ICCJ. Decizia nr. 5410/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5410/2013
Dosar nr. 6233/2/2012
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 147 A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă L.M.E. împotriva Sentinţei civile nr. 758 din 19 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, iniţial, reclamanta a revendicat, pe calea dreptului comun, apartamentele nr. 3, 5 şi 7 din imobilul situat în Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acţiunea fiind introdusă pe rolul instanţei în anul 1998.
Anterior, prin Sentinţa civilă nr. 3686/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti se constatase dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în litigiu în contradictoriu cu succesoarea fostului proprietar al acestora.
Demersul în revendicare al reclamantei a fost respins irevocabil prin hotărâri judecătoreşti. Ulterior respingerii irevocabile a acţiunii în revendicare, reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Lungoci versus România, din 26 ianuarie 2006 a reţinut încălcarea de către Statul Român a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare a echivalat în drept cu încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie.
În consideraţia Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au admis revizuirea deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de respingere a acţiunii în revendicare şi au dispus rejudecarea cauzei, ocazie cu care reclamanta şi-a modificat acţiunea în sensul că a chemat în cauză alţi pârâţi ai acţiunii în revendicare, persoanele fizice din prezenta cauză şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea Statului la despăgubiri.
Este adevărat că în anul 1998, anul introducerii acţiunii în revendicare, nu erau în vigoare nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nici cele ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Este la fel de adevărat însă că acţiunea iniţială în revendicare a fost soluţionată irevocabil fără invocarea prevederilor de mai sus, iar ulterior admiterii cererii de revizuire reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul schimbării totale a cadrului procesual în care a atras alţi pârâţi pentru acţiunea în revendicare şi a formulat un nou capăt de cerere împotriva Statului Român.
Această nouă formă a cererii înregistrată la Tribunalul Bucureşti în anul 2008 era firesc să fie supusă normelor existente la data începerii judecăţii sale, astfel încât atât invocarea Legii nr. 10/2001, cât şi a Deciziei nr. 33/2008 de către judecătorul fondului sunt legale.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta a înţeles să apeleze la calea specială de reparaţie a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea înregistrată sub nr. 1141/2001, nesoluţionată, cel puţin din perspectiva probatoriului dosarului, nici până în prezent.
Aşa fiind, în speţă sunt aplicabile nu doar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ci şi întreaga jurisprudenţă obligatorie generată de aplicarea acestei legi pe plan naţional şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a reţinut, în acest context, incidenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce consacră prevalenţa legii speciale de reparaţie în raport cu dreptul comun, dar şi incidenţa cauzei Atanasiu vs. România soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă hotărâre stabileşte neechivoc obligaţia fostului proprietar de a apela la forma de despăgubire în natură sau în echivalent pe care Statul Român a reglementat-o normativ sub forma iniţială a Legii nr. 112/1995, iar ulterior a Legii nr. 10/2001.
Aceeaşi hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului a prevăzut şi o excepţie de la regula de mai sus, respectiv dreptul fostului proprietar de a-şi valorifica pretenţia pe calea dreptului comun, dar numai în situaţia preexistenţei unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să se fi dispus obligarea statului, prin autorităţile sale, la restituirea bunului, ceea ce nu este însă cazul în speţă. Este adevărat că reclamanta este beneficiara unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în anul 1997, dar acea hotărâre doar constată un drept şi este pronunţată în contradictoriu nu cu Statul Român sau cu alte persoane din prezenta cauză, ci cu o terţă persoană fizică.
Contrar criticilor apelantei, cauza în revendicare a fost soluţionată pe fondul său. Judecătorul a analizat în ce măsură titlul exhibat de reclamantă poate fi valorificat în temeiul dreptului comun invocat în acţiunea precizată şi a constatat ineficienţa acestuia în raport cu modul său de valorificare. A reţinut corect judecătorul fondului că acţiunea în revendicare bazată pe art. 480 C. civ. este nefondată prin raportare la prevederile legii speciale, soluţie justificată şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului amintită mai sus.
În legătură cu funcţionalitatea mecanismului de despăgubire, aceasta este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţii legale care nu au fost nici abrogate, nici suspendate.
Nici judecătorul fondului, nici în calea de atac judecătorii apelului nu au contestat drepturile constatate în favoarea reclamantei prin Sentinţa civilă nr. 3686/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, respingerea acţiunii fiind motivată de ineficienţa titlului reclamantei pe calea dreptului comun, în raport cu calea specială, astfel încât critica reclamantei sub acest aspect este lipsită de obiect.
Critica privind admisibilitatea capătului de cerere referitor la obligarea Statului Român la despăgubiri, bazată pe menţiunea că ar fi singura cale de despăgubire rămasă la dispoziţie, va fi respinsă. Pe de o parte, efectele art. 329 alin. (3) C. proc. civ. privind obligativitatea aplicării dezlegărilor de drept date de judecătorii instanţei supreme în deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii impun respectarea dispoziţiilor Deciziei nr. 27/2011 prin care o cerere precum cea din speţa de faţă este inadmisibilă.
Susţinerea că Fondul Proprietatea este nefuncţional va fi înlăturată, cu motivarea din supra referitoare la incidenţa prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Va fi înlăturată şi menţiunea că obligarea Statului la despăgubiri este singura cale ce a mai rămas reclamantei pentru valorificarea dreptului său cu motivarea că aceste despăgubiri pot fi valorificate nu opţional, ci imperativ, doar pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin finalizarea demersului început de reclamantă chiar pe calea acestei legi.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs, prin care a formulat următoarele critici, motivate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod nelegal instanţa de apel a stabilit că, în urma admiterii cererii de revizuire şi a casării cu trimitere la tribunal cererea iniţială devine o nouă cerere de chemare în judecată, care se supune normelor existente la data începerii noului ciclu procesual, şi nu celor de la data formulării acţiunii.
Prin începerea unui nou ciclu procesual în faţa tribunalului s-a procedat la soluţionarea acţiunii în revendicare formulate în anul 1998, pe fondul ei, şi nu s-a înregistrat o nouă cerere de chemare în judecată, formulată la nivelul anului 2008.
Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Este total lipsită de temei juridic motivarea instanţei de apel prin care a arătat că prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 se modifică temeiul juridic al acţiunii în revendicare începută în anul 1998.
Reclamanta nu a modificat obiectul şi cauza acţiunii în revendicare, ci a adăugat doar noi pârâţi şi un capăt de cerere subsidiar.
Reclamantei nu-i poate fi aplicată Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nici Legea nr. 10/2001 pentru că acţiunea sa a fost introdusă în anul 1998.
Dacă ar fi aplicabilă Legea nr. 10/2001, cum reclamantei nu-i mai poate fi restituit în natură imobilul, singura modalitate de despăgubire a reclamantei ar fi ca aceasta să primească despăgubiri de la stat, Fondul Proprietatea nefiind funcţional.
Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu mai este de actualitate, având în vedere că Statul Român nu mai deţine acţiuni la Fondul Proprietatea.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Susţinerea instanţelor de fond, privitoare la faptul că, după admiterea cererii de revizuire şi casarea cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă, reclamanta şi-a modificat acţiunea, este corectă.
Astfel, având a se pronunţa asupra cererii "precizatoare" formulată de reclamantă la 12 decembrie 2008, prin care, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, aceasta a solicitat să se ia act de faptul că îşi completează acţiunea cu un capăt de cerere subsidiar, prin care solicită obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la restituirea contravalorii apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, la termenul din 6 februarie 2009 instanţa a respins cererea de modificare a acţiunii principale sub aspectul cadrului procesual şi al obiectului acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 187 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă admite apelul reclamantei şi trimite cauza spre rejudecare, reţinând că prima instanţă a considerat greşit că, după casarea cu trimitere, urmare a admiterii cererii de revizuire, reclamanta nu-şi putea modifica obiectul acţiunii. În considerentele deciziei din apel s-a arătat că "la prima zi de înfăţişare, reclamanta a formulat o modificare a acţiunii. Astfel, în ceea ce priveşte obiectul acţiunii, reclamanta a înţeles să solicite obligarea Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata contravalorii fiecărui apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995".
Reclamanta nu a declarat recurs împotriva acestei decizii, astfel încât instanţele de trimitere au fost ţinute de aspectele stabilite prin decizia menţionată, cu privire la modificarea obiectului acţiunii.
Or, aşa cum în mod corect a arătat instanţa de apel, cererea "precizatoare" a reclamantei a fost judecată potrivit legilor materiale în vigoare la data la care a fost formulată. Prin urmare, instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 asupra recursului în interesul legii, prin care s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 soluţionarea acţiunilor în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, se face cu respectarea principiului că, în concursul dintre legea generală şi legea specială, prioritare sunt dispoziţiile legii speciale.
Drept urmare, în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Instanţele de fond au făcut şi aplicarea corectă a celor stabilite prin Decizia nr. 27/2011 în sensul că, acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Hotărârea recurată este legală întrucât, prin decizia dată asupra recursului în interesul legii nu s-a stabilit că admisibilitatea acţiunii directe împotriva statului este sau nu condiţionată de deţinerea de către stat de acţiuni la Fondul Proprietatea.
În fine, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceasta nu deţine "o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului" (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României). Or, prin Decizia civilă nr. 1003 din 26 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat numai faptul că apartamentul nr. 3, situat în imobilul din Bucureşti, a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost respins în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5413/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
