ICCJ. Decizia nr. 5343/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5343/2013
Dosar nr. 1494/1/2013
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
La 31 martie 2003 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestaţia formulată de I.M. şi W.M.M. împotriva Dispoziţiei nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primarul oraşului Sinaia, solicitându-se anularea acesteia şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 420 mp, situat în oraşul Sinaia, judeţul Prahova.
În cauză, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu M.V. şi T.D.R., care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi admiterea cererii de intervenţie, în sensul de a se dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu către intervenienţi, arătându-se că s-au adresat pârâtei, în termen legal, cu o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului în litigiu, ai căror proprietari sunt, ca succesori ai autorului lor, I.S.
Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu la termenul din 16 iunie 2003, ulterior, intervenienţii precizându-şi cererea, ca fiind una de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei.
Prin Sentinţa civilă nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia şi a fost admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei Primăria oraşului Sinaia.
Prin Decizia nr. 940 pronunţată la 29 martie 2004 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi. A schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii contestaţiei, anulării Dispoziţiei nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primăria Sinaia şi a obligat-o pe pârâta Primăria Sinaia să restituie reclamanţilor, în natură, terenul în suprafaţă de 414 mp. A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienţii M.V. şi T.D.R.
Împotriva deciziei sus-menţionate au declarat recurs pârâta şi intervenienţii, cererile de recurs fiind admise prin Decizia civilă nr. 9713 din 24 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi de Proprietate Intelectuală, casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 195/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată şi, în consecinţă, a obligat Primăria Sinaia să restituie reclamanţilor în natură imobilul - teren în suprafaţă de 414 mp, identificat în raportul de expertiză. A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul Primăriei Sinaia.
Decizia nr. 195/A din 28 iunie 2011 a fost atacată cu recurs de către Primăria Sinaia şi intervenienţii M.V., T.D.R..
1. Primăria Sinaia a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, deoarece soluţia sa se întemeiază exclusiv pe o singură probă, cea cu expertiză, fără să analizeze, deşi era sesizată în acest sens, dacă actul pe care-şi întemeiază pretenţia reclamanţii poate produce sau nu efecte juridice.
Or, aşa cum s-a statuat în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, pretenţia fundamentată pe un act juridic neproducător de efecte, deoarece nu întruneşte condiţiile de validitate prevăzute de lege.
În aceste condiţii, nu mai prezintă nicio relevanţă proba cu expertiză tehnică imobiliară, cât timp solicitarea se întemeiază pe un act neproducător de efecte juridice.
- Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că prin decizia de casare s-ar fi statuat că familia I. ar fi cumpărat de la I.S. terenul în suprafaţă de 1480 mp. În realitate, instanţa de casare nu a stabilit cu certitudine acest aspect, ci doar a reluat o susţinere a reclamanţilor, rămânând ca la rejudecare să se stabilească semnificaţia actului de degrevare, implicit a certificatului care apare înscris în actul de vânzare-cumpărare din anul 1950.
- Instanţa a conchis că operaţiunea de degrevare în sine este irelevantă în ce priveşte determinarea suprafeţei de teren vândute în anul 1950, nefăcând decât să ateste că imobilul nu mai era grevat de ipotecă, reluând practic ceea ce era înscris în chiar actul respectiv, fără a verifica şi apărarea celorlalte părţi, potrivit căreia aceste acte n-au existat niciodată.
- Au existat înscrieri în fals care au fost ignorate, cererile rămânând nesoluţionate, iar procedura falsului nu s-a desfăşurat potrivit formelor legale prevăzute de dispoziţiile procedurale.
- Contestaţia, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este făcută de o persoană care nu are calitate de persoană îndreptăţită la restituire faţă de prevederile art. 3 şi 4 ale acestui act normativ, conform cărora "numai proprietarul deposedat de stat şi moştenitorii săi pot cere restituirea imobilului".
În speţă, contestatorii nu au aceste calităţi, ei sunt doar subdobânditori cu titlu particular ai fostului proprietar, în baza unei vânzări care oricum era nulă absolut, deoarece la 1 mai 1950 proprietar era Statul Român.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
2. Intervenienţii au susţinut că decizia este nelegală, sub următoarele aspecte:
- A fost greşit soluţionată cererea de înscriere în fals cu privire la certificatul de grefă referitor la actul de vânzare-cumpărare din anul 1950, falsul privind inclusiv acest din urmă înscris.
Practic, procedura falsului a rămas nefinalizată, nefiind urmate formele prevăzute de art. 180 - 184 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
- Instanţa de apel a ignorat susţinerile părţilor referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare datat 1 mai 1950 nu poate produce efecte juridice, invocându-se nulitatea acestuia pe cale de excepţie.
În considerentele deciziei atacate, instanţa nu analizează dacă pretinsul titlu al contestatoarei poate produce sau nu efecte juridice, trecând doar superficial relevanţa actului de degrevare.
- Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atunci când a apreciat asupra calităţii de persoană îndreptăţită, întemeindu-şi hotărârea exclusiv pe proba cu expertiză, fără a analiza eficacitatea sau ineficacitatea titlului, ignorând practic să verifice calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, are o asemenea calitate proprietarul imobilului de la data preluării abuzive, iar terenul în litigiu a fost naţionalizat pe numele lui I.S., autorul intervenienţilor.
În acelaşi timp, actul de care s-au prevalat reclamanţii este unul nevalid, a cărui nulitate a fost invocată pe cale incidentală, având în vedere că nu a respectat cerinţa autentificării şi transcrierii, obligatorii conform Decretului-lege nr. 115/1938, precum şi dispoziţiilor Legii nr. 358/1944, Decretului nr. 221/1950.
Instanţa a reţinut eronat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5118/1993 a Judecătoriei Câmpina prin care s-a soluţionat o acţiune a reclamantei, în contradictoriu cu SC P.S. SA, în condiţiile în care niciuna dintre părţile adverse din prezentul dosar nu au fost părţi şi în litigiul anterior.
- Lipsa de temei a pretenţiilor reclamanţilor este dată şi de faptul că nu se poate extinde, pe calea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, suprafaţa de teren dintr-un titlu de care se prevalează un contestator.
Or, titlul de care se foloseşte intimata are ca obiect suprafaţa certă, strict determinată, de 1480 mp.
De altfel, trebuie observată precizia suprafeţei indicate în aşa-zisul act de vânzare, respectiv 1480 mp, iar nu aproximativ 1500 mp, ceea ce ar fi mai putut crea o prezumţie simplă a vreunei erori de măsurătoare.
Cât timp reclamanta are un titlu validat, cu putere de lucru judecat, chiar în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, pe o suprafaţă certă de 1480 mp, aceasta nu poate pretinde pe calea Legii nr. 10/2001 o extindere a suprafeţei, pentru care i-a fost recunoscut dreptul.
În aceste condiţii, în mod corect a apreciat prima instanţă că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, aceştia neputând dovedi existenţa unui drept de proprietate şi cu privire la suprafaţa de 420 mp, ei făcând doar dovada, neopozabilă recurenţilor, unui titlu cu o suprafaţă certă de 1480 mp, asupra căreia au şi fost puşi în posesie în anul 1997.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 821 din 20 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâta Primăria oraşului Sinaia prin primar şi de intervenienţii M.V. şi T.D.R. împotriva Deciziei nr. 195/A din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
A modificat decizia atacată, în sensul în sensul că a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
A respins cererea formulată de pârâta Primăria oraşului Sinaia prim primar de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
- În cadrul contestaţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanţii n-au reuşit să facă dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 414 mp (situat în Sinaia), iar aprecierea, în sens contrar, a instanţei de apel este nelegală, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, pentru a ajunge la această soluţie, instanţa s-a fundamentat, exclusiv, pe concluziile raportului de expertiză, nesocotind, însă, împrejurarea că un mijloc de probă nu poate avea valoarea unui titlu translativ de proprietate şi că Legea nr. 10/2001 nu poate oferi cadrul obţinerii unui drept suplimentar celui valorificat deja pe calea justiţiei, ci doar cadrul normativ al asigurării reparaţiei proprietarilor sau moştenitorilor proprietarilor deposedaţi abuziv (în speţă, proprietar deposedat abuziv, prin efectul naţionalizării, de imobilul situat în str. O.G., fiind conform menţiunilor din anexa Decretului nr. 92/1950, S.I., autorul recurenţilor-intervenienţi).
Or, prevalându-se de acelaşi contract de vânzare-cumpărare, consemnat în chitanţa sub semnătură privată încheiată la 1 mai 1950, reclamanţii din prezenta cauză şi-au disputat dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 1480 mp menţionată în act, în contradictoriu cu SC P. SA, care a fost obligată la predarea imobilului, conform Sentinţei civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina (în executarea căreia a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie în anul 1997).
În aceste condiţii, aşa cum corect susţin recurenţii-intervenienţi, statuându-se cu autoritate de lucru judecat, că dreptul de proprietate transmis prin respectivul contract vizează suprafaţa de teren de 1480 mp, reclamanţii nu pot pretinde ulterior, în valorificarea efectelor aceluiaşi act, că întinderea dreptului ar fi alta, decât cu încălcarea celor statuate jurisdicţional anterior.
Beneficiari ai unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care a tranşat asupra dreptului lor pretins pe baza vânzării-cumpărării încheiate la 1 mai 1950 cu numitul S.I., reclamanţii nu pot pretinde că întinderea dreptului ar fi alta, pentru că lor li se opune dubla relativitate a efectelor hotărârii judecătoreşti (în sensul obligativităţii şi autorităţii de lucru judecat).
Aceasta înseamnă că reclamanţii nu pot, sub pretextul neadministrării tuturor mijloacelor de probă cu ocazia primei judecăţi, să deschidă un nou proces, în care, tinzând la valorificarea aceluiaşi titlu de proprietate, să susţină că dreptul lor subiectiv ar avea un alt conţinut.
Ceea ce ar fi putut deschide calea unei noi judecăţi, fără să existe obstacolul autorităţii de lucru judecat, ar fi fost o altă cauză juridică (un alt izvor al dreptului subiectiv), de natură să înlăture şi faţă de reclamanţi elementele autorităţii de lucru judecat.
În speţă însă, reclamanţii se prevalează doar de un mijloc de probă, respectiv, un raport de expertiză, susţinând că nu s-a procedat la măsurarea terenului, nici cu ocazia vânzării-cumpărării şi nici cu ocazia primei judecăţi, ceea ce i-ar îndreptăţi la promovarea unei noi acţiuni.
A mai reţinut instanţa de recurs în motivarea Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 că, instanţa de apel, în mod greşit, primind punctul de vedere al reclamanţilor, înlătură faţă de aceştia efectele Sentinţei civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, reţinând că "suprafaţa solicitată prin cererea de faţă excede suprafaţa ce a făcut obiectul cauzei anterioare, chiar dacă izvorul dreptului de proprietate invocat în ambele cauze este acelaşi contract de vânzare-cumpărare din 1950".
O asemenea apreciere a instanţei este total eronată, nesocotind modalitatea în care se produc efectele autorităţii de lucru judecat faţă de părţi, respectiv, cu caracter obligatoriu, fără posibilitatea de a face dovada contrară celor statuate jurisdicţional anterior (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.).
Aceasta întrucât, prezentă în proces, partea a dispus de garanţiile procesuale, mijloacele de probă şi sistemul căilor de atac pentru a demonstra justeţea dreptului, nefiindu-i permis ca, ulterior finalizării judecăţii, să ceară redeschiderea acesteia, sub motiv că administrarea unei probe cu expertiză ar duce la concluzia unei alte întinderi a dreptului.
Apreciind că pe baza raportului de expertiză se poate ajunge la concluzia unei alte întinderi a dreptului de proprietate al reclamanţilor - şi că, astfel, ar fi dovedită calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a nesocotit însuşi fundamentul autorităţii de lucru judecat, care presupune, în ideea securităţii şi a stabilităţii juridice, ca un litigiu odată tranşat jurisdicţional să nu mai poată fi adus în dezbaterea judiciară.
Faptul că prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare şi, alături de alte îndrumări, efectuarea unei expertize topometrice, nu înseamnă că instanţa supremă a dat vreo dezlegare cu privire la semnificaţia şi efectele acestui mijloc de probă, în aşa fel încât, sub pretextul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., să-l considere doveditor al dreptului de proprietate.
Rezultă, potrivit celor expuse, că recunoscând calitatea de persoană îndreptăţită reclamantei şi admiţând contestaţia acesteia, instanţa de apel a procedat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare prin care, în valorificarea aceluiaşi titlu de proprietate, reclamanţilor li s-a recunoscut deja dreptul de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 1480 mp.
Fundamentându-şi soluţia, nu pe un alt titlu de proprietare (ci pe un mijloc de probă-raportul de expertiză), instanţa a permis reclamanţilor, prin soluţia dată, să conteste, practic, rezultatul primei judecăţi, pe motiv că aceştia nu au administrat cu acea ocazie toate probele, ceea ce este inadmisibil din punctul de vedere al instituţiei autorităţii de lucru judecat.
Sub acest aspect, aprecierile pe care le face instanţa de apel în legătură cu obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950 sunt, pe de o parte, eronate, neputându-se susţine că, atâta vreme cât suprafaţa de teren asupra vânzării căreia părţile au convenit este precis determinată şi indicată - de 1480 mp - ea ar trebui aflată din efectuarea măsurătorilor loturilor, pentru a se ajunge la o suprafaţă mai mare cu peste 400 mp (mai mult, constatând lipsa de semnificaţie juridică, în ce priveşte întinderea dreptului, a actului de degrevare din anul 1941 - singurul în care apărea menţionată o suprafaţă de 1900 mp, concluzia instanţei este cu atât mai puţin lipsită de argumente juridice).
Pe de altă parte, sunt aprecieri care nu mai erau permise, câtă vreme actul juridic respectiv fusese deja dedus judecăţii, stabilindu-se că, ceea ce a făcut obiect al vânzării a fost terenul în suprafaţă de 1480 mp, sens în care a şi fost admisă acţiunea în revendicare anterioară a reclamanţilor.
În consecinţă, decizia din apel a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a reclamantei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care nu s-a demonstrat existenţa dreptului de proprietate pretins în patrimoniul autorilor săi, la momentul preluării abuzive de către stat.
Ca atare, instanţa de recurs a apreciat incident motivul de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că a admis recursul pârâtei şi al intervenienţilor, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova.
Celelalte motive de recurs au fost găsite neîntemeiate, în condiţiile în care aspectele legate de incidentul procedural al înscrierii în fals, de faptul că procedura falsului nu ar fi fost finalizată, nu se subsumează motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind de natură să afecteze, în sine, valabilitatea actului jurisdicţional (în condiţiile în care, potrivit art. 183 C. proc. civ., instanţa are facultatea suspendării judecăţii pricinii, iar potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ. există remediul revizuirii, în situaţia în care, ulterior judecăţii, se constată că hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals).
Tot astfel, celelalte aspecte vizând nulitatea invocată, pe cale incidentală, a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1950 - pe diferite motive, legate de forma actului, de calitatea de non-proprietar a înstrăinătorului - rămân subsidiare analizei faţă de ceea ce s-a impus spre verificare în mod prioritar, raportat la obiectul învestirii instanţei.
Atâta vreme cât contractul fusese valorificat jurisdicţional anterior, rămânea de stabilit, aşa cum s-a arătat deja în considerentele expuse, dacă acesta mai putea fi reevaluat, pentru a se trage alte consecinţe juridice decât cele reţinute de prima instanţă.
De asemenea, nu s-a reţinut incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, deşi eronată, decizia prezintă considerentele pe care se sprijină soluţia, iar, pe de altă parte, recurenţii nu au dezvoltat argumente în sensul existenţei actului juridic cu clauze clare, neîndoielnice, al căror înţeles să fi fost denaturat de instanţă.
În privinţa cererii formulate de recurenta-pârâtă, de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează să fie respinsă, în condiţiile în care nu s-au depus la dosar, actele justificative ale unei asemenea pretenţii.
Împotriva Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat, la 23 septembrie 2013, contestaţie în anulare W.M.M., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 (1) teza primă C. proc. civ.
Astfel, contestatoarea arată că "hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, instanţa de recurs confundând elemente importante, determinante pentru pronunţarea hotărârii", şi precizează instanţa a dat o interpretare eronată contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950, care, în opinia acesteia", trebuia interpretat sub aspectul obiectului determinat sau determinabil prin raportare la lungimea laturilor indicate şi, nu la suprafaţa la 1480 mp.
În dezvoltarea susţinerilor sale, contestatoarea face referire la declaraţia lui S.F., unica fiică a lui I.S., (pct. 7 din contractul de vânzare-cumpărare) şi arată că instanţa supremă a greşit analizând, în mod separat, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 1894 mp, deoarece toate înscrisurile trebuie privite unitar, într-o strânsă legătură.
Tot astfel, contestatoarea a evidenţiat că certificatul din 31 iulie 1941 are o importanţă deosebită, nu numai pentru că face dovada că imobilul-teren şi construcţie ce face obiectul vânzării se înstrăinează liber de orice sarcini, ci şi, pentru că sunt indicate vecinătăţile şi lungimea laturilor terenului degrevat, care are o suprafaţă totală de 1900 mp.
Cu referire la analiza şi interpretarea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, contestatoarea a susţinut că "instanţa de recurs a săvârşit erori evidente, prin omiterea şi confundarea unor elemente importante din dosar" şi, că aceasta a dat o intepretare greşită aspectului legat de recunoaşterea de către instanţa de apel a calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 414 mp, considerând că se încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1480 mp.
Ca atare, contestatoarea a menţionat totodată, că instanţa de recurs consideră, în mod vădit eronat, că prin admiterea cererii formulate de aceasta, instanţa de apel ar înlătura efectele sentinţei civile ale Judecătoriei Câmpina, mai sus menţionată.
Solicită admiterea contestaţiei şi anularea Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii contestaţiei, anulării Dispoziţiei nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primăria oraşului Sinaia prin primar şi restituirii în natură a terenului situat în Sinaia, judeţul Prahova.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed:
Fiind reglementată ca o cale extraordinară de atac de retractare, caracterizată prin caracterul limitativ al motivelor ce pot fi invocate prin intermediul său, contestaţia în anulare este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute la art. 317 C. proc. civ. (necompetenţă sau vicii de procedură), precum şi la art. 318 (atunci când hotărârile instanţelor de recurs sunt rezultatul unor greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare).
În speţă, motivul indicat de contestatoare este încadrat de aceasta, în conţinutul art. 318 (1) teza primă C. proc. civ., ce reglementează ipoteza în care "hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale".
Aşa fiind, în sensul textului procedural mai sus evocat "greşeală materială" înseamnă o eroare de ordin procedural, de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Concret, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
În cazul concret dedus judecăţii, pe calea contestaţiei în anulare au fost invocate chestiuni legate de analiza unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate, cu privire la o suprafaţă de 420 mp, în realitate, nefiind vorba despre o "greşeală materială" care să evidenţieze aspecte formale ale judecăţii.
În motivarea sa din cadrul contestaţiei în anulare, W.M.M. a criticat modul în care instanţa de recurs a interpretat aceste înscrisuri din perspectiva analizei calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la o suprafaţă de încă 420 mp, în condiţiile în care, printr-o hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, respectiv Sentinţa civilă nr. 5118 din 29 octombrie 2003 a Judecătoriei Câmpina s-a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor pentru 1480 mp teren situat în Sinaia şi construcţiile edificate pe acesta.
Ca atare, contestatoarea nu a invocat o greşeală materială, adică o eroare evidentă asupra unor chestiuni formale ale recursului, (recursurilor), ci a provocat instanţa la analizarea şi remedierea unor chestiuni de fond ale judecăţii procesului, ce nu pot fi desluşite prin intermediul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Prevederea cuprinsă în conţinutul art. 318 (1) teza primă C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, întrucât reanalizarea probelor nu se poate face prin intermediul unei căi extraordinare de atac de retractare, iar înţelesul eronat al unui contract de vânzare-cumpărare, din perspectiva reanalizării unor probe, nu îmbracă forma unei "greşeli materiale" privită în înţelesul formal al acestei noţiuni, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 318 (1) teza I din acelaşi cod.
Aşa fiind, contestaţia în anulare este inadmisibilă şi va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea W.M.M. împotriva Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă pronunţată în Dosarul nr. 11608/2/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5325/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5471/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie... → |
|---|
