din urmă reglementări sunt aplicabile doar sub aspect procedural, adică sub aspectul modului de desemnare a comisiei de experţi şi de întocmire a expertizei, iar nu şi sub aspectul metodei de evaluare, care are o reglementare specială în cuprinsul dispoziţiilor sus menţionate din Legea nr. 255/2010.
2) În măsura în care statuarea instanţei de apel privind incidenţa în cauză a dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 este corectă, recurentul susţine că această dispoziţie legală a fost greşit interpretată şi aplicată în speţă.
Potrivit textului de lege sus menţionat, la calculul cuantumului despăgubirii experţii, precum şi instanţa de judecată, vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, ceea ce înseamnă că pentru stabilirea preţului real de circulaţie experţii trebuiau să se raporteze la tranzacţii concrete cu imobile similare întrucât numai tranzacţiile finalizate şi materializate prin întocmirea contractelor, de vânzare cumpărare pot reflecta în mod real preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele.
Faţă de reglementarea în discuţie, în mod greşit ambele instanţe au valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în condiţiile în care acest raport nu reflectă preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel deoarece experţii nu au verificat şi identificat nici un fel de tranzacţii concrete cu privire la imobile cu caracteristici similare terenului expropriat, ci au avut în vedere doar oferte de vânzare postate pe internet sau la agenţiile imobiliare pentru terenuri asemănătoare, valoarea despăgubirilor fiind calculată în raport de aceste oferte, după aplicarea unor coeficienţi de corecţie care ar fi trebuit sa reflecte deosebirile existente între terenul expropriat şi parcelele la care se referă anunţurile de vânzare avute în vedere.
În contextul în care nu există nici o probă şi nici un indiciu din care să rezulte că preţurile menţionate în anunţurile de vânzare examinate de experţi ar corespunde cu preţurile de tranzacţionare efectivă, care se stabilesc pe baza negocierilor dintre proprietar şi potenţialii cumpărători şi care pot fi influenţate de evoluţia pieţei imobiliare în perioada cuprinsă între data postării ofertei şi data încheierii tranzacţiei efective, corecta aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 impunea ca datele din ofertele examinate să fie verificate şi prin prisma unor tranzacţii efective pentru a se putea stabili în acest mod în ce măsură respectivele oferte corespund realităţii pieţei imobiliare.
În consecinţă, pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 era necesar să fie avute în vedere preţurile concrete de tranzacţionare cuprinse în contracte autentice încheiate cu privire la imobile similare, iar evaluarea parcelei în discuţie să se raporteze la aceste preţuri, iar nu la oferte care reflectă doar preţurile solicitate de potenţialii vânzători.
Susţine recurentul că raportul de expertiză efectuat în cauză nu corespunde exigenţelor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sub aspectul modalităţii de evaluare a terenului expropriat şi că prin urmare nu se justifica a fi valorificate concluziile acestui raport.
Totodată, se susţine că şi sub aspectul datei în raport de care se calculează despăgubirile cuvenite persoanei expropriate, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât în sistemul Legii nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate operează la momentul emiterii hotărârii de expropriere, aşa încât nu există nicio raţiune pentru calculul despăgubirilor în funcţie de o dată ulterioară.
3) În mod nelegal a fost inclusă în cuantumul despăgubirilor suma de 6.640,2 euro, ce reprezintă contravaloarea suprafeţelor de 642 mp şi 72 mp, afectate de zona de protecţie a şoselei de centură.
În acest context, recurentul susţine că suprafaţa de 642 mp nu a fost expropriată în fapt, ci a rămas în patrimoniul reclamantei, putând fi folosită ca teren agricol sau putând fi înstrăinată. Această suprafaţă este afectată de zona de protecţie a şoselei de centură, iar nu de zona de siguranţă la care se referă dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997, invocate în suplimentul la raportul de expertiză.
Nici în ce priveşte suprafaţa de 72 mp nu s-a realizat o expropriere în fapt şi nici nu se poate afirma că nu poate fi folosită în viitor, astfel că pentru această parcelă ar fi putut fi acordate cel mult despăgubiri corespunzătoare lipsei de folosinţă pe perioada executării lucrărilor.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Primul motiv de recurs este nefondat şi nu poate fi primit.
Contrar susţinerilor recurentului, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, deşi dispoziţiile Legii nr. 255/2010 au caracter special în raport de cele ale Legii-cadru în materie, nr. 33/1994, aplicându-se cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus derogant”, legea specială face trimitere, în ce priveşte modul de stabilire a despăgubirilor şi soluţionarea contestaţiei formulate de expropriat, la dispoziţiile legii generale.
Astfel, art. 22 din Legea nr. 255/2010 prevede că „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii” (alin. 1), iar „acţiunea formulată se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii” (alin. (3)).
Prin urmare, norma de drept procesual cu privire la modalitatea de solutionare a actiunii expropriatului nemultumit de cuantumul despagubirii stabilite pentru exproprierea unui teren trimite la norma de drept procesual din dreptul comun în materia procedurii de expropriere, respectiv art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Aşadar, Legea nr. 255/2010 nu conţine dispoziţii derogatorii sub aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate sau al modalităţii de contestare a acestora, iar textele invocate de recurent din Legea nr. 255/2010 se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanţă în caz de contestare a hotărârii expropriatorului.
Aşa fiind, această critică apare ca nefondată şi nu poate fi primită.
2. În ce priveşte al doilea motiv de recurs, instanţa constată că şi acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Stabilirea valorii de circulaţie a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste şi echitabile în accepţiunea legii generale în materie, dar şi a normelor constituţionale (art. 44 din Constituţie).
Reţinându-se caracterul excepţional al cedării proprietăţii prin expropriere şi în scopul asigurării unei protecţii depline şi adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziţia menţionată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.
Legea nr. 33/1994 prevede care sunt criteriile în raport cu care instanţele au a stabili cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.
Anume, dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale în materie, deoarece expertiza pe care şi-a fundamentat soluţia nu s-ar fi raportat la criteriile prevăzute de acest text de lege.
Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, stabilit pe baza unui raport de expertiză efectuat în faza procesuală a fondului, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experţii ţinând seama de preţul cu care s-au vândut, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, la data efectuării expertizei.
Textul de lege se referă la „preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel”, ceea ce nu înseamnă că nu pot fi luate în considerare şi ofertele de vânzare, în lipsa unor tranzacţii efective şi suficiente cu terenuri comparabile. Textul de lege se referă şi la preţurile cerute în ofertele de vânzare, care nu pot fi apreciate ca nereale, interesul vânzătorilor fiind să îşi înstrăineze bunul. Este real că, de regulă, în urma negocierilor dintre vânzător şi cumpărător preţul poate să scadă, dar diferenţa nu poate fi semnificativă, iar experţii au ţinut cont şi de acest aspect în efectuarea expertizei. Pe de altă parte, pârâtul nu a demonstrat că s-au pus la dispoziţia expertului contracte de vânzare-cumpărare de la data efectuării raportului de expertiză având ca obiect terenuri din extravilanul comunei Şcheia, pe care experţii nu le-au avut în vedere.
Astfel, instanţele de fond şi apel, legal, au omologat raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii pentru terenurile expropriate raportându-se la ofertele de vânzare în lipsa tranzacţiilor concrete pentru terenuri similare sau comparabile, faţă de faptul că experţii au dovedit, prin sursele de informare aflate la dispoziţia lor, că la momentul efectuării raportului de expertiză, piaţa imobiliară era inactivă, iar puţinele tranzacţii efective nu sunt credibile datorită diferenţelor nejustificat de mari de preţuri de vânzare.
În concluzie, susţinerea pârâtului potrivit căreia stabilirea cuantumului despăgubirii pentru terenurile expropriate trebuia să se facă ţinând cont de preţul de tranzacţionare, aşa cum rezultă din tranzacţiile efective realizate pe piaţa imobiliară este nefondată, faţă de cele reţinute de instanţele de fond şi apel, de pe o parte, iar pe de altă parte, faţă de faptul că pârâtul nu a probat existenţa unor tranzacţii efective pe piaţa imobiliară pentru terenuri similare la momentul efectuării raportului de expertiză în primă instanţă.
Susţinerile recurentului conform cărora în mod greşit instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor raportându-se la momentul efectuării expertizei, nu au susţinere în dispoziţiile legale aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întrucât acest moment este stabilit în mod imperativ de lege, sens în care art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 dispune: „La calcularea despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…) „
Textul de lege prevede cu claritate şi fără posibilitate de interpretare care este momentul în raport cu care experţii au a calcula şi instanţele de judecată au a stabili cuantumul despăgubirii, anume momentul „ întocmirii raportului de expertiză”.
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât expertiza efectuată în această fază procesuală respectă criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, inclusiv în ce priveşte momentul avut în vedere de experţi în stabilirea acestui cuantum.
3. Criticile formulate prin ultimul motiv de recurs nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe, întrucât vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
În analiza criticii de nelegalitate privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate, doar omisiunea instanţelor de fond de a analiza şi respecta criteriile legale de stabilire a despăgubirii poate pune în discuţie o problemă de încălcare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţă, recurentul susţine că parcelele de 642 mp şi 72 mp nu au fost expropriate, ele rămânând în patrimoniul reclamantei şi pot fi folosite de aceasta, deoarece suprafaţa de 642 mp nu este afectată de zona de siguranţă, ci de zona de protecţie a şoselei de centură, iar suprafaţa de 72 mp poate fi folosită în viitor, astfel că în mod greşit au fost stabilite despăgubiri şi pentru aceste suprafeţe.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţele de fond au reţinut că aceste parcele nu sunt incluse în suprafaţa expropriată, însă se impune a se acorda despăgubiri şi pentru acestea, în condiţiile în care, potrivit raportului de expertiză şi suplimentului la acest raport, ambele suprafeţe nu mai pot fi folosite de reclamantă, suprafaţa de 642 mp fiind inclusă în zona de siguranţă a şoselei de centură, iar suprafaţa de 72 de mp fiind ocupată de săpături în vederea realizării obiectivului exproprierii.
Or, prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea acestei situaţii de fapt stabilită pe baza probelor de către instanţa de apel, ceea ce nu mai este posibil în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., conform celor mai sus arătate.
Aşa fiind, raportat la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, în mod legal această instanţă a apreciat că, pentru partea de teren neexpropriată, ce nu poate fi exploatată de reclamantă urmare a lucrărilor de expropriere, se impune acordarea de despăgubiri, cu titlu de daune, în sensul la care se referă alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În consecinţă, cât timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel a aplicat si respectat aceste criterii, stabilind o despăgubire proporţională, ca urmare a măsurii exproprierii suportată de reclamantă, hotărârea astfel pronunţată satisface, în opinia instanţei de recurs, exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului si ale legislaţiei interne şi nu poate reprezenta o încălcare a normelor naţionale sau convenţionale.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iaşi împotriva Deciziei civile nr. 11 din 27 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5301/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5306/2013. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
