ICCJ. Decizia nr. 5393/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5393/2013

Dosar nr. 1645/1/2013

Şedinţa publică din 21 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 7599 din 13 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursurile declarate de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. şi de către intervenienţii P.C.M. şi A.B.C. împotriva Deciziei civile nr. 63 A din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au aplicat corect dispoziţiile legale şi principiile teoriei moştenitorului aparent şi bunei-credinţe în analiza comparativă a celor două titluri, respectiv pe de o parte titlul reclamanţilor şi intervenienţilor şi, pe de altă parte, titlul pârâţilor.

Din compararea titlului de proprietate invocat de reclamanţi şi intervenienţi reprezentat de actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 (Dosar nr. 222/299/2008) şi certificatul de moştenitor nr. x/1996 (dosar) cu titlul de proprietate al pârâţilor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 12 februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 Bucureşti în 14 octombrie 1996) şi Sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 - Judecătoria sector 1 (Dosar nr. 8090/2/2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie), se constată că titlul pârâţilor este mai bine caracterizat.

Astfel, reclamanţii şi intervemenţii cât şi pârâţii au un autor comun: G.O.

Aşa cum s-a statuat prin Sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 C.J. şi D.M. sunt moştenitoarele lui G.O.

Această sentinţă se bucură de autoritate de lucru judecat şi are efecte atât între părţi cât şi faţă de terţi, ca act jurisdicţional ce face parte din ordinea juridică.

Dreptul real al pârâţilor asupra imobilului a fost transcris în CF sub numărul xx cu încheierea din 27 iunie 2000 (Dosar nr. 222/299/2008 Judecătoria sector 1) aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. y/2007. Sub acest aspect se reţine că pârâţii şi-au transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acţiunea în anularea certificatului de moştenitor din 14 octombrie 1993 (Dosar nr. 37951/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), se afla pe rolul instanţei de judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, dar existenţa procesului nu a fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces şi procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, testamentul care conferă vocaţie succesorală moştenitoarelor iniţiale a fost anulat abia în anul 2000, iar certificatul de moştenitor nr. z/1998, care a constituit titlul "pro herede" al vânzătoarelor iniţiale D.M. şi C.J. a fost constatat nul absolut prin Sentinţa civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă, (Dosar nr. 37951/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă).

Contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv şi a ajuns în patrimoniul pârâţilor au fost încheiate în anii 1995 - 1996.

Acţiunea reclamanţilor prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995 - 1996 a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 10122/2006 a judecătoriei sector 1 Bucureşti, irevocabilă (Dosar nr. 222/299/2008 al Judecătoriei sector 1).

Certificatul de moştenitor nr. x/1996 de care se prevalează reclamanţii a fost emis în condiţiile în care certificatele de moştenitor nr. a/1982 (Dosar nr. 37951/3/2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă) şi nr. b/1993 (Dosar nr. 37951/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) nu fuseseră anulate.

În acest context se reţine şi că la data obţinerii certificatului de moştenitor de către reclamanţi, D.M. şi C.J. aveau certificat de moştenitor.

Având în vedere că anularea atât a testamentului lui P.L. cât şi a certificatului de moştenitor nr. b/1993 sunt ulterioare recunoaşterii dreptului de proprietate a vânzătoarelor iniţiale şi implicit ulterioare şi înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii-pârâţi nu pot fi consideraţi decât a fi de bună-credinţă.

Deoarece s-a anulat irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum şi certificatul de moştenitor nr. b/1993, emis în baza testamentului şi prin care se consfinţea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea certificatului de moştenitor nr. x/1996 în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moştenitor aparent, moştenitoarele aparente fiind de bună-credinţă la înstrăinarea bunului, aspect reţinut în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă (Dosar nr. 222/299/2008 Judecătoria sector 1 Bucureşti).

Instanţa de apel în mod corect a dat eficienţă teoriei moştenitorului aparent şi a reţinut că pârâţii sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros şi de bună credinţă, izvorâtă dintr-o eroare comună şi invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moştenitoarelor iniţiale.

Autorul-pârâţilor nu putea cunoaşte existenţa acţiunii promovate în anul 1994 de reclamanţi împotriva moştenitorilor aparenţi (finalizată prin pronunţarea Deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova, Dosar nr. 222/299/2008 al Judecătoriei sector 1 Bucureşti), în condiţiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâţilor a dobândit imobilul de la primii subdobânditori şi nu de la moştenitorii aparenţi.

Împotriva acestei decizii P.C.M. şi A.B.C. au formulat contestaţie în anulare invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac s-a susţinut că dezlegarea recursului este rezultatul unor greşeli materiale constând în aprecierea eronată a probatoriului de către instanţa de recurs, în ignorarea de către instanţa de recurs a unor părţi din înscrisurile depuse la dosar, care probau dincolo de orice dubiu posibilitatea autorului pârâţilor de a cunoaşte existenţa acţiunii promovate în anul 1994 împotriva moştenitorilor aparenţi pentru anularea testamentului acestora. S-a mai arătat că instanţa de recurs a aplicat greşit principiul "error communis facit jus". Motivul determinant pentru care instanţa de recurs a considerat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a teoriei moştenitorului aparent îl constituie existenţa unei erori comune şi invincibile cu privire la calitatea de proprietar a moştenitoarelor iniţiale reprezentată de imposibilitatea pârâţilor de a cunoaşte existenţa acţiunii promovate în anul 1994 de reclamanţi împotriva moştenitorilor aparenţi pentru anularea testamentului acestora.

Atât în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 21 august 1995 cât şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 februarie 1996 este menţionat ca element al titlului de proprietate al vânzătoarelor Sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti şi care cuprinde în practica informaţia despre existenţa unui litigiu succesoral între intervenienţi şi moştenitoarele aparente.

Instanţa de recurs nu a avut în vedere Sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 pronunţată de Judecătoria sector 1 în întregul ei, care vorbea de existenţa litigiului succesoral, ceea ce reprezintă o eroare materială.

Eroarea materială este esenţială şi a determinat soluţia eronată a instanţei de recurs, care în mod greşit a reţinut că instanţa de apel a tăcut în mod corect aplicaţia teoriei moştenitorului aparent. Instanţa de recurs a reţinut greşit că lipsa notării litigiului în cartea funciară şi faptul că autorul pârâţilor a dobândit imobilul de la primii subdobânditori şi nu de la moştenitorii aparenţi probează imposibilitatea obiectivă a acestora în sensul cerut de principiul "error communis facit jus" de a cunoaşte existenţa litigiului succesoral iniţiat în anul 1994.

Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare.

Potrivit art. 318 (1) teza a doua C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Prin urmare, acest text de lege reglementează situaţia în care instanţa de recurs prin hotărârea contestată a admis sau a respins recursul fără ca aceasta, din greşeală, să analizeze unul sau mai multe motive de recurs.

În speţă instanţa de recurs a analizat recursurile cu care a fost învestită, răspunzând criticilor formulate.

Considerentele deciziei acoperă întreaga problematică juridică a cauzei şi nu este necesar ca instanţa să nominalizeze fiecare motiv de recurs sau critică, neputându-se confunda argumentele instanţei cu motivele de recurs. De asemenea, instanţa de recurs este îndreptăţită să răspundă unor critici printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferite argumente.

Din analiza deciziei contestate rezultă că instanţa de recurs a avut în vedere şi a analizat Sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. xx/1995 şi sub nr. x/1996 precum şi întregul material probator al cauzei fiind evident că instanţa a cunoscut existenţa probatoriului cauzei, a făcut o apreciere asupra acestuia, motiv pentru care nu mai poate fi vorba de o greşeală materială şi, sub acest aspect, nu se poate reţine existenţa vreunei erori materiale.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a principiului "error communis facit jus" nici aceasta nu poate fi primită ca motiv al contestaţiei în anulare, deoarece textul de lege invocat, respectiv art. 318 (1) C. proc. civ. nu permite remedierea unor greşeli de judecată.

Eroarea materială în sensul acestui articol trebuie să fie evidentă şi în legătură cu aspectele formale ale judecăţii. Judecarea contestaţiei în anulare nu trebuie să necesite o reapreciere a probelor şi nu poate avea ca scop un nou control judiciar cu privire la aprecierea probelor sau cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, contestatorii sunt nemulţumiţi de modul cum au fost soluţionate recursurile, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.

Textul de lege evocat nu permite interpretarea extensivă a noţiunii de greşeală materială. Instituind acest motiv de contestaţie în anulare legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şi să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, aşa cum am mai arătat, ceea ce, din verificarea deciziei contestate nu se constată.

Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ar duce la transformarea acestei căi de atac la un nou recurs, iar, recursul la recurs este inadmisibil.

Aşa fiind, contestaţia în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 7599 din 13 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatori P.C.M. şi A.B.C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5393/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond