ICCJ. Decizia nr. 5438/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5438/2013
Dosar nr. 3185/1/2013
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2013 sub nr. 3185/1/2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, contestatorii B.L. şi B.G. au formulat contestaţia în anulare împotriva Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că, prin Decizia civilă nr. 6997/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 5025/2/2011 li s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, susţinând că soluţia astfel pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale, în raport cu dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Invocă drept prim motiv al contestaţiei faptul că, deşi prin Sentinţa civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat nulitatea Deciziilor nr. l750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Comitetul Executiv-Biroul Permanent, precum şi nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului litigios, instanţa de recurs nu a ţinut cont de această decizie. Susţin contestatorii că, în Decizia contestată nr. 6997/2012, instanţa de recurs, respingând recursul, nu face nici o menţiune cu privire la acest aspect care se bucură de putere de lucru judecat. Apreciază astfel că instanţă de recurs trebuia să ia act şi să menţină această hotărâre ce se bucură de putere de lucru judecat.
Prin al doilea motiv al contestaţiei în anulare se susţine că atâta timp cât prin Sentinţa civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988, cât şi nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului situat în Bucureşti, Sector 6, instanţa de fond în rejudecare, cât şi cea de recurs trebuiau să aibă în vedere şi acest aspect legal ce se bucură de puterea lucrului judecat. Prin decizia contestată nu se face nicio menţiune cu privire la faptul că s-a stabilit prin hotărâre irevocabilă nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului litigios. În această situaţie, consideră contestatorii că Statul nu avea dreptul de a înstrăina imobilul din litigiu, întrucât nu avea calitatea de proprietar, motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu intimaţii este lovit de nulitate absolută.
Mai susţin contestatorii că în speţă există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare în raport cu care consideră că instanţa de recurs trebuia să ţină cont de dispoziţiile Convenţiei şi, pe cale de consecinţă să constate că partea vânzătoare, respectiv Statul, nu numai că a fost de rea-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar nici nu era proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 6.
De asemenea, se argumentează că, atâta timp cât nu s-au respectat dispoziţiile legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care apartamentul în cauză se poate restitui în natură contestatorilor, solicitând rejudecarea cauzei în raport cu aceste prevederi pentru a beneficia în temeiul art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de un proces echitabil.
Un alt treilea motiv al contestaţiei în anulare îl constituie faptul că instanţa de recurs, din eroare, nu s-a pronunţat pe toate capetele de cerere deduse judecăţii. Arată că, deşi contestatorii reclamanţi au solicitat instanţei să se pronunţe şi asupra cererii privind notificarea nr. x/2001 depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra imobilului în cauză, pe acest capăt de cerere instanţa nu s-a pronunţat, motiv pentru care consideră întemeiată contestaţia. Argumentează că, deşi prin Decizia civilă nr. 2972 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3581/2/2012 cauza s-a trimis spre rejudecare pentru a stabili în raport cu petitul acţiunii introductive regimul juridic al imobilului, respectiv dacă este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun (respectiv art. 480 - 481 C. civ.), în rejudecare instanţa nu s-a pronunţat şi pe cererea privind notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2011.
Mai arată că, deşi prin Decizia nr. 6997 s-a menţionat că în cauză sunt "aplicabile prevederile art. 7, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor cerute de lege", totuşi instanţa nu s-a pronunţat pe capătul de cerere amintit. Susţin contestatorii că instanţa trebuia să judece şi să se pronunţe şi pe acest capăt de cerere cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei contestate, instanţa a menţionat că beneficiază de dreptul la despăgubiri pentru imobilul ce le-a aparţinut.
Se arată că, instanţa avea obligaţia să se pronunţe pe toate capelele de cerere cu care a fost învestită, iar în condiţiile în care s-a pronunţat pe revendicare în sensul că nu mai este posibilă restituirea în natură, instanţa trebuia să se pronunţe pe capătul de cerere privind dreptul contestatorilor de a fi despăgubiţi. Consideră că în aceste condiţii, din eroare, respectiv dintr-o "greşeală materială" instanţa nu s-a pronunţat pe capătul de cerere privind soluţionare notificării depusă de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care consideră întemeiată contestaţia formulată.
În concluzie, în raport cu dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., solicită admiterea contestaţiei în anulare şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru a se judeca pe fond şi cererea privind notificarea formulată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, stabilirea valoarea despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi.
Intimaţii I.O. şi I.C.M. au formulat întâmpinare solicitând, prioritar, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei şi, în subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele contestaţiei în anulare, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata netemeinicia cererii formulată de contestatorii B.L. şi B.G., având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub nr. 6911/303 din 14 august 2007 reclamanţii B.L. şi B.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC O. SA, I.O. şi I.C.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziilor administrative emise în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul C.P.M.B. - D.G.D.A.L. Serviciul Fond Locativ cu nr. 1750 din 12 noiembrie 2986 pe numele reclamantului B.G. şi cu nr. 1642 din 30 august 1988 pentru reclamanta B.L., prin care apartamentul în litigiu situat în Bucureşti, sector 6 a fost preluat în mod abuziv; să se constate că apartamentul proprietatea reclamanţilor nu a ieşit niciodată din patrimoniul acestora; să se constate că prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 952/2001 şi comunicată Municipiului Bucureşti reclamanţii au solicitat restituirea apartamentului, formându-se astfel Dosarul nr. 6283/2001 şi Dosarul nr. 42555 din 19 august 2002 la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost soluţionată, împrejurare faţă de care au solicitat a fi aplicate prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001; să se constate validitatea titlului reclamanţilor asupra apartamentului menţionat şi faţă de prevederile art. 973 şi art. 1803 C. civ., să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate, urmând a se constata că titlul reclamanţilor este preferabil; să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să predea reclamanţilor în proprietate şi posesie exclusivă apartamentul situat în Bucureşti, sector 6.
Prin Sentinţa civilă nr. 7270 din 12 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au formulat ca un capăt principal de cerere contestaţie împotriva refuzului de a răspunde la notificarea formulată de reclamanţi în vederea restituirii unui apartament în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Celelalte cereri formulate de reclamanţi au caracter accesoriu urmând a fi soluţionate de instanţa competentă să judece cererea principală în raport de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 45401/3/2007.
La termenul din 7 martie 2008, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC O. SA, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pe capătul de cerere privind revendicarea şi a calificat excepţia inadmisibilităţii ca o apărare de fond, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv - Biroul permanent şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 6. Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere, cât şi acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituţiei din anul 1965, art. 12, 17 şi 36. Prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispoziţiilor legale în vigoare de la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România este parte privitoare la proprietate şi anume, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Tribunalul a apreciat că restituirea bunului în natură nu este garantată nici în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţă şi de literatura de specialitate, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri. Tribunalul a reţinut că, în speţă, ambele părţi deţin "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acţiunea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului Bucureşti 6 Bucureşti în Dosarul nr. 3741/2003, rămasă irevocabilă, astfel încât pârâţilor li se recunoaşte un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii solicitând admiterea apelului, şi pe fond admiterea acţiunii sub aspectul revendicării acestui apartament de la intimaţii-pârâţi chiriaşi-cumpărători.
Prin Decizia civilă nr. 204/17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea pe fond a cauzei în primă instanţă şi a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că, în mod greşit s-a considerat că acţiunea vizează situaţia refuzului persoanei juridice notificate de a răspunde notificării. Prezenta acţiune nu are un astfel de obiect, iar simpla referire în petitul acţiunii la nesoluţionarea notificării formulată în temeiul acestei legi nu este relevantă în calificarea acţiunii în revendicare drept o acţiune pentru acordarea de măsuri reparatorii, introdusă direct în instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 204 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că Sentinţa civilă nr. 7270/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, nefiind atacată de niciuna dintre părţi a devenit definitivă şi irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat. În consecinţă, problema instanţei competente material să judece în primă instanţă litigiul de faţă a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 3581/2/2010.
Prin Decizia civilă nr. 364/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a obligat pe pârâţii I.C.M. şi I.O. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sectorul 6, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâţii I.C.M. şi I.O. împotriva Deciziei civile nr. 364 A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, I.C.M. şi I.O. împotriva aceleiaşi decizii civile.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, din lecturarea considerentelor Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rezultă că, în pronunţarea deciziei, instanţa de fond a avut în vedere procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, dar şi cea de revendicare a imobilelor preluate abuziv şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând trimitere atât la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cât şi la dispoziţiile art. 480 C. civ. Înalta Curte a constatat că sunt neclare şi confuze considerentele ce au format convingerea instanţei de apel în pronunţarea soluţiei adoptate şi de natură a permite determinarea clară a obiectului şi temeiului juridic al cererii deduse judecăţii. O astfel de modalitate de motivare, nestructurată din punct de vedere juridic, nu permite exercitarea controlului judiciar şi poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., drept pentru care, recursul declarat de pârâţii I.C.M. şi I.O. a fost admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a decis că, în rejudecare, instanţa de trimitere va stabili, în raport cu petitul acţiunii introductive, regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispoziţiile legale menţionate este necesar ca fostul proprietar să introducă acţiune în anulare a actului de înstrăinare. Sub acest aspect, necesită a se verifica dacă reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu. În speţă, recurenţii-pârâţi au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, a cărui valabilitate a fost constatată prin Sentinţa civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
În rejudecare, s-a apreciat necesar a se stabili dacă reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu în termenul special de prescripţie reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, dacă au obţinut o hotărâre judecătorească în acest sens. Ulterior, în funcţie de regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, instanţa de apel, va recurge la operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, aceasta fiind şi interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale. Se opinează că instanţa de trimitere va stabili dacă în speţă sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
În ceea ce priveşte critica recurentului pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte a constatat că este nefondată determinat de faptul că reclamanţii-intimaţi au notificat Municipiul Bucureşti formându-se Dosarul nr. 6283/2001.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 5025/2/2011.
Prin Decizia civilă nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B.L. şi B.G. şi apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 45401/3/2007.
În pronunţarea soluţiei, în urma îndrumărilor date prin decizia de casare, Curtea a constatat că Sentinţa civilă nr. 7270/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti este definitivă şi irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat. În consecinţă, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia de casare nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, problema instanţei competente material să judece în primă instanţă litigiul de faţă a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, aspect ce nu mai poate fi cenzurat. În acest caz, reţine ca aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, asupra recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
Astfel, reţinându-se că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată până în prezent, instanţa de judecată este obligată să soluţioneze fondul pretenţiei reclamanţilor, în speţă, cererea acestora de restituire în natură a imobilului.
În cauză, prin Sentinţa civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 şi nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv - Biroul permanent şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, această soluţie rămânând irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei menţionate, prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a concluzionat că reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiţi, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentului.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, Curtea a constatat că recursul declarat de această parte a fost respins prin decizia de casare a Înaltei Curţi, situaţie în care, reţinând că motivele de apel invocate de reclamanţi nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B.L. şi B.G. şi apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 45401/3/2007.
Împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii B.L. şi B.G. pentru motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că, prin decizia recurată instanţa de apel a validat efectele confiscării comuniste a apartamentului în discuţie preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 abrogat, cu motivarea că prin acest decret s-a încălcat dreptul legitim de proprietate al unor cetăţeni, pentru motivul că aceştia au refuzat să se întoarcă pe teritoriul ţării în timpul regimului comunist, care prin această reglementare odioasă încălca dreptul fundamental al libertăţii de deplasare garantat în toate ţările civilizate din lume.
În cauză este evident că preluarea apartamentului de către statul comunist s-a făcut pentru un motiv inacceptabil de orice stat de drept şi anume că reclamanţii-recurenţi au refuzat să se întoarcă în ţară pentru a trăi sub dictatura teroristă a statului comunist.
S-a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 2, art. 17, art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 6997 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în pronunţarea soluţiei că, motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind preluarea apartamentului în litigiu, critici ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă acestea nu au fost primite.
Se arată că, în aplicarea Deciziei nr. XX/2007 a Secţiilor Unite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Motivul de recurs invocate de reclamanţi ce vizează greşita respingere a acţiunii reclamanţilor s-a apreciat că nu este fondat. Faptul că actul normativ special - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină. Întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
De asemenea corect s-a reţinut că, în cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, acesta nereprezentând un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
S-a avut în vedere că prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut respectarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, astfel încât s-a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, considerente în baza cărora recursul declarat de reclamanţii B.L. şi B.G. a fost respins.
Împotriva Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, contestatorii B.L. şi B.G. au formulat contestaţie în anulare ce face obiectul analizei de faţă.
Din perspectiva examinării cererii pendinte, este de semnalat faptul că dispoziţiile C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială drept o cale extraordinară de atac, stipulând în articolului 318 norma referitoare la faptul că, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau, admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Fiind o cale extraordinară de atac care prin definiţie are caracter de excepţie, contestaţia în anulare specială poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Aşa fiind, prin acest mijloc procedural, instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, neputând să examineze justeţea soluţiei pronunţate întrucât, în caz contrar, s-ar deschide - în mod nepermis - calea unui veritabil recurs.
În speţă, se constată că, hotărârea atacată nu este cenzurabilă din perspectiva art. 318 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde greşeli de ordin material (teza I), iar din considerentele acesteia reiese cu evidenţă analizarea de către instanţa de control judiciar a tuturor criticilor invocate în cererea de recurs (teza a II-a).
Primul motiv reglementat de art. 318 teza I C. proc. civ. al contestaţiei în anulare are în vedere existenţa unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecaţii recursului. Trebuie semnalat faptul că textul vizează acele greşeli de fapt, involuntare, astfel că noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv şi nu poate viza o greşeală de judecată. Aşadar, au caracter de greşeală materială erorile legate de aspectele de natură pur formală ale recursului, însă nu şi cele privitoare la desfăşurarea propriu-zisă a judecăţii, deci referitoare la legalitatea hotărârii ce s-a pronunţat, căci acestea din urmă apar ca erori de judecată, iar nu ca simple greşeli materiale susceptibile de îndreptare în condiţiile art. 318 C. proc. civ.
Pe de altă parte, al doilea motiv reglementat de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare şi atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat "minus petita", fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită.
Analizând primele două motive ale contestaţiei ce se axează pe aspecte comune referitoare la modul de soluţionare a capetelor de cerere privind nulitatea Deciziilor nr. 1750/1986 şi nr. 1642/1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului, precum şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 6997 din 15 noiembrie 2013 instanţa de recurs a verificat legalitatea hotărârii atacate în limitele efectului devolutiv produs prin motivele de recurs, controlul judiciar fiind astfel limitat de principiul tantum devolutum quantum apellatum.
Din această perspectivă, considerentele Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă împrejurarea că obligaţia instanţei de a analiza toate motivele de recurs a fost îndeplinită. Astfel, instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor invocate în condiţiile art. 303 C. proc. civ., fiind analizate aspectele generale invocate de recurenţi referitoare la legalitatea dispoziţiilor prin care apartamentul din litigiu a fost preluat de către stat, precum şi cele referitoare la criticile care au vizat greşita respingere a acţiunii în revendicare. Raţionamentul judiciar expus de instanţa de recurs denotă verificarea în cauză a aspectelor referitoare la existenţa în patrimonial reclamanţilor a unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Analiza astfel realizată a fost efectuată în antiteză cu titlul pârâţilor rezultat din contractul de vânzare-cumpărare care a fost supus verificării pe cale judiciară, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Această expunere a instanţei de recurs relevă împrejurarea că instanţa de control judiciar a realizat o examinare în conformitate cu dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii. Într-o atare ipoteză, aprecierea făcută de instanţa de recurs asupra conceptului de "bun actual" ca cerinţă premisă în soluţionarea acţiunii în revendicare nu poate fi identificată cu noţiunea de "greşeală materială" vizată de art. 318 teza I invocat de contestatori, deoarece reprezintă o critică de fond a soluţiei pronunţate în recurs, nesusceptibilă de a fi examinată în această cale extraordinară de atac, deoarece în caz contrar ar echivala cu o rejudecare a recursului.
Un alt motiv de anulare a decizie invocat de contestatori se referă la omisiunea pronunţării asupra capătului de cerere privind soluţionarea pe fond a notificării nr. 6283/2001, în conformitate cu îndrumările date prin Decizia de casare nr. 2972/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se constată că, în speţă, nu este invocat prin acest motiv al contestaţiei nepronunţarea instanţei de recurs asupra tuturor criticilor cu care ar fi fost învestită, ci este semnalat aspectul referitor la nepronunţarea instanţelor asupra tuturor capetelor de cerere deduse judecăţii. Împrejurarea invocată de contestatori nu poate constitui motiv de desfiinţare a deciziei prin intermediul acestei căi extraordinare de atac deoarece, pe de o parte, nu are legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar pe de altă parte nu a făcut obiect al controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs întrucât critica referitoare la omisiunea soluţionării notificării nu a fost invocată ca motiv de recurs.
În aceste circumstanţe, se constată că, în realitate, sunt invocate critici noi care nu au fost învederate instanţei de control judiciar pe calea recursului, constituind aspecte şi împrejurări care vizează, în fapt, nelegalitatea şi netemeinicia deciziei atacate, adică greşeli de judecată nesusceptibil însă a fi valorificate prin intermediul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare specială, cum eronat solicită contestatorii. În acest context, nu poate fi primită susţinerea orală a contestatorilor formulată cu ocazia concluziilor în fond potrivit căreia aspectul referitor la nesoluţionarea notificării trebuia analizat din oficiu, deşi nu fusese invocat ca motiv de recurs, întrucât critica nu se încadrează printre motivele de ordine publică care să poată face obiectul controlului judiciar exercitat din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ. În atare condiţii, se constată că aspectul învederat prin contestaţie are în vedere o eventuală greşeală de judecată pe care contestatorii recurenţi - dacă dădeau dovadă de diligenţă - puteau să o invoce în recursul exercitat.
Or, examinarea motivelor şi argumentelor prezentate conduce la concluzia că prin demersul lor judiciar contestatorii tind la obţinerea reformării soluţiei în scopul îndreptării unor pretinse greşeli de judecată. Întrucât este o cale de atac de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată în alte condiţii şi pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind permisă repunerea în discuţie atât a problemelor de fond, cât şi a unor cereri sau critici noi care nu au făcut obiect al judecăţii în fond ori al controlului judiciar. Pentru considerentele expuse, se va constata că deşi caracterul unitar al motivelor invocate în contestaţie determină admisibilitatea acesteia, criticile formulate sunt neîntemeiate, drept pentru care Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de B.L. şi B.G. împotriva Deciziei nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii.
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.L. şi B.G. împotriva Deciziei nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5436/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5440/2013. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
