ICCJ. Decizia nr. 5359/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5359/2013
Dosar nr. 35228/3/2010
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 12674/300/2007, reclamanţii S.S. şi S.I. au chemat în judecată pe pârâţii N.E., N.I., R.I., SC S. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, prin Comisia de valorificare a spaţiilor comerciale, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-construcţie situat în Bucureşti şi, în subsidiar, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să le plătească despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului-construcţie situat în Bucureşti, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat între pârâţii N.E. şi N.I. - cumpărători - şi vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA, ce are drept obiect un apartament din imobilul-construcţie menţionat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, în esenţă, au arătat că în anul 1950, prin Decretul nr. 92, a fost naţionalizat imobilul situat în sector 2, imobil ai cărui proprietari au fost părinţii reclamanţilor, Ş.I. (decedat în 1970) şi Ş.V. (decedată în 1949). Imobilul era alcătuit din 148 mp teren şi casă compusă din parter şi etaj. Prin notificarea din 14 martie 2001 au solicitat restituirea sa în natură şi echivalent pentru construcţie, în soluţionarea acesteia fiind emise dispoziţia din 5 octombrie 2006 (rectificată prin dispoziţia din 11 mai 2007) - prin care a fost restituit în natură terenul în suprafaţă de 120,37 mp şi imobilul construcţie (pivniţă + P + E + pod), mai puţin apartamentul de la etaj vândut de PMB, prin SC A. SA, şi dispoziţia din 5 octombrie 2006 - prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.
La data de 14 iunie 2007, cu ocazia predării-primirii clădirii şi terenului au aflat că şi restul din clădirea restituită a fost înstrăinat de statul neproprietar, astfel că dispoziţia de restituire în natură a imobilului nu a putut fi adusă la îndeplinire, iar măsura acordată nu a devenit una efectivă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Pârâta SC S. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamanţi, cu cheltuieli de judecată, arătând că este proprietara spaţiului comercial situat în Bucureşti, în suprafaţă de 170,18 mp şi a terenului de sub construcţie, în suprafaţă de 41,14 mp cotă indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 16 septembrie 2004 la BNP A.F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, cu completările ulterioare.
Această pârâtă a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 10.000 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse spaţiului comercial deţinut din imobilul ce a fost revendicat, rezervându-şi dreptul la majorarea câtimii pretenţiilor în raport de concluziile expertizei ce se va administra.
De asemenea, în temeiul art. 60 şi urm. C. proc. civ., a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului Local Sector 2 prin Primarul Sectorului 2, pentru a fi obligat la plata sumei de 129.034 RON (contravaloarea sumei de 35.700 euro) cu titlu de preţ, precum şi a oricăror altor cheltuieli efectuate de pârâtă în vederea dobândirii bunului spaţiu comercial situat în Bucureşti, în suprafaţă de 170,18 mp şi a terenului de sub construcţie, în suprafaţă de 41,14 mp cota indiviză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 16 septembrie 2004 la BNP A.F., contract încheiat în baza Legii nr. 550/2002, sumă ce urmează să fie actualizată.
Pârâţii N.E. şi N.I. au formulat întâmpinare, solicitând să se respingă acţiunea formulată de reclamanţi, dar şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul din imobilul în litigiu, pe care îl deţin, rezervându-şi dreptul la majorarea câtimii pretenţiilor, în raport de concluziile expertizei tehnice judiciare ce se va efectua.
Pârâtul R.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă acţiunea reclamanţilor, şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul din imobil pe care îl deţine, rezervându-şi dreptul la majorarea câtimii pretenţiilor, în raport de concluziile expertizei tehnice judiciare ce se va administra.
Pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, în calitate de chemat în garanţie de către SC S. SRL, a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi Economiei, pentru obligarea sa la plata sumei de 5.550 euro, reprezentând cota de 15%, din preţul 35.700 euro, obţinută din vânzarea spaţiului comercial situat în sector 2 parter, şi care, potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002, se face venit la bugetul de stat.
Prin Sentinţa civilă nr. 4884 din 26 mai 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia formulării cu întârziere, de către reclamanţii S.S., S.I., a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat între pârâţii N.E. şi N.I. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere şi a disjuns judecata restului cauzei, acordând termen de judecată în vederea soluţionării sale.
Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 7113/300/2008.
La data de 12 septembrie 2008, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti a formulat cerere completatoare şi precizatoare la cererea de chemare în garanţie depusă la termenul din 26 mai 2008, prin care a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primar General, la restituirea sumei ce reprezintă restul de 85% din preţul de vânzare a spaţiului comercial situat în imobilul revendicat, respectiv suma de 32.200 euro ce s-a făcut venit la bugetul local.
La termenul din data de 21 aprilie 2008, SC S. SRL a solicitat prin cererea sa de chemare în garanţie a Consiliul Local al Sectorului 2, ca acesta să fie obligat, la plata sumei de 35.700 euro + cheltuieli (neprecizate în cuantum), sumă plătită cu titlu de preţ ca urmare a achiziţionării spaţiului comercial din sector 2, folosit din decembrie 2002 de petentă în baza contractului de închiriere nr. 57993 din 2 august 1990.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002, din suma totală de 35.700 euro, obţinută din vânzarea spaţiului comercial situat în sector 2, parter, un procent de 85% adică 32.200 euro s-a făcut venit la bugetul local.
Prin Hotărârea nr. 109 din 24 martie 2003 privind actualizarea spaţiilor comerciale sau de prestări servicii care vor fi vândute în baza Legii nr. 550/2002, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat ca spaţiul comercial din sector 2, folosit de SC S. SRL, în baza contractului de închiriere din 2 august 1990 să fie vândut, acesta aflându-se menţionat în hotărârea sus evocată, la poziţia 93.
Pentru a proceda la vânzarea spaţiului mai sus amintit, Comisia pentru vânzarea spaţiilor comerciale sau de prestări servicii de pe raza Sectorului 2 a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti date cu privire la existenţa litigiilor şi a notificării depuse în baza Legii nr. 10/200, în caz contrar procedând la suspendarea procedurii de vânzarea (Legea nr. 550/2002).
Or, potrivit datelor furnizate de Comisia pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi de prestări servicii de pe raza Sectorului 2, până la data de 22 decembrie 2003 nu figura revendicări în baza Legii nr. 10/2001, pentru spaţiul comercial din sector 2, astfel cum rezultă din Adresele nr. x, respectiv nr. y, emise de serviciile de specialitate din cadrul P.M.B.
Prin Sentinţa civilă nr. 7242 din 28 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă a mai fost admisă în parte cererea doamnei expert B.M., de majorare a onorariului cuvenit, şi s-a fixat onorariul definitiv la suma de 1.190 RON; a fost respins, ca neîntemeiat, restul pretenţiilor doamnei expert şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească către Biroul Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile suma de 690 RON, reprezentând diferenţa între onorariul provizoriu cuvenit expertului şi cel definitiv.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert B.M., valoarea construcţiei revendicate este de peste 800.000 RON, indiferent dacă se are în vedere anul 2008 sau anul 2010, împrejurare ce atrage incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revenind Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 35228/3/2010, la data de 21 iulie 2010.
În faţa Tribunalului Bucureşti, la termenul din 18 martie 2011, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Sector 2.
Prin Sentinţa civilă nr. 1917 din 26 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamanţilor S.S. şi S.I., de restituire în natură a imobilului construcţie situat în Bucureşti, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi pârâţii-reclamanţi N.E. şi N.I., SC S. SRL şi R.I., a admis capătul subsidiar de cerere şi a obligat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piaţă a imobilului-construcţie situat în Bucureşti, (880.886 RON - la 18 iunie 2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B.M., a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvenţională formulată de N.E. şi N.I., cererea de chemare în garanţie formulată de SC S. SRL şi cererea reconvenţională formulată de R.I. şi a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţii Ş. a sumei de 1.190 RON, onorariu de expert, 1.000 RON către pârâta SC S. SA, 1.000 RON către pârâţii Nicolae şi 1.000 RON către pârâtul R.I., reprezentând onorariul de expert.
În privinţa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local Sector 2, tribunalul a reţinut că, întrucât în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, acesta este reprezentat la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de instituţiile prevăzute la art. 12 alin. (5) în Legea nr. 213/1998, astfel încât calitatea de pârât o are Municipiul Bucureşti prin Primarul General, excepţia invocată este întemeiată.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, întrucât inadmisibilitatea priveşte calea aleasă de către reclamant în vederea ocrotirii dreptului său. Acţiunea reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă întrucât nici un text de lege nu prevede inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare în contradictoriu cu Statul Român care, în materia dreptului de proprietate, este reprezentat, atunci când ne aflăm în prezenţa unui imobil aflat în proprietatea publică, de către Ministerul Finanţelor Publice, iar în cazul imobilelor aflate în proprietate privată a Statului, de către unitatea administrativ teritorială, în cazul acesta de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Excepţia inadmisibilităţii este înlăturată şi de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, de art. 3 din vechiul C. civ. şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie situat în Bucureşti, imobil preluat de la Ş.D.I., autorul reclamanţilor în baza Decretului nr. 92/1950, deci preluat în mod abuziv în sensul prevăzut de art. 1 al Legii nr. 10/2001, aşa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a reţinut buna-credinţă a pârâţilor la dobândirea imobilului, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001, fiind respectate dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii actelor de înstrăinare.
S-a constatat că cererea în revendicare este întemeiată pe art. 480 - 481 din vechiul C. civ., pe art. 44 din Constituţia României şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care acţiunea administrativă întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost soluţionată prin emiterea dispoziţiilor prin care s-a restituit în natură imobilul către S.S. şi S.I. şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul situat la et. 1, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reţinând că, în cursul derulării procedurilor administrative pentru soluţionarea notificării formulate de reclamanţi, au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către Primăria Municipiului Bucureşti cu R.I. - pentru apartamentul nr. 2 şi cu SC S. SRL - pentru spaţiul comercial situat la parterul imobilului din Bucureşti, în suprafaţă de 170,18 mp, şi a terenului de sub construcţie în suprafaţă de 41,14 mp cotă indiviză (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 2004 la BNP A.F.), acte juridice în privinţa cărora au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii acestora, s-a apreciat asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, şi s-a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri la valoarea de piaţă a construcţiei.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a admis capătul subsidiar al cererii principale şi a obligat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piaţă a imobilului-construcţie, situat în Bucureşti, la valoarea stabilită şi necontestată prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B.M. în Dosarul nr. 7113/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, dosar în care Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost parte.
Ca urmare a respingerii cererii reclamanţilor de restituire în natură a imobilului, au fost respinse ca rămase fără obiect cererea reconvenţională formulată de N.E. şi N.I., cererea de chemare în garanţie formulată de SC S. SRL şi cererea reconvenţională formulată de R.I..
În temeiul disp. art. 274 C. proc. civ., tribunalul a admis cererea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata onorariului de expert achitat de către reclamanţi şi de către pârâţii SC S. SA, N.E., N.I. şi R.I..
Această hotărâre de primă instanţă a fost atacată cu recurs de către chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General - cale de atac ce a fost calificată ca fiind apel de către Curtea de Apel Bucureşti, în raport de obiectul cauzei, de valoarea acestuia şi de prevederile art. 282 ind. 1 C. proc. civ. - şi cu apel de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 106A din 11 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admis apelul declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost schimbată în parte Sentinţa civilă nr. 1917 din 20 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, în sensul respingerii şi a capătului de cerere subsidiar, privitor la obligarea Municipiului Bucureşti la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piaţă pentru imobilul-construcţie, conform expertizei efectuate de expert B.M. şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a arătat, cu referire la excepţia de ordine publică invocată de apelantul Municipiul Bucureşti, privitoare la lipsa capacităţii de folosinţă a numitului Ş.I., decedat data de 11 august 2012 (potrivit înscrisurilor administrate în apel), aşadar anterior pronunţării hotărârii atacate, că, întrucât succesor al său în drepturi este chiar reclamanta S.S., în calitate de soră - moştenitor legal - căreia îi revine întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2012 emis de BNP M.M., parte în proces în contradictoriu cu care s-a soluţionat pricina în primă instanţă, nu se impune a se constata nulitatea sentinţei apelate, nefiind vătămat niciun interes general ocrotit de lege, niciuna dintre părţile litigante neputând invoca vreo vătămare, nici chiar moştenitoarea acestei părţi decedate, dat fiind că litigiul s-a soluţionat în contradictoriu cu aceasta, fiindu-i respectate în acest fel toate garanţiile procesuale vizând dreptul la apărare şi la desfăşurarea unui proces echitabil faţă de aceasta.
Cercetând cu prioritate apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu referire la excepţia lipsei de interes invocată din oficiu de către instanţă, s-a observat, din analiza hotărârii atacate, că nicio dispoziţie a acesteia nu îi este defavorabilă acestei părţi, în sarcina sa nefiind stabilită nicio obligaţie de adus la îndeplinire, ceea ce conduce la concluzia lipsei de interes în exercitarea căii de atac de către această parte.
Din analiza dispozitivului, ce se coroborează cu considerentele sentinţei, se deduce fără echivoc că prima instanţă a admis doar capătul subsidiar de cerere privind obligarea la măsuri reparatorii prin echivalent, stabilite la valoarea de piaţă a imobilului-construcţie, situat în Bucureşti, (880.886 RON - la 18 iunie 2012), conform expertizei efectuate de doamna expert B.M., şi numai în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, cu motivaţia că acesta nu poate fi restituit în natură, cu toate că nu a existat o solicitare pentru acest capăt de cerere în contradictoriu cu această parte.
Întrucât instanţa de fond nu a soluţionat acest capăt de cerere subsidiar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este prematur a se analiza vreo excepţie de procedură în legătură cu respectiva solicitare, consecinţă ce decurge din dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. XII şi art. XXVI din Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, instanţa de control judiciar neputând exercita un control efectiv decât în situaţia existenţei unei soluţionări a pretenţiei deduse judecăţii.
Cu referire la apelul declarat de apelantul Municipiul Bucureşti, s-a subliniat faptul că solicitarea subsidiară a reclamanţilor a fost admisă în contradictoriu cu această parte, aşadar cu totul diferit faţă de solicitarea din cererea principală de chemare în judecată, în care pretenţia de dezdăunare îl viza pe pârâtul Statul român.
Aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, în cursul derulării procedurilor administrative de soluţionare a notificării înaintate Municipiului Bucureşti în procedura Legii nr. 10/2001, au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare cu R.I. pentru apartamentul nr. 2 şi cu SC S. SRL pentru spaţiul comercial situat la parterul imobilului din str. M.D. în suprafaţă de 170,18 mp şi a terenului de sub construcţie în suprafaţă de 41,14 mp cotă indiviză, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381 din 16 septembrie 2004 la BNP A.F., iar o parte din imobilul revendicat, respectiv apartamentul de la etaj 1, fusese înstrăinat încă mult anterior oricărei soluţionării administrative, respectiv din anul 1996, către pârâţii N.E. şi N.I..
Instanţa de fond a reţinut că au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii actelor de înstrăinare către pârâţii persoane fizice şi SC S. SRL, concluzie necontestată de către intimata reclamantă în calea de atac a apelului, constatare ce a intrat în puterea lucrului judecat.
Plecând de la aceste elemente ale speţei deduse judecăţii, în care instanţa de fond a tranşat asupra cererii în revendicare în sensul respingerii ei, capăt de cerere asupra căruia reclamanta nu a înţeles să formuleze critici în apel (singura parte interesată, de altfel) instanţa de apel a arătat că are a analiza soluţia dată capătului de cerere subsidiar, admis în baza dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, criticat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca parte care a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, constând în valoarea de piaţă a imobilului-construcţie situat în Bucureşti, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat de d-na expert B.M. în Dosarul nr. 7113/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Aşadar, trebuie să se cerceteze dacă reclamanta este îndreptăţită să primească, pe calea dreptului comun, despăgubiri stabilite într-un cuantum pe calea unei expertize de specialitate, respectiv dacă Municipiului Bucureşti îi incumbă o asemenea obligaţie, faţă de dispoziţiile de drept incidente şi a deciziilor în interesul legii pronunţate de instanţa supremă, cu referire la imobilele care au fost preluate abuziv, cum este şi cel în litigiu, urmând a se avea în vedere raţionamentele dezvoltate de instanţa supremă în decizia în interesul legii nr. 27/2011 şi decizia în interesul legii nr. 33/2008, faţă de similaritatea problemei de drept în discuţie, singura deosebire faţă de situaţiile avute spre analiză de instanţa supremă în cadrul ultimei decizii constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamantă.
În analiza sa, instanţa de apel a avut în vedere că reclamantei i s-a recunoscut, prin decizia administrativă emisă de unitatea deţinătoare, calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, aceasta fiind beneficiara unei dispoziţii administrative de restituire în natură şi de acordare de despăgubiri, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neatacare, şi că imposibilitatea de a pune în executare această dispoziţie a determinat-o pe reclamantă să opteze, prin intermediul acestei acţiuni, la despăgubirea sa directă de către Municipiul Bucureşti prin Primar General, cu valoarea de piaţă a imobilului.
Instanţa de apel a subliniat că obiectul material al pretenţiilor reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosinţă până la momentul sesizării instanţei, ci contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită, ca urmare a recunoaşterii calităţii de proprietar a autorului ei. S-a considerat că reclamanta a justificat pretenţia ei doar prin ocolirea procedurii prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările date de Legea nr. 247/2005.
Atât Convenţia, şi cât şi Curtea Europeană, lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Or, în această materie, statul român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Din acest motiv, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a admis cererea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ., acestea neputând fi aplicabile în speţă în încercarea acesteia de a obţine în mod direct despăgubiri de la apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, sub forma unui cuantum deja stabilit.
Deşi reclamanta a arătat că decizia emisă de unitatea deţinătoare nu poate fi pusă în executare, nu a susţinut o culpă a acesteia în prezenta cauză, pretenţiile solicitate de către reclamantă nefiind echivalentul daunelor produse de imposibilitatea punerii în executare. Cu alte cuvinte, obiectul material al pretenţiilor reclamantei nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosinţă până la momentul sesizării instanţei, ci acest obiect al pretenţiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită. În cazul de faţă, reclamanta a înţeles să acceadă exclusiv la calea dreptului comun invocând dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Aşa cum rezultă din aceste acte normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, persoana îndreptăţită care beneficiază de reparaţie în natură, în urma soluţionării notificării pe calea administrativă, urmează să pună în executare această dispoziţie care reprezintă titlu de proprietate pentru persoana în beneficiul căreia a fost emisă. În cazul în care aceasta a fost emisă contrar dispoziţiilor legale, motiv care impietează şi punerii în executare, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a ataca acest act jurisdicţional emis de unitatea deţinătoare în condiţiile actului normativ incident.
În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, concluzie la care urmează să ajungă unitatea deţinătoare în urma soluţionării notificării, persoana îndreptăţită are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 7 alin. (11) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.
Aşa cum rezultă fără echivoc din prevederile aceluiaşi articol, menţionate la alin. (6) şi alin. (7), Curtea reţine că stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretenţiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent, situaţie în care, ulterior finalizării procedurii administrative, derulate în faţa entităţii deţinătoare, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentaţie va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, reclamanta este beneficiara unei dispoziţii emise în anul 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi, prin urmare, despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit se stabilesc şi se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entităţii sesizată cu soluţionarea notificării. Reclamanta a solicitat însă, în mod direct, acordarea acestor despăgubiri de către instanţa civilă într-un cuantum stabilit pe cale judiciară prin efectuarea unui raport de expertiză de către un expert judiciar desemnat de instanţă.
Instanţa de apel a arătat că nu poate ignora o procedură legal reglementată, prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri, şi nici statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Calea acţiunii directe împotriva statului sau entităţii învestite cu soluţionarea notificării, prin care se pretinde obligarea acestuia din urmă la despăgubiri băneşti ignoră o jurisprudenţă stabilită (şi previzibilă) şi o procedură legal reglementată chiar în acest scop. S-ar ajunge, altfel, la suprimarea unei proceduri judiciare stabilită de legiuitor în competenţa instanţei de contencios-administrativ. Câtă vreme prin dispoziţii legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor băneşti, judecătorului instanţei civile nu-i este permis, potrivit art. 4 C. civ., să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranşeze litigii prin interpretarea legii şi aplicarea normei de drept incidente.
Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speţă, despăgubiri băneşti) judecătorul şi-ar aroga practic, o funcţie normativă.
Nici nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, ce ar putea fi invocată, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudenţială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătoreşti, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare.
De altfel, singura consecinţă ar consta în aceea că titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu hotărâri judecătoreşti, a căror eficienţă cu atât mai puţin va fi asigurată (titlurile executorii pe care le-ar obţine partea nu ar avea nicio garanţie de executare, în condiţiile în care sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii şi deci, în afara bugetului de stat proiectat).
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a pune în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
O acţiune directă îndreptată împotriva statului, indiferent de autoritatea care îl reprezintă, şi în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-şi poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât Convenţia europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanţă), ci sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta.
Admiţându-se posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenţii care fac obiect de reglementare în legea specială, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi cea specială) şi una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripţiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta şi cei care, adresându-se direct instanţei, pot primi soluţii diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.
Constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, care obligă persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă procedura specială, instanţa de apel a apreciat că, în situaţii de felul celei în care se regăseşte şi reclamanta, se aplică cu prioritate norma specială, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie.
Făcând trimitere şi la conţinutul deciziei în interesul legii nr. 27/2011, pronunţată de instanţa supremă, ale cărei dispoziţii le-a apreciat ca incidente în cauză, şi a cărei aplicare este obligatorie, faţă de dispoziţiile imperative instituite prin art. 3307 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat asupra caracterului întemeiat al apelului declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General, pe care l-a admis.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.S. şi pârâtul (chemat şi în garanţie) Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin recursul declarat de reclamanta S.S., s-a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii de primă instanţă, în urma rejudecării, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei tribunalului.
În motivarea recursului declarat, au fost formulate următoarele critici:
- decizia atacată trebuie casată, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 1 coroborat cu prevederile art. 27 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care, constituie motiv de recuzare a magistralului care ia parte la soluţionarea cauzei situaţia în care mandatarul uneia dintre părţi este soţ cu judecătorul pricinii.
Recurenta consideră că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile speţei pendinte, dat fiind faptul că mandatarul apelantului-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în persoana consilierului juridic I.M., este soţul judecătoarei I.M., magistrat care a luat parte la deliberare şi la pronunţarea hotărârii de apel atacate.
- în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicare în cauză deciziilor în interesul legii nr. 33/2008 şi 27/2011, fără a ţine seama de împrejurarea că acţiunea introductivă a fost promovată înainte de edictarea celor două decizii.
Recurenta susţine că, oricât de corecte şi întemeiate juridic ar fi cele două decizii, invocate de către instanţa de apel în sprijinul modificării în parte a sentinţei, soluţionarea cauzei nu putea avea loc prin raportarea la acestea atâta vreme cât acţiunea introductivă, întemeiată pe dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România este parte, şi pe dreptul comun, a fost anterioară pronunţării celor două decizii.
- instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că reclamanta este în situaţia de a primi despăgubiri pentru imobilul revendicat, în condiţiile Legii nr. 247/2005, de la A.N.R.P. şi nu de la Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Stabilind aceasta, instanţa de apel a omis în mod culpabil, a avea în vedere că Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, era singura autoritate învestită de legea specială să emită decizia motivată de despăgubire, în condiţiile Legii nr. 247/2005. Recurenta susţine că nu avea, nici la momentul 2007, şi nici la momentul 2013, nicio calitate de a obliga Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor să o despăgubească pentru imobilul care a fost vândut, prin împuterniciţi, chiar de către Primăria Municipiul Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995 ori al Legii nr. 550/2002.
- instanţa de apel a greşit fundamental atunci când a reţinut că reclamanta nu a susţinut o culpă a unităţii deţinătoare, deoarece reclamanţii din prezenta cauză, începută încă din anul 2007, au învestit instanţele judecătoreşti cu acţiunea în revendicare în care Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a dobândit calitatea de chemat în garanţie în urma introducerii sale în cauză de către pârâţii care cumpăraseră în mod fracţionat părţi din imobilul revendicat. Or, din moment ce Municipiul Bucureşti prin Primarul General a vândut, şi a încasat banii de la cumpărătorii, de mai multă sau mai puţină bună-credinţă, ori a fost de acord cu vânzarea spaţiului comercial aflat la parterul imobilului, este juridic, normal şi moral ca tot Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, să plătească despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România este parte şi pe dreptul comun.
În tot răstimpul, de la introducerea acţiunii (anul 2007) şi până la pronunţarea soluţiei de către instanţa de fond (anul 2012), Municipiul Bucureşti prin Primarul General, avea facultatea de a revoca decizia motivată de restituire în natură a imobilului şi de emitere a deciziei motivate de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005. Aşa cum just a reţinut instanţa de fond, pentru această complicată situaţie, este corect să plătească despăgubirile (măsurile reparatorii) cuprinse în raportul de expertiză omologat, doar Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Recurenta a mai precizat că în toate demersurile întreprinse de după 1989, nu au fost interesaţi decât de recuperarea imobilului construcţie şi teren ori de acordarea de despăgubiri pentru acestea, iar încă din anul 2004 chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, cunoştea sau trebuia să cunoască situaţia că întreg imobilul-construcţie notificat era înstrăinat prin acte juridice încheiate până la momentul edictării Dispoziţiei nr. 6533/2007.
2. Prin recursul declarat de pârâtul (chemat şi în garanţie) Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate hotărârea atacată în considerarea următoarelor argumente:
În mod eronat a respins instanţa apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, ca fiind lipsit de interes, sub motivul că nici o dispoziţie a sentinţei apelate nu i-ar fi fost defavorabilă.
Or, prin motivele de apel, instituţia apelantă a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atât cu referire la capătul de cerere privitor la revendicarea imobilului în litigiu, cât şi cu referire la capătul de cerere vizând acordarea de despăgubiri.
De asemenea, a criticat încălcarea de către prima instanţă a principiului disponibilităţii prin aceea că, deşi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive prin notele de şedinţa depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 26 mai 2008, tribunalul nu s-a pronunţat pe această excepţie, cu toate că în considerentele hotărârii se face menţiunea că această instituţie a depus note şedinţa şi a invocat excepţia.
Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, iar instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecata.
În aplicarea acestui principiu, instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, iar în situaţia în care, din eroare, cum este cazul de faţă, nu s-a pronunţat asupra unor lucruri care s-au cerut - minus petita - hotărârea este susceptibilă a fi atacată cu recurs.
Cum instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei mai sus arătate, iar întrucât instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea acestei excepţii, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi având în vedere ca aceasta nu s-a pronunţat pe excepţie, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 213/1998, recurentul solicitând judecarea cauzei şi în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (2) din C. proc. civ.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs au fost administrate probe noi, din dispoziţia instanţei, exclusiv sub aspectul verificării introducerii în termen a recursului declarat de reclamanta S.S., probe ce au constat în verificarea datei de depunere la Oficiul poştal a recomandatei prin care au fost expediate motivele de recurs ale acestei părţi.
Consiliul local sector 2 a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat menţinerea soluţiilor adoptate în cauză.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Cu referire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte precizează că nu va supune analizei sale cea dintâi critică de recurs formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., vizând cazul de încălcare a prevederilor art. 27 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată fiind pretinsa legătură soţ-soţie între unul din judecătorii ce a pronunţat hotărârea de apel atacată şi reprezentantul apelantului-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, partea recurentă declarând în şedinţa publică din 20 noiembrie 2013, prin avocatul său, că renunţă la susţinerea acesteia, deoarece nu a fost corect informată la data declarării recursului.
Cea de-a doua critică a acestui recurs, a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate faţă de soluţionarea cauzei prin aplicarea retroactivă a deciziilor de recurs în interesul legii nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele fiind edictate ulterior promovării cererii principale, care datează din anul 2007.
Critica formulată este nefondată, în primul rând întrucât, în acord cu dispoziţiile art. 3307alin. (4) C. proc. civ. "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, partea I".
Caracterul obligatoriu pentru instanţe al deciziilor date în soluţionarea recursului în interesul legii semnifică necesitatea aplicării lor începând cu momentul limită prevăzut de lege - cel al publicării acestora în M. Of., Partea I - şi independent de orice alte date ori momente ale istoricului litigiului, cum ar fi acelea ale introducerii acţiunii, soluţionării cauzei în primă instanţă ori în apel.
Raţiunea acestei reglementări se regăseşte chiar în raţiunea creării acestui instrument procesual, care a fost aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, din nevoia de siguranţă, stabilitate şi previzibilitate juridică, elemente esenţiale în absenţa cărora dreptul la un proces echitabil rămâne unul iluzoriu.
Întrucât dreptul la un proces echitabil este inexistent în absenţa acestor componente, nevoia de siguranţă, stabilitate şi previzibilitate juridică este una continuă, manifestându-se ori fiind imperios de asigurat inclusiv în privinţa proceselor începute şi aflate în curs de soluţionare la data pronunţării şi publicării în M. Of. a deciziilor date în soluţionarea recursului în interesul legii chiar în scopul unificării practicii instanţelor.
A sustrage aplicabilităţii obligatorii a deciziei de recurs în interesul legii toate litigiile, din materia în care aceasta a fost pronunţată, începute şi nefinalizate la data publicării sale în M. Of. - după cum, fără nici un temei legal, a pretins recurenta-reclamantă atunci când a susţinut că acestea sunt aplicabile doar acţiunilor introduse ulterior publicării în M. Of. - înseamnă a slăbi şi zădărnici rolul şi funcţia acestui mecanism juridic prin menţinerea divergenţelor pe un segment semnificativ al jurisprudenţei, cu consecinţe nefavorabile directe asupra principiului securităţii juridice.
În al doilea rând, critica formulată este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, soluţia instanţei de apel nu a fost adoptată ca urmare a aplicării directe în cauză a celor două decizii de recurs în interesul legii, datele diferite ale litigiului pendinte, faţă de acelea ale litigiilor în unificarea soluţiilor cărora au fost pronunţate Deciziile nr. 33/2008 şi nr. 27/2011, nepermiţând o rezolvare a dosarului exclusiv în temeiul soluţiilor conţinute de cele două decizii ale instanţei supreme.
Constatând doar similaritatea problemelor de drept şi incidenţa aceloraşi reguli de principiu ce au fost utilizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea menţionatelor decizii, instanţa de apel a specificat în considerentele hotărârii sale că "urmează a avea în vedere raţionamentele dezvoltate de instanţa supremă" în deciziile în interesul legii nr. 27/2011 şi nr. 33/2008.
Prin urmare, nu soluţiile acestor decizii - pentru a se putea critica o aplicare directă în cauză a Deciziilor nr. 27/2011 şi nr. 33/2008 - ci doar regulile de drept cărora ele au făcut aplicare (aşadar considerentele) au constituit sursa de inspiraţie a instanţei de apel.
Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că regula de drept "specialia generalibus derogant", ce a stat la baza argumentării soluţiei adoptate prin decizia criticată, nu este una proprie a deciziei nr. 33/2008, aceasta fiind doar amintită de instanţa supremă şi impusă prin forţa obligatorie a deciziei de recurs în interesul legii acelora dintre instanţe care, pentru varii motive, erau dispuse să o încalce.
Nefondată este şi critica prin care recurenta a invocat greşita reţinere de către instanţa de apel a faptului că doar ANRP este autoritatea prevăzută de lege, ce poate acorda despăgubiri pentru imobilul revendicat, în condiţiile Legii nr. 247/2005, omiţând a avea în vedere că Municipiul Bucureşti prin primarul general - autoritate care nu a fost chemată în judecată de reclamantă, dar care a fost obligată faţă de aceasta prin hotărârea primei instanţe - era singura autoritate învestită de legea specială să emită decizia motivată de cordare a despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Critica este nefondată întrucât cele reţinute în hotărârea sa de instanţa de apel sunt în deplin acord cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 sub aspectul mecanismului de dezdăunare, a procedurilor de urmat şi a competenţelor autorităţilor implicate în acest mecanism, ce este aplicabil şi îi vizează exclusiv pe acei beneficiari ai Legii nr. 10/2001 faţă de care nu s-a putut adopta ori da eficienţă (în sensul de asigurare efectivă) măsurii reparatorii a restituirii în natură ori prin alte bunuri şi servicii oferite de unitatea deţinătoare, persoane care se află, aşadar, în posesia unor dispoziţii/decizii motivate ori hotărâri judecătoreşti conţinând propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, instanţa de apel menţionează corect în considerentele hotărârii sale că "unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri" ori că "despăgubirile ce i s-ar fi cuvenit (reclamantei) se stabilesc şi se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entităţii sesizată cu soluţionarea notificării".
Pretinsa omitere de către instanţa de apel a rolului Municipiului Bucureşti, ca unitate deţinătoare, semnalată de către recurentă, ar fi putut fi relevantă în contextul în care acţiunea promovată de aceasta ar fi fost una întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Or, după cum corect a remarcat instanţa de apel, acţiunea reclamantei nici nu a fost îndreptată direct împotriva Municipiului Bucureşti (care nu a avut calitatea de parte în raportul de drept procesual al cererii principale) şi nici nu a urmărit recunoaşterea, în contradictoriu cu această entitate juridică, a dreptului de a fi despăgubită în condiţiile Legii nr. 247/2005 ori obligarea sa la emiterea deciziei motivate, conţinând propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Dimpotrivă, fiind beneficiară unor dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de Municipiul Bucureşti, de restituire în natură a imobilului din Bucureşti şi de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul din imobil, vândut în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, şi invocând imposibilitatea de a pune în executare măsura restituirii în natură (ca urmare a încheierii, ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, şi a altor acte juridice de înstrăinare de părţi din restul construcţiei), reclamanta a introdus o acţiune în revendicare şi, în subsidiar, în obligare a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului-construcţie, de la adresa menţionată, acţiune ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe dispoziţiile "tratatelor internaţionale la care România este parte".
Faţă de acest cadru procesual dat chiar de reclamantă acţiunii sale, s-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel că reclamanta, care nu a contestat în termenul legal dispoziţiile emise de unitatea deţinătoare în soluţionarea notificării sale, ce au devenit astfel definitive, nu face decât să tindă la recunoaşterea unui drept, acela de a fi despăgubită pentru imobilul preluat abuziv de stat, prin ocolirea procedurii prevăzută de legislaţia specială în materie, Legea nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Mai mult decât atât, reclamanta tinde la obţinerea unui drept - acela de a fi despăgubită valoric în raport de preţul de piaţă al imobilului preluat abuziv de stat - în alte condiţii decât cele stabilite de aceeaşi legislaţie specială, respectiv în contextul în care este beneficiară a unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, a cărei legalitate nici nu a contestat-o la momentul relevării impedimentelor în executare (solicitând eventual, repunerea în termenul de formulare a contestaţiei) şi a cărei aducere la îndeplinire nici nu a încercat-o, în cadrul legal oferit de Legea 10/2001 (prin eventuala contestare a actelor juridice încheiate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001), soluţii considerate mult prea costisitoare de către recurentă.
Nefondată este şi critica recurentei prin care susţine că instanţa de apel greşeşte, considerând că nu a invocat o culpă unităţii deţinătoare, singura vinovată de situaţia creată prin înstrăinările părţilor din imobil, ce s-au realizat ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
De fapt, afirmaţia criticată a instanţei de apel a urmărit să sublinieze că pretenţiile solicitate de către reclamantă, pe calea dreptului comun, nu reprezintă echivalentul daunelor produse ci de imposibilitatea punerii în executare a dispoziţiei de restituire în natură, cerute sub forma lipsei de folosinţă a imobilului, ci contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat, în vederea argumentării incidenţei în cauză a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, care exclud de la aplicare dreptul comun, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile.
Ca o dovadă în plus a faptului că acţiunea iniţiată de reclamantă nu a fost concepută ca una în antrenarea răspunderii civile (delictuale) a unităţii deţinătoare, Municipiul Bucureşti, este şi faptul menţionat anterior, anume că aceasta nici nu a fost îndreptată împotriva acestei entităţi, a cărei atragere în proces s-a făcut de către ceilalţi pârâţi, prin formularea unei cereri de chemare în garanţie împotriva sa.
Oricât de responsabil de situaţia creată l-ar vedea recurenta pe chematul în garanţie Municipiul Bucureşti - ale cărui acte juridice totuşi aceasta nu le-a contestat, după cum nu a înţeles să critice nici statuările primei instanţe, care a apreciat ca fiind încheiate cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale şi cu bună-credinţă actele de înstrăinare a bunului imobil în litigiu - şi oricât de normal şi moral ar putea să pară acesteia ca Municipiul Bucureşti să-i plătească în schimb despăgubiri întemeiate pe dreptul comun şi pe tratatele internaţionale la care România este parte, formularea unei pretenţii care să-şi aibă suportul legal în legislaţia special reglementată într-un anumit domeniu şi deducerea ei judecăţii într-un cadru procesual adecvat constituie condiţii sine qua non pentru a obţine recunoaşterea şi ocrotirea dreptului afirmat.
Or, cum în mod corect a sesizat instanţa de apel, aceste condiţii au lipsit acţiunii intentată de către reclamantă, care, cu ocolirea procedurilor de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, reglementate de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, şi în alte condiţii decât cele prevăzute în această legislaţie reparatorie, a urmărit să obţină alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de legiuitor (despăgubiri băneşti directe) într-o procedură paralelă, întemeiată pe dreptul comun şi exclusă de la aplicare, în virtutea regulii "specialul derogă de la general şi se aplică cu întâietate", de legislaţia specială în materie.
2. Cu referire la recursul declarat de pârâtul (chemat în garanţie) Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se reţine că acesta a criticat respingerea de către instanţa de apel a apelului pe care l-a declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, ca fiind lipsit de interes.
Combătând aprecierea instanţei de apel, recurentul-pârât a susţinut că prin apelul său a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pe ambele capete ale cererii principale de chemare în judecată, dar a şi criticat încălcarea de către prima instanţă a principiului disponibilităţii, prin omisiunea acesteia de a se pronunţa asupra aceleiaşi excepţii procesuale.
Instanţa de recurs reţine că interesul în declararea oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti este, în principiu, configurat în mod obiectiv prin consecinţele directe pe care dispoziţiile acesteia le produc asupra unor părţi determinate ale procesului, iar, în cazul specific al apelului, şi de consecinţele indirecte pe care soluţionarea apelurilor unor părţi le-ar putea produce asupra celorlalte, din proces.
În concret, cu referire la situaţia pârâtului Statul român, instanţa de recurs reţine că, faţă de modul de soluţionare a litigiului de către prima instanţă, prin obligarea Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri pentru imobilul nerestituit în natură, în absenţa unei solicitări a reclamantei în acest sens, şi faţă de împrejurarea că această soluţie a fost criticată exclusiv de către cel direct obligat, nu şi de către cealaltă parte interesată - reclamanta, hotărârea de primă instanţă nici nu a produs consecinţe directe asupra pârâtului Statul român şi nici nu exista posibilitatea ca aceste consecinţe asupra lui să se producă în urma judecării apelului declarat de cealaltă parte apelantă.
Aşadar, indiferent de conţinutul criticilor sale din apel, pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu avea interes de a critica, sub orice aspect, hotărârea de primă instanţă, omisiunea acesteia de a statua asupra excepţiei procesuale invocate, neavând aptitudinea de a-i produce vreo vătămare procesuală.
În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca fiind legală dezlegarea dată de instanţa de apel apelurilor ce s-au declarat în cauză, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.S. şi de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 106 A din 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5461/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5362/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
