ICCJ. Decizia nr. 5362/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5362/2013
Dosar nr. 4952/84/2011
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4.995 din 5 octombrie 2012 pronunţată de către Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 4952/84/2011, s-a admis acţiunea reclamanţilor P.C. şi P.A., acţiunea reclamantului P.A., decedat pe parcursul judecăţii, fiind însuşită de reclamanţii P.M., P.I. şi P.T.R., împotriva pârâţilor R.D.F. şi asigurătorul de răspundere civilă SC G.R.A.R. SA Bucureşti, care au fost obligaţi la 30.000 euro, plătibili în RON la cursul din ziua plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că este lucru judecat că pârâtul R.D.F. a fost autorul unui accident de circulaţie în urma căruia fiul reclamanţilor a decedat.
Prin Decizia civilă nr. 340/P din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa s-au admis recursurile formulate de inculpat şi de către SC A.R.A. SA, Sucursala Bistriţa, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării unei pedepse de 1 (un) an închisoare şi s-a fixat un termen de încercare de 3 ani.
S-a redus cuantumul despăgubirilor civile de 11.880 RON daune materiale şi la 80.000 RON daune morale, proporţional culpei inculpatului, de 80%. Aceste despăgubiri s-au acordat soţiei victimei în nume propriu dar şi în calitate de reprezentant legal al fiului victimei. În cauza de faţă, prin acţiunea introductivă de instanţă, părinţii victimei sunt cei care solicită acordarea de daune morale.
Instanţa de fond a subliniat că acordarea printr-o hotărâre anterioară a despăgubirilor către soţia şi fiul victimei, în cuantumul sus-arătat, nu exclude îndreptăţirea şi a părinţilor victimei la pretinderea unor daune morale, în nume propriu. Tribunalul a apreciat că eronat susţine pârâtul, prin întâmpinare, că instanţa penală ar fi acordat despăgubiri pentru daunele morale în cuantum de 80.000 euro, căci acest cuantum este în realitate de 80.000 RON, cum deja s-a arătat. Nici susţinerea că această sumă ar fi acoperitoare pentru toţi membrii familiei nu are fundament, fiind o simplă prezumţie. În cauza de faţă, tribunalul este chemat a se pronunţa exclusiv asupra cererii părinţilor victimei, respectiv a moştenitorilor tatălui său, fără ca acordarea unor despăgubiri către soţia şi fiul victimei să constituie un impediment legal pentru aceasta.
Tribunalul a considerat că nu este ţinut, din perspectiva dispoziţiilor art. 998 C. civ., nici a aprecia asupra cuantumului despăgubirilor ce le va acorda prin raportare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa penală către soţie şi fiu, raportul juridic dedus judecăţii în cauza de faţă fiind unul distinct.
Fără a considera ca fiind avenită o „ierarhizare” a suferinţelor umane, tribunalul a apreciat ca fiind de necontestat că pierderea unui copil este una din marile tragedii umane, marcând pentru totdeauna viaţa părinţilor. Durerea cauzată de moartea unui copil nu poate să dispară atâta timp cât părintele este în viaţă, căci el continuă să aibă acest statut, de părinte, şi după dispariţia copilului, prin legăturile nevăzute şi profunde care există între cei doi, de la început. Decesul fiului reclamanţilor P.A. şi P.C. nu s-a produs în mod natural ci a fost rezultatul unei infracţiuni comise asupra acestuia, din culpă, de către o altă persoană, pârâtul din cauza de faţă, dl R.D.F.
Potrivit art. 998 C. civ., persoana care a săvârşit o faptă ilicită trebuie să repare integral prejudiciile rezultate din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor. Daunele morale ce s-au acordat de către prima instanţă reprezintă o compensare a suferinţei psihice cauzate părinţilor victimei, cu sublinierea însă că aceste daune nu pot fi cuantificate exact, nefiind susceptibile de o evaluare în raport de criterii obiective, stricte, efective. S-a apreciat astfel rezonabilă suma pretinsă de reclamanţi, la stabilirea acesteia instanţa de fond ţinând seama şi de culpa concretă a inculpatului de 80%, stabilită definitiv de instanţa penală, sens în care acţiunea a fost admisă în întregime, astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii R.D.F. şi SC G.R.A.R. SA Bucureşti solicitând instanţei admiterea acestora şi modificarea sentinţei apelate.
În apelul pârâtului R.D.F. se solicită, în principal, respingerea acţiunii reclamanţilor ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că reclamanţii P.A. şi P.C. (părinţii victimei accidentului mortal de circulaţie care s-a produs la data de 1 august 2006), iar apoi (după decesul lui P.A.) şi moştenitorii P.M. şi P.I., au intentat acţiunea civilă la Tribunalul Sălaj, la peste 3 ani de la decesul victimei, după ce procesul penal a fost finalizat, iar hotărârea adoptată (în care s-a soluţionat şi latura civilă a cauzei), a rămas definitivă.
Accidentul de circulaţie al cărui victimă a fost fiul reclamanţilor s-a produs la data de 1 august 2006, iar potrivit datelor din dosarul penal care a avut ca obiect cercetarea accidentului, rezultă că autorul accidentului (inculpat în cauza penală) a fost numitul R.D.F. (care are calitatea de pârât în acest dosar) şi că acest făptuitor a fost găsit de organele de poliţie la locul producerii accidentului, fiind identificat la aceeaşi dată, adică în momentele imediat următoare producerii accidentului. Aşadar, reclamanţii, părinţii persoanei decedate ca urmare a accidentului, au cunoscut persoana vinovată de producerea acestuia, implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1 august 2006, când s-a produs accidentul de circulaţie, dată la care a şi început să curgă termenul de prescripţie, ce avea să se împlinească cu 3 ani mai târziu.
În opinia pârâtului, susţinerile reclamanţilor în sensul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data la care s-au finalizat cercetările de către organele de urmărire penală şi respectiv data la care s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată, nu pot fi acreditate, întrucât cauza penală nu a fost niciun moment cu autor neidentificat şi nici nu a vizat vreun dubiu, privind identitatea autorului infracţiunii de ucidere din culpă.
În aceste condiţii, pârâtul a apreciat că promovarea acţiunii civile (abia la data de 14 octombrie 2009) după aproape două luni şi jumătate de la împlinirea termenului de prescripţie), face necesară aplicarea prev. art. 1, 3 şi 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În subsidiar, pârâtul arată că reclamanţii din prezenta cauză nu au avut calitatea de părţi vătămate în cazul infracţiunii reţinute în sarcina pârâtului, nu au suferit o vătămare directă, iar latura civilă a cauzei a fost soluţionată în Dosarul penal nr. 5313/337/2007 al Curţii de Apel Constanţa, în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 340/P din 3 iunie 2009.
Este incontestabil faptul că membrii familiei victimei au suferit un anumit prejudiciu moral, însă în perioada judecării cauzei penale au înţeles că este rezonabil să se constituie ca parte civilă în cauză doar P.D. (soţia victimei) şi care se prezumă că a adunat pretenţiile tuturor membrilor familiei victimei şi a stat în proces ca parte civilă, susţinând cererea de despăgubiri civile pentru totalitatea daunelor morale şi pentru daunele materiale.
A mai precizat pârâtul că prin decizia sus-menţionată a Curţii de Apel Constanţa, definitivă, s-au stabilit procentele de culpă la producerea accidentului reţinându-se şi în sarcina victimei o culpă de 20% (inculpatului revenindu-i culpa de 80%). Această concluzie a influenţat în mod evident şi proporţia în care s-au acordat daunele morale.
A considerat pârâtul că prin decizia arătată s-a cuantificat prejudiciul moral suferit de partea civilă şi s-au acordat despăgubiri pentru daunele morale în sumă de 80.000 RON, în raport de gravitatea prejudiciului moral şi de principiul echităţii, situaţie în care noile pretenţii materiale formulate în prezent sunt nefondate.
În apelul pârâtei SC G.R.A.R. SA (fosta SC A.R. ARDAF SA), se solicită, în principal, admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor intimaţi ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate.
În motivarea apelului, pârâta a arătat că cererea intimaţiilor-reclamanţi este o cerere cu caracter patrimonial şi potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de 3 ani. Intimaţii-reclamanţii au avut cunoştinţă de procesul penal precizat şi nu s-au constituit părţi civile. Invocând dispoziţiile art. 19 alin. (1) - (3) C. proc. pen. care reglementează situaţia juridică a părţii vătămate, pârâta susţine că reclamanţii aveau posibilitatea să se adreseze cu o acţiune civilă instanţei civile în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, situaţie în care se suspenda acţiunea civilă până la soluţionarea cauzei penale. De asemenea, conform art. 20 alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cei care răspunde de ea.
În aceste condiţii, pârâta susţine că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că data de la care curge termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamanţilor-intimaţi este data de 3 iunie 2009 când Curtea de Apel Constanţa a soluţionat definitiv Dosarul penal nr. 5313/337/2007, ci nu data accidentului din 1 august 2006.
În subsidiar, faţă de cererile de despăgubire formulate de intimaţii-reclamanţi, pârâta solicită reducerea cuantumului acestora având în vedere prev. art. 49 şi urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, precum şi de Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reclamanţii, prin întâmpinare, au menţionat că susţinerea la dreptul lor la acţiune s-a născut din momentul producerii accidentului este în contradicţie cu principiul prezumţiei de nevinovăţie a presupusului făptuitor, până la condamnarea definitivă a acestuia. De la producerea accidentului - 1 august 2006 - până la soluţionarea definitivă a dosarului penal - 3 iunie 2009 - aproape se împliniseră 3 ani. În opinia reclamanţilor, termenul general de 3 ani prev de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale de condamnare a inculpatului, aceea fiind data când păgubitul a cunoscut, cine este responsabil pentru paguba sa (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), astfel că se impune respingerea excepţiei invocată în ambele apeluri.
Prin Decizia nr. 42A din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost admise ambele apeluri, schimbată în tot sentinţa apelată, admisă excepţia de prescripţie şi respinsă cererea de chemare în judecată pentru prescrierea dreptului material la acţiune.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care constituie principalul motiv de apel în cazul ambilor apelanţi, următoarele:
Cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanţii intimaţi este o cerere cu caracter patrimonial şi potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se calculează cu începere de la momentul naşterii dreptului la acţiune. Potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.
S-a apreciat că reclamanţii au cunoscut persoana vinovată de producerea acestuia, implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1 august 2006, când s-a produs accidentul de circulaţie, dată la care a şi început să curgă termenul de prescripţie, ce avea să se împlinească cu 3 ani mai târziu. Dreptul la acţiune al acestor persoane nu era condiţionat de stabilirea prealabilă de către o instanţă penală a gradului de vinovăţie al persoanei responsabile.
Acţiunea penală şi procesul penal ulterior derulate împotriva pârâtului apelant nu au avut un efect de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, deoarece aceste cazuri de întrerupere sau suspendare sunt limitativ reglementate de art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, iar situaţia anterior expusă nu se regăseşte în enumerarea limitativă a acestor texte.
În aceste condiţii, deşi împrejurările în care s-a produs accidentul rutier din 1 august 2006, precum şi gradul de vinovatei al pârâtului R.D.F. au fost stabilite în Dosarul penal nr. 5313/337/2007 al Judecătoriei Zalău, intimaţii-reclamanţii deşi au avut cunoştinţă de procesul penal precizat, nu s-au constituit părţi civile. Invocând dispoziţiile art. 19 alin. (1) - (3) C. proc. pen., care reglementează situaţia juridică a părţii vătămate, reclamanţii aveau posibilitatea să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată instanţei civile în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, situaţie în care se suspendă acţiunea civilă până la soluţionarea cauzei penale. De asemenea, conform art. 20 alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
În consecinţă, pentru toate aceste argumente, instanţa de apel a constatat că, având în vedere data accidentului - 1 august 2006 în urma căruia a decedat numitul P.A.P. şi data introducerii cererii de acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale de către intimaţii-reclamanţi - 14 octombrie 2009, este prescris dreptul la acţiune al acestora.
În baza art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. instanţa de apel a obligat intimaţii aflaţi în culpă procesuală să plătească apelantului R.D.F. suma de 1.200 RON cheltuieli de judecată parţiale, procedând la reducerea cheltuielilor de judecată cu titlul de onorariu avocat deoarece a apreciat că onorariul solicitat şi dovedit de 2.300 RON aferent doar fazei apelului este excesiv prin raportare la munca depusă de către avocat şi gradul de complexitate al cauzei care a fost soluţionată la primul termen la care intimatul s-a prezentat însoţit de către avocat prin admiterea unei excepţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.C., P.M. P.I. şi P.T.R., în conformitate cu disp. art. 312 pct. 5 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a aplicat greşit legea, respectivul termenul de prescripţie începând să curgă de la data condamnării definitive a persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv de la condamnarea definitivă a lui R.D.F.
Potrivit disp. art. 23 pct. 8 din Constituţie, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1960, momentul în care păgubitul a cunoscut cine răspunde de fapta ce i-a adus prejudiciu nu este un element subiectiv, ci unul raţional, justificat, o concluzie pe care păgubitul o trage urmare unor investigaţii proprii, sau a unor persoane specializate. În cazul de faţă în urma concluziilor instanţei de judecată.
Sintagma prevăzută de art. 8, „cel ce răspunde de pagubă„ nu se referă la perceperea persoanei fizice ci a celui ce răspunde de paguba produsă. Acesta este un element obiectiv determinat pe cale judiciară şi care nu depinde de percepţia unei persoane obişnuite.
Prin urmare termenul de la care recurenţii reclamanţi au cunoscut cine răspunde pentru decesul fiului lor, a fost acela al condamnării definitive a pârâtului R.D.F., nefiind în măsură a stabili răspunderea, când este vorba de o răspundere penală, ca fapt ilicit generator de prejudiciu. Doar instanţa prin hotărârea de condamnare a stabilit persoana răspunzătoare, în procent de 80%, pentru accident. Prin urmare, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, curge termenul de 3 ani. Motivarea instanţei de fond, că nu s-ar fi constituit părţi civile în dosarul penal, deşi au ştiut de existenţa lui, nu îi poate priva de dreptul unei cereri separate, pe cale civilă.
Susţin că nu sunt în culpă că procesul penal a durat 3 ani; dacă se finaliza mai repede ar fi înaintat această cerere mai repede. Dreptul lor la acţiunea civilă este calculat în limita a 3 ani de la data la care au ştiut cine răspunde pentru pierderea lor, în condiţiile în care identificarea persoanei care răspunde pentru o faptă penală, legiuitorul a dat-o în sarcina organelor judiciare şi a instanţei de judecată.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu.
Astfel, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dispun că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulaţie având ca autor pe pârâtul R.D.F., soldat cu decesul fiului reclamanţilor iniţiali P.C. şi P.A., care a avut loc la data de 1 august 2006.
Instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii accidentului, moment faţă de care acţiunea, introdusă la 13 octombrie 2009 este prescrisă, iar reclamanţii susţin că termenul de prescripţie curge de la rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare a autorului pentru ucidere din culpă, 3 iunie 2009, dată la care au cunoscut făptuitorul, până la acea data operând în sarcina acestuia prezumţia de nevinovăţie.
Înalta Curte apreciază ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel care a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii în materia prescripţiei.
Astfel, ca regulă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut de existenţa pagubei şi a persoanei vinovate.
În speţă, faptul ilicit cauzator de prejudicii şi existenţa prejudiciului au fost cunoscute la data decesului victimei accidentului de circulaţie.
Problema litigioasă ce se impune a fi soluţionată este reprezentată de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a persoanei vinovate.
Reclamanţii susţin că prescripţia a început să curgă la data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului şi răspunderea sa penală, acesta fiind condamnat pentru ucidere din culpă.
Înalta Curte apreciază că această interpretare contravine dispoziţiilor speciale în materia prescripţiei extinctive, existenţa unui proces penal, neconstituind, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 un caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Astfel o asemenea interpretare este aplicabilă, aşa cum judicios a reţinut instanţa de apel, numai în situaţia în care acţiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal şi ar fi rămas nesoluţionată, întrucât, potrivit art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Or în cazul dedus judecăţii se constată că reclamanţii nu au uzitat de calea procedurală pusă la dispoziţia lor de legea procesual penală, întrucât nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune. Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Aceasta este situaţia vizată de principiul potrivit căruia penalul ţine în loc civilul, aplicabil însă, doar în situaţia în care, în faţa instanţei civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces, în termenul general de prescripţie, judecata în faţa instanţei civile urmând a fi suspendată până la soluţionarea laturii penale.
În cauza de faţă reclamanţii nu au intentat un proces civil în termenul de prescripţie ce a curs de la data la care au cunoscut de existenţa prejudiciului, 1 august 2006, ci cu mult după acest termen, respectiv la 13 octombrie 2009, când procesul penal se încheiase prin Decizia nr. 340 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa.
Iniţierea acestui mecanism al răspunderii civile delictuale, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă în procesul penal, este independentă de derularea procesului penal, având în vedere că existenţa prejudiciului şi persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului şi în condiţiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de drept public, în care se urmăreşte stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluţionarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform art. 22 C. proc. pen., respectiv existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acţiune civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să prevadă expres această excepţie. Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării judecăţii unei astfel de acţiuni civile, ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea dispoziţiilor legale, în termenele definite de lege.
În ceea ce priveşte afirmaţia referitoare la efectul întreruptiv pe care prezumţia de nevinovăţie a autorului faptei ilicite l-ar fi avut asupra prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, până la momentul stabilirii definitive a vinovăţiei penale, cu consecinţa identificării, la acel moment, a persoanei care ar fi cauzat prejudiciul, aceasta nu poate fi reţinută ca o motivaţie a atitudinii procesuale de pasivitate a reclamanţilor, întrucât această prezumţie acţionează sub forma menţionată numai în raportul juridic de stabilire a răspunderii penale; în cel de drept civil dedus prezentei judecăţi, partea care face o afirmaţie trebuie să o probeze, dovedind că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa pârâtului indicat ca autor al unei fapte ilicite. Dacă pentru a proba existenţa acestor elemente, respectiv existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, era necesară valorificarea situaţiei juridice stabilită în procesul penal, atunci, după cum s-a menţionat anterior, reclamanţii aveau posibilitatea să solicite suspendarea procesului, pornit în condiţiile legii civile, până la stabilirea definitivă în penal a existenţei acestor elemente.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că reclamanţii puteau cere antrenarea răspunderii civile delictuale, faţă de ei, a autorului accidentului soldat cu decesul fiului lor în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care au cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripţie.
Faţă de aceste împrejurări, reţinând corecta interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M., P.C., P.I. şi P.T.R. împotriva Deciziei nr. 42 din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5359/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5383/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
