ICCJ. Decizia nr. 5383/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5383/2013
Dosar nr. 8777/3/2009
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 6 august 2009, reclamanta I.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC H.N., C.E., solicitând să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4105/30776 din 11 aprilie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi C.E. având ca obiect vânzarea apartamentului nr. x, împreună cu cota de teren aferent de 13.03 mp, situat în Bucureşti; obligarea paratei C.E. să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. x, împreună cu cota de teren aferentă de 13.03 mp, situat în Bucureşti.
În drept a invocat dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 20 din Constituţie, Legea nr. 30/1994, art. 480 Cod civil, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 213/1998.
În motivare a arătat că în anul 1950 defunctul său soţ I.N.H., a cărui unică moştenitoare este reclamanta, era proprietarul imobilului situat în Bucureşti, preluarea de către stat s-a făcut fără titlu deoarece Decretul nr. 92/1950 are trecut acest imobil, pe numele altei persoane (I.G.), iar în anul 1997 apartamentul nr. x din acest imobil a fost vândut fraudulos. Autorul său deţinea proprietatea cu privire la acest imobil în cotă de 1/6 prin succesiune de la tatăl său şi în cotă de 5/6 prin ieşire din indiviziune realizată prin schimb, actul de partaj voluntar fiind titlu de proprietate.
Prin întâmpinare pârâta C.E. a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes, a prescripţiei dreptului la acţiune, a autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în ce priveşte capătul al doilea al cererii de chemare în judecată. Pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1343 din 6 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-au respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, excepţia puterii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 privind apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H. SA, în calitate de vânzător şi C.E., în calitate de cumpărător; s-a respins ca prescris dreptul reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 privind apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H. SA, în calitate de vânzător şi C.E., în calitate de cumpărător, formulată în contradictoriu cu toţi pârâţii, formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA; s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta I.L., în contradictoriu cu pârâta C.E. şi a luat act că părţile îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei de interes în considerarea faptului că ambele sunt legate de analizarea calităţii de proprietar pretinsă de reclamantă. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare introdusă pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite.
În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, tribunalul, alături de considerentele deja expuse, a avut în vedere schimbarea temeiului juridic invocat.
Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă."
Pentru a asigura stabilitatea circuitului juridic civil, legiuitorul a prevăzut un termen special înlăuntrul căruia se putea formula o astfel de cerere.
Astfel, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an**) de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Termenul de un an a fost prelungit succesiv, cu câte 6 luni, respectiv 3 luni, prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001.
În norma de aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 45.1 din H.G. nr. 250/2007, se face precizarea că "Termenul prevăzut la alin. (5) al art. 45 din lege este un termen special de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002."
Cum sesizarea instanţei cu privire la acest capăt de cerere a fost făcută la data de 6 martie 2009, cu peste 6 ani peste termenul limită acordat de legiuitor, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între pârâta C., în calitate de cumpărător şi SC H.N. SA, în calitate de vânzător.
Analizând fondului cauzei ca urmare a respingerii ca prescris a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a rămas învestit să soluţioneze numai capătul de cerere, respectiv acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu doar cu pârâta C.E., potrivit cererii de chemare în judecată.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte, prioritatea Convenţiei asupra legislaţiei interne, aceasta are loc, dar numai în măsura în care prin aceasta nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Procedând la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi, tribunalul a acordat preferabilitate titlului opus de către pârâtă.
De la data preluării bunului şi până în prezent, reclamanta a efectuat câteva demersuri judiciare pentru a redobândi dreptul de proprietate asupra bunului, fără succes însă.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate invocat de către reclamantă, tribunalul a reţinut că, reclamanta a acreditat ideea că este proprietara apartamentului în litigiu, însă probele existente la dosar nu atestă că imobilul a fost construit (în fapt reconstruit) de către autorii reclamantei.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 5 mai 1923, soţii G. şi Ga.I., în calitate de cumpărători, au cumpărat de la Societatea Inginerilor Asociaţi, în calitate de vânzător, în suprafaţa de 923,35 mp reprezentând teren liber, fără construcţii, situat în Bucureşti.
Din Cartea Funciară, procesul-verbal din 20 mai 1940, rezultă ca autorul reclamantei I.G. deţinea în str. W. un corp de casa format din subsol, pivniţă, parter, etaj 1 şi mansarda.
Din cererea adresată Primarului Capitalei, rezultă că I.G., M.J.I.B. şi N.I. au solicitat autorizarea pentru a efectua "reparaţiuni", rezultând că la data aceea imobilul avea "parter şi 2 etaje" şi un etaj 3 suprapus, însă data cererii este 14 august 1916, potrivit ştampilei de înregistrare a cererii, fiind reiterată ulterior la 16 august 1946.
Autorizaţia a fost eliberată la 7 noiembrie 1948, autorizându-se tocmai suprapunerea etajului 3.
S-a constatat că, între cele două acte există o contrarietate ireconciliabilă privind existenţa etajului 3, care nu putea exista în 1916, nici chiar la nivelul anului 1946 când se reiterează cererea pentru reparaţii, de vreme ce el se construieşte abia după la 7 noiembrie 1948.
Anterior eliberării autorizaţiei de construire amintite mai sus, în baza Actului de partaj voluntar din 6 august 1947, moştenitorii defunctului G.I., respectiv I.G. - soţie supravieţuitoare, M.I.I.B. - fiică şi N.L. - fiu, îşi partajează, printre alte bunuri din masa succesorală, şi imobilul situat în str. W., în sensul că doamna I.G. şi-a rezervat asupra acestui imobil un drept de uzufruct, iar fiul acesteia N.I. preia nuda proprietate asupra acestui imobil.
În acest act nu se menţionează din ce era compus imobilul la data partajării, însă, faţă de obiectul autorizaţiei de construire, imobilul nu avea încă în compunere etajul nr. 3.
Pe de altă parte, nici "Convenţiunea" încheiată la data de 10 martie 1947 nu constituie titlu de proprietate, astfel cum a pretins reclamanta, chiar dacă a fost autentificată şi transcrisă, pentru ca după terminarea (edificarea) imobilului.
Se arată expres că "În exercitarea acestor obligaţiuni (n.n. de reparaţii), noi constructorii ne vom putea folosi de toate drepturile proprietarilor, decurgând din calitatea lor de sinistraţi de pe urma bombardamentelor".
De asemenea, în convenţie se mai precizează că "unii constructori vor deveni proprietarii apartamentelor rezultând din împărţirea etajelor ce vor construi ...".
Această situaţie a fost reţinută şi în Decizia civilă nr. 1462 din 9 decembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 1900/1994 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, în acţiunea introdusă de către L.M.E., moştenitoarea unuia dintre constructori.
Pe de altă parte, prin Sentinţa civilă nr. 3686 din 28 martie 1997 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 2024/1997, irevocabilă, trecută în putere de lucru judecat, s-a admis acţiunea formulată de L.M.E. împotriva reclamantei din cauza de faţă, constatându-se că L.M.E. este proprietara apartamentelor de la etajul imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 4561/1998, definitivă prin Decizia civilă nr. 183A din 5 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1462 din 9 decembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 1900/1994 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă prin care se solicita să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Chiar în ipoteza în care dreptul de proprietate s-ar fi aflat fără suspiciuni în patrimoniul autorilor reclamantei şi ulterior în patrimoniul reclamantei, demersul său în prezenta cauză nu poate avea succes deoarece pârâta a cumpărat bunul cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care îi dădea dreptul de a formula cerere pentru cumpărarea imobilului, dacă nu erau pe rol litigii în revendicare ori cereri de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel cum deja s-a reţinut, printr-o hotărâre irevocabilă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Nu mai poate fi primită o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât reclamanta a avut la dispoziţie alte legi speciale de restituire, respectiv Legea nr. 112/1995.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În sfârşit, chiar în ipoteza în care s-ar admite că reclamanta ar avea în patrimoniul său un "bun", tribunalul a reţinut pe acest aspect şi decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi s-a mai reţinut că părţile au fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001.
Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia, ulterior contestării în instanţă a fost găsit ca fiind legal, iar reclamanta nu a contestat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi operează în favoarea actualilor proprietari.
Tribunalul a constatat, de asemenea, că imobilul în litigiu fiind constatat ca fiind preluat de stat cu titlu, nu putea fi obţinut de reclamantă în natură, ci putea obţine numai despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel reclamanta I.L..
Sentinţa a fost criticată pentru că în mod greşit instanţa a admis excepţia prescripţiei şi s-a arătat că în speţă dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente deoarece acest articol vorbeşte despre nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilele preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil, or, în speţă imobilul a fost preluat fără titlu. În anul 1947 proprietar era I.N.H. asupra întregului imobil, moştenitor fiind reclamanta I.L.. Preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu deoarece în Decretul nr. 92/1950 figurează I.G. (şi nu I.Ga. - mama lui I.N.H., proprietar urmare succesiunii după tatăl său şi ca urmare a ieşirii din indiviziune prin schimb conform actului autentic de partaj voluntar încheiat în august 1947.
În acest context s-a arătat că soluţia este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece legea specială derogă numai în privinţa momentului stingerii dreptului la acţiune şi al duratei termenului de prescripţie nu şi în celelalte aspecte ale regimului juridic al prescripţiei, cu privire la care legea aplicabilă este dreptul comun (naşterea dreptului la acţiune, momentul începerii curgerii prescripţiei, suspendarea curgerii prescripţiei şi întreruperea curgerii prescripţiei). S-a arătat de asemenea că soluţia este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Curgerea termenului de prescripţie a fost suspendată deoarece din motive străine de voinţa reclamantei acesta a fost împiedicată de a face acte întreruptive de prescripţie (lipsa dreptului reclamantei de a obţine date şi informaţii cu caracter personal conform Legii nr. 544/2001, dispariţia actelor încă din anul 1999 care au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, conform adresei din 7 septembrie 2004). Reclamanta a mai susţinut că nu are vreo culpă, care să justifice aplicarea sancţiunii prescripţiei.
Pe fondul pricinii reclamanta a arătat că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, împrejurare care nu a fost reţinută de instanţă, deşi la dosar nu există vreun titlu al statului şi nici o hotărâre judecătorească în acest sens. Instanţa a interpretat greşit şi nu a cercetat înscrisurile de la dosar, trăgând în acest fel concluzii greşite. Din înscrisurile de la dosar rezultă că situaţia reală a imobilului era de construcţie existentă şi avariată. Până în anul 1950, când a fost preluat imobilul de către stat, acesta a fost reparat şi supraetajat. Nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare constă şi în încălcarea dispoziţiilor art. 494 C. civ., art. 22.1 H.G. nr. 498/2003 şi prezumţiilor din Decretul nr. 92/1950 şi H.C.M. nr. 776/1950. Nu a existat bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în sensul statuat de Legea nr. 112/1995. În mod greşit instanţa a apreciat că o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu poate fi primită întrucât reclamanta a avut la dispoziţie prevederile speciale ale Legii nr. 112/1995. Art. 1 din această lege se referă la bunurile preluate cu titlu, or, în speţă, preluarea a fost fără titlu. Prin soluţia pronunţată instanţa a încălcat jurisprudenţa comunitară, Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2005 şi Decizia nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite.
Prin Decizia civilă nr. 95 A din 13 martie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că obiectul cauzei este reprezentat de constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. şi C.E., având ca obiect vânzarea apartamentului, corp A, împreună cu cota de teren aferent de 13.03 mp, situat în Bucureşti.
Titlul de proprietate prezentat de către apelanta-reclamantă este reprezentat de procesul-verbal al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti din 20 mai 1940, prin care au fost înregistraţi în Cartea funciară în indiviziune, în părţi egale, I.G. şi Gr.I. pentru imobilul din Bucureşti, contractul de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren liber în suprafaţă de 923 mp situată pe şos. B., dobândit de către Ga. şi G.I. la data de 5 mai 1923, conform încheierii de autentificare a Tribunalului Ilfov, Secţia notariat nr. 9699 de la aceeaşi dată şi autorizaţiei de reparaţii din 16 august 1946 şi emisă de Direcţia Planului şi Sistematizări Serviciul Autorizaţii al Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi autorizaţia de construcţie emisă la data de 7 noiembrie 1948 de Primăria Municipiului Bucureşti.
Din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul ce face obiectul prezentei cauze a fost preluat de către stat conform Decretului nr. 92/1950.
Apelanta-reclamantă a formulat acţiune în revendicarea imobilului în anul 1998, ce a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, iar ulterior, la data de 19 august 2002 a formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997.
Prin Sentinţa civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta I.L. în contradictoriu cu pârâţii SC H.N. SA, Administraţia Fondului Imobiliar, H.H., R.D.R., L.C.E., L.E., C.E. şi alţii, soluţie păstrată prin respingerea apelului conform Deciziei civile nr. 1801 din 15 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta I.L. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C.E. şi alţii, având ca obiect revendicarea imobilului şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ca nefondată, soluţie păstrată prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2399/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că susţinerea apelantei-reclamante cu privire la necercetarea şi nemotivarea apărărilor reclamantei, de către prima instanţă, este nefondată având în vedere că instanţa de fond a analizat pe larg situaţia de fapt şi desfăşurarea multiplelor cauze ce au avut loc între părţi, cât şi aplicabilitatea dispoziţiilor legale raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.
Criticile formulate în calea de atac a apelului cu privire la nelegalitatea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, distingând între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil, sunt nefondate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale care se referă la situaţia particulară a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de un an indiferent de cauza de nulitate prin derogare de la dreptul comun, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acest termen a început să curgă de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a fost prelungit succesiv prin O.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.
Acest termen de prescripţie este un termen special care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002.
Cererea de sesizare a instanţei cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 6 martie 2009, fiind aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În speţă, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâta C.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, ce este supus dispoziţiilor speciale şi derogatorii de la dreptul comun, al art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale Decretului nr. 167/1958.
Legea specială derogă, în ceea ce priveşte momentul stingerii dreptului la acţiune şi al împlinirii termenului de prescripţie.
Astfel, trebuie avut în vedere că de la momentul stabilit de către legiuitor nu mai poate fi formulată acţiune în constatarea nulităţii absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind stins dreptul la acţiune, iar termenul de prescripţie a fost limitat de către legiuitor la durata unui an, termen diferit de termenul stabilit prin Decretul nr. 167/1958.
Apelanta-reclamantă susţine faptul că s-a născut dreptul la acţiune la data de 13 septembrie 2007, când a aflat despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.E. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, considerând că avea un termen de 18 luni pentru stingerea dreptului la acţiune în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a constatat că susţinerea apelantei-reclamante este eronată deoarece termenul prevăzut de dispoziţiile legii speciale era de un an de la data intrării în vigoare a legii, cu prelungirile succesive care se aplicau de la momentul intrării în vigoare a legii şi nu de la momentul naşterii dreptului la acţiune.
Din moment ce apelanta-reclamantă susţine că s-a născut dreptul său la acţiune la data de 13 septembrie 2007, acesta s-a stins în condiţiile legii speciale la data de 13 septembrie 2008, iar acţiunea a fost formulată şi introdusă la data de 6 martie 2009, deci, cu depăşirea termenului de un an prevăzut de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte lipsa culpei apelantei referitoare la faptul că nu a îndeplinit acte întreruptive de prescripţie, acest motiv de apel este nefondat având în vedere că apelanta-reclamantă nu a formulat o cerere de repunere în termenul de prescripţie pentru a se putea verifica dacă au existat sau nu împrejurări independente de culpa acesteia care au împiedicat-o să-şi valorifice drepturile în termenul de prescripţie stabilit de lege.
Fiind prescris dreptul apelantei-reclamante de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare nu mai pot fi analizate condiţiile de fond privind valabilitatea contractului.
Analizând motivele de apel referitoare la capătul de cerere privind revendicarea s-a constatat că s-a invocat netemeinicia soluţiei instanţei de fond, fiind greşit reţinută situaţia de fapt şi preluarea fără titlu a imobilului de către stat.
În ceea ce priveşte faptul că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, s-a constatat că această situaţie juridică este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care stabileşte categoria de imobile preluate fără titlu de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Analizând capătul de cerere privind revendicarea imobilului, s-a constatat că, în situaţia în care documentele prezentate de către apelanta-reclamantă reprezintă titlul de proprietate al acesteia şi nu s-ar contesta valabilitatea titlului, imobilul a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, împrejurare în care aceasta nu mai deţine un bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi raportat la Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că apelanta-reclamantă nu deţine o hotărâre judecătorească în temeiul căreia imobilul să fi intrat în patrimoniul său după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, situaţie în care statul nu ar fi avut calitatea de proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În sensul Primului Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, este protejat un drept ce trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecţia, însă, în prezenta cauză, nu se poate reţine existenţa actuală a bunului în patrimoniul reclamantei şi nici speranţa legitimă a acesteia în privinţa redobândirii bunului.
Apelanta-reclamantă nu beneficiază de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar acţiunea în revendicare nu poate fi admisă fără încălcarea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte, care deţine un bun, soluţia adoptată de către prima instanţă respectând securitatea raporturilor juridice.
În prezenta cauză, având în vedere faptul că intimata-pârâtă deţine un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu şi se află şi în posesia acestuia, apelanta-reclamantă are la dispoziţie numai reglementările legii speciale pentru primirea de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat fără titlu valabil, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta I.L. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor s-a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2201.
Astfel, se susţine că Legea nr. 10/2001 reglementează trei categorii de preluare de către stat a imobilelor: cu titlu valabil, fără titlu valabil şi fără titlu. Se mai arată că art. 45 din lege se referă la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilele preluate cu titlu valabil (art. 45 alin. (4)) sau fără titlu valabil (art. 45 alin. (2)) şi numai în raport de aceste preluări dreptul de cerere a constatării nulităţii se prescrie conform alin. (5) al aceluiaşi articol. Momentul stingerii dreptului la acţiune prevăzut la alin. (5) al acestui articol priveşte numai acţiunile prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil. În speţă, se susţine, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în cazul acţiunii în constatarea nulităţii vânzării imobilelor preluate fără titlu, situaţia dedusă judecăţii fiind ce a unei preluări fără titlu.
Hotărârea mai este criticată pentru că a fost dată cu încălcarea O.U.G. nr. 109 şi O.U.G. nr. 145 din 2001, a art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, se arată că şi dacă s-ar admite că în care sfera de aplicare a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 priveşte şi acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele preluate fără titlu nici atunci acţiunea nu ar fi prescrisă. Termenul de prescripţie instituit de Legea nr. 10/2001, de un an, a fost prelungit succesiv prin hotărârile de guvern amintite şi a devenit de 18 luni.
Legea specială derogă numai în privinţa momentului stingerii dreptului la acţiune şi al duratei termenului de prescripţie şi nu derogă în privinţa celorlalte aspecte ale regimului juridic al prescripţiei, dreptul comun fiind aplicabil în privinţa naşterii dreptului la acţiune şi al începerii curgerii termenului de prescripţie. În speţă naşterea dreptului la acţiune a fost la data de 13 septembrie 2007, când reclamanta a aflat de reaua-credinţă a pârâtei şi nu poate fi acceptată teza că stingerea dreptului la acţiune a avut loc la data de 14 februarie 2003, deci înainte de a se naşte dreptul, pentru că altfel s-ar încălca dreptul accesului la justiţie, consacrat în art. 21 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Chiar şi în cazul în care s-ar considera că acest termen de prescripţie a început potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, curgerea acestuia a fost suspendată conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar suspendarea a încetat la data de 13 septembrie 2007 (reclamanta a fost împiedicată de Legea nr. 544/2001 de a obţine date şi informaţii cu caracter personal, dispariţia actelor care au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, necunoaşterea situaţiei de fapt).
Hotărârea este dată cu încălcarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958. S-a mai arătat că instanţa de apel greşit a reţinut "în privinţa lipsei culpei motivată de imposibilitatea efectuării actelor întreruptive de prescripţie motivul este nefondat apelanta neformulând cerere de repunere în termen pentru a se putea verifica dacă au existat sau nu astfel de împrejurări", deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus reclamanta nu are nicio culpă.
Într-o altă serie de critici s-a arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 şi cu încălcarea art. 3 şi art. 4 din H.G. 20/1996. Astfel, s-a susţinut că în anul 1947 proprietar era I.N.H., moştenitor fiind recurenta-reclamantă. Preluarea de către stat în anul 1950 s-a făcut fără titlu, deoarece în Decretul nr. 92/1950 figurează alt nume decât al recurentei reclamante.
Hotărârea este dată şi cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Nu există nici un act de preluare de la autorul reclamantei (I.N.H.) care nu a pierdut niciodată proprietatea, aceasta fiind transmisă reclamantei prin succesiune.
Hotărârea este dată cu încălcarea art. 111 C. proc. civ. Instanţa de apel reţine că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească în temeiul căreia imobilul să fi intrat în patrimoniul său. Or, acest lucru este inutil câtă vreme reclamanta a solicitat realizarea dreptului său.
Hotărârea este dată cu încălcarea art. 7 alin. (11) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pretinsul drept al pârâtei nu a fost dobândit în mod legal, deoarece nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, bunul fiind preluat de stat fără titlu şi neexistând buna-credinţă a părţilor la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. (la dosarul care a stat la baza vânzării-cumpărării există Decizia nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care confirmă împrejurarea că statul nu deţinea imobilul cu titlu).
În fine, s-a mai susţinut că decizia curţii de apel a încălcat Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2005 şi a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetăţeanului Uniunii Europene, deoarece aparentul şi pretinsul drept al pârâtei nu poate fi apărat de lege deoarece numai drepturile legal dobândite se bucură de protecţia legii.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 reglementează, aşa cum se defineşte încă de la primul său articol, situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La art. 2 al legii se arată ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, la lit. a) fiind menţionate expres imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Este fără putinţă de tăgadă faptul că imobilul a fost preluat de stat ca efect al aplicării dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, deci în mod abuziv.
Aşa fiind, este lipsită de eficienţă susţinerea recurentei conform căreia Legea nr. 10/2001 reglementează trei categorii de preluare de către stat a imobilelor: cu titlu valabil, fără titlu valabil şi fără titlu, iar imobilul în cauză ar fi preluat fără titlu, câtă vreme el intră în categoria imobilelor preluate abuziv.
Prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se dispune: "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an**) de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
**) Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001.
Aşa fiind, în mod greşit recurenta susţine că art. 45 din lege se referă la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilele preluate cu titlu valabil (art. 45 alin. (4)) sau fără titlu valabil (art. 45 alin. (2)) şi numai în raport de aceste preluări dreptul de cerere a constatării nulităţii se prescrie conform alin. (5) al aceluiaşi articol câtă vreme în mod explicit textul de lege statuează: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an", iar actul normativ, respectiv Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, categorie în care intră şi imobilul în litigiu.
Faţă de aceste considerente vor fi înlăturate criticile privind greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (cu modificările ulterioare) precum şi a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Cu privire la celelalte critici se reţine că reclamanta a formulat acţiune în revendicarea aceluiaşi imobil în anul 1998, respinsă prin Sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dosar fond) în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C.E., solicitându-se şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, soluţie păstrată prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2399/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 19 august 2002 a formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997, respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă (dosar fond). Prin această sentinţă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta I.L. în contradictoriu cu pârâţii SC H.N. SA, Administraţia Fondului Imobiliar, H.H., R.D.R., L.C.E., L.E., C.E. şi alţii.
În prezenta cauză s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1997 încheiat de către pârâta C.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului Bucureşti prin S.C. H.N. şi obligarea pârâtei persoană fizică să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul de la parter corp A din Bucureşti, împreună cu cota de teren aferentă de 13.03 mp, susţinându-se că s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, fiind indicat ca temei juridic art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 20 alin. (2) din Constituţie, Legea nr. 30/1994, art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 213/1998.
Aşa cum am arătat, din actele şi lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Faţă de hotărârile pronunţate enunţate mai sus nu se poate reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., sau a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 respectiv fără respectarea jurisprudenţei interne sau comunitare. De asemenea prin niciuna din hotărârile judecătoreşti de mai sus nu s-a dispus revenirea imobilului în patrimoniul reclamantei.
Având în vedere faptul că intimata-pârâtă deţine un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu şi se află şi în posesia acestuia, reclamantă are la dispoziţie numai reglementările legii speciale pentru primirea de măsuri reparatorii.
Faţă de cele ce preced deoarece motivele de recurs invocate, nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta I.L. împotriva Deciziei civile nr. 95A din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5362/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 5384/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
