ICCJ. Decizia nr. 5679/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5679/2013
Dosar nr. 55/36/2001
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 21 martie 2000, reclamanta T.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiului Constanţa prin primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa pentru ca instanţa prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 5.070 mp ce formează loturile nr. 748 şi 749 din Constanţa, şos. Mangaliei, iar în situaţia în care este imposibilă restituirea pe acelaşi amplasament, să fie obligaţi pârâţii la restituirea, prin compensare, a unei suprafeţe de teren echivalente sau la plata de despăgubiri corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că terenul în litigiu a fost dobândit de bunicul său prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1452/1898 autentificat la Tribunalul Judeţului Constanţa şi transcris sub nr. 922 din 07 septembrie 1898 la Grefa Tribunalului Judeţului Constanţa şi a fost expropriat prin Decretul nr. 1006/1966 pentru o suprafaţă de 898 mp în favoarea întreprinderii de Construcţii Hidrotehnice Constanţa, restul terenului fiind expropriat în anul 1965 pentru Direcţia Navigaţiei Maritime Constanţa, în vederea construirii unei căi ferate.
Reclamanta a mai susţinut că, la data exproprierii nu au acceptat nicio despăgubire propusă pentru că valoarea nu era echivalentă cu valoarea terenului expropriat, astfel că deposedarea s-a făcut fără o justă şi prealabilă despăgubire. În aceste condiţii autorul său nu a pierdut calitatea de proprietar, fiindu-i luat doar dreptul de folosinţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 69 din 12 februarie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins acţiunea reclamantei T.L., prima instanţă reţinând în pronunţarea soluţiei că terenul a făcut obiectul exproprierii şi că proprietarii au fost invitaţi să încaseze despăgubirile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T.L., invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În apel, a fost administrată proba cu expertiză tehnică topometrică pentru identificarea terenului revendicat, fiind administrată şi proba cu înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 409/C din 21 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta T.L.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În fapt, terenul în suprafaţă totală de 5070 mp, dobândit de autorul reclamantei, A.O., prin actul de vânzare autentificat sub nr. 1452/1898 la Tribunalul Judeţului Constanţa, a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 1006/1966 pentru suprafaţa de 892 mp în vederea exploatării de către întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice Constanţa, iar restul suprafeţei de teren a fost expropriată prin Decretul nr. 38/1968 pentru Direcţia Navigaţiei Maritime Constanţa.
În calitate de nepoată de fiu a autorului A.O. şi ca moştenitor legal şi testamentar al defunctelor A.P. şi M.R.R., fiicele proprietarului, reclamanta-apelantă a făcut dovada legitimării procesuale active în cererea prin care solicită retrocedarea terenului expropriat.
Raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.C. stabileşte în concluziile iniţiale că terenul în întregime "face parte din domeniul privat al primăriei municipiului Constanţa", lotul nr. 378 fiind ocupat de construcţii neidentificate prin schiţa anexă la raport, loturile nr. 748 şi 749 nefiind ocupate de nicio construcţie, ci numai de grădini de zarzavat deţinute fără titlu. Ulterior, după depunerea planurilor de situaţie întocmite în anii 1995 - 1997 de către Primăria municipiului Constanţa şi încuviinţarea obiecţiunilor pârâţilor justificate de existenţa acestor planuri, raportul de expertiză a stabilit împrejurarea că parte din loturile nr. 748 şi 749, respectiv suprafaţa de 709 mp din aceste loturi face parte din domeniul public al statului, fiind parte din incinta Portului Constanţa.
Constatând că neconcordanţele dintre concluziile iniţiale ale raportului de expertiză şi cele din completarea la raportul de expertiză sunt semnificative şi că din schiţa anexă la raportul de expertiză nu rezultă clar unde este situat terenul, dacă amplasamentul identificat de expert se suprapune altor proprietăţi private sau publice (străzi, trotuare etc.), ori unde a fost identificat lotul nr. 378 în suprafaţă de 1250 mp şi reţinând în acelaşi timp că schiţele şi concluziile expertului sunt în totală divergenţă cu schiţele depuse de Primăria Municipiului Constanţa, acestea din urmă fiind întocmite în baza Procesului Verbal de Delimitare Teritorială încheiat la 11 decembrie 1998 cu C.N. Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, instanţa a înlăturat ca neconcludentă expertiza efectuată de expert C.C.
Din adresa nr. 54974/04.05,2007 a Direcţiei Patrimoniu a Primăriei municipiului Constanţa instanţa a reţinut că "lotul nr. 749 în întregime şi mare parte din lotul nr. 748 constituie domeniu public al statului aflat în administrarea Companiei Naţionale Administrarea Porturilor Maritime Constanţa SA", o mică parte din lotul nr. 748 fiind identificată conform HCLM nr. 420/2001 ca aparţinând bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al Municipiului Constanţa .
Reclamanta T.L. a dedus judecăţii încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului situat în Constanţa, şos. Mangaliei, în suprafaţă de 5070 mp, expropriat în baza Decretelor de expropriere nr. 1006/1966 şi nr. 38/1968, solicitând restituirea terenului liber, neafectat de detalii de sistematizare şi, în ipoteza în care exproprierea şi-a produs efectele integral, să i se restituie un teren în compensare ori despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii imobilului, acţiunea reclamantei fiind promovată la data de 21 martie 2000, anterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Această dezlegare dată problemei de drept ce vizează aplicabilitatea în timp a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 este obligatorie pentru instanţă, în condiţiile în care cauza se afla pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta deşi a solicitat realizarea pretenţiilor sale şi în procedura reglementată de noua lege, a optat şi pentru continuarea procedurii începută pe calea dreptului comun, acţiunea în retrocedare.
Reglementând dreptul de retrocedare a imobilelor expropriate, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 35 că "dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot cere retrocedarea lor dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică". Reglementarea dă astfel posibilitatea să se revină asupra exproprierii dispuse pentru cauză de utilitate publică atunci când, din diverse motive, nu au început lucrările pentru aducerea la îndeplinire a scopului în care s-a făcut exproprierea şi nici nu a fost manifestat interesul în realizarea acelui scop printr-o nouă declaraţie de utilitate publică.
În speţă, chiar reclamanta a arătat că terenul în litigiu a fost preluat efectiv la data exproprierii prin Decretele nr. 1006/1966 şi nr. 38/1968, iar din adresa şi schiţa întocmite de Primăria Municipiului Constanţa rezultă că terenul este ocupat în cea mai mare parte de domeniul public ai statului, respectiv incinta Portului Constanţa.
Cum imobilul revendicat a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, fiind afectat în cea mai mare parte scopului pentru care a fost expropriat, exploatare portuară, instanţa a concluzionat asupra imposibilităţii restituirii acestuia în natură.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamantă corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului revendicat, Legea nr. 33/1994 nu reglementează modalitatea de reparaţie a prejudiciilor produse foştilor proprietari prin exproprierea terenurilor şi afectate ulterior scopului pentru care au fost expropriate. Procedura reparării acestor prejudicii este reglementată printr-o lege specială - Legea nr. 10/2001 - act normativ în baza căruia reclamanta a formulat notificarea nr. 3681/2001. Prin urmare, atâta vreme cât există lege specială ce reglementează modul de acordare a despăgubirilor civile în cazul imobilelor expropriate, nu pot fi aplicate dispoziţiile dreptului comun în materie.
Instanţa de apel a concluzionat că, trecerea terenului prin expropriere în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil şi afectarea imobilului scopului pentru a care a fost expropriat fac inaplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie, cererea reclamantei fundamentată pe aceste prevederi fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei decizi a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.L., criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului promovat, reclamanta a arătat că instanţa de apel a efectuat o aplicare greşită a legii, a înlăturat nelegal concluziile raportului de expertiză topometrică şi a realizat o interpretare eronată a probelor administrate, pronunţând astfel o soluţie nelegală şi netemeinică.
Motivează recurenta că terenul litigios a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topometrică, rezultând faptul că întregul teren se delimitează în trei loturi, primul denumit conform actului de proprietate lotul nr. 378, care cuprinde suprafaţa de 1.250 mp şi este ocupat în integralitate de construcţii, loturile nr. 748 şi 749 ce cuprind suprafaţa totala de 3.817 mp, din care suprafaţa de 709 mp se află în incita Portului Constanţa în urma delimitării intervenite. Întrucât doar suprafaţa de 709 mp teren este inclusă în incinta portului Constanţa şi face parte din domeniul public al statului având un regim special, consideră recurenta că, instanţa de apel ar fi trebuit ca pentru această suprafaţă de teren, precum şi pentru suprafaţa de 1.250 mp teren ce compune lotul nr. 378 şi pe care se află amplasate construcţii, să oblige pârâtele să ofere în compensare alte suprafeţe de teren egale cantitativ şi calitativ cu cel deţinut în proprietate.
Susţine recurenta că, restul suprafeţei de 3.108 mp face parte din loturile nr. 748 şi nr. 749 fiind liberă de construcţii în privinţa căreia instanţa de apel putea să oblige pârâtele-intimate să restituie în natură terenul respectiv, demers care în accepţiunea recurentei ar fi fost în concordanţă cu dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cu Legea nr. 10/2001.
Reclamanta-recurentă critică soluţia instanţei de apel şi sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor legale şi al contradicţiei motivării soluţiei pronunţate în ce priveşte cauza de expropriere. Motivează recurenta că terenul în suprafaţă de 5070 mp ce a aparţinut autorului său a fost expropriat prin Decretul nr. 1006/1966 pentru o suprafaţa de 898 mp în favoarea Întreprinderii de Construcţii Hidrotehnice Constanţa, restul terenului fiind expropriat în anul 1965 pentru Direcţia Navigaţiei Maritime Constanţa. Consideră că, atât timp cât nu au fost acceptate despăgubirile pentru terenul expropriat, autorul său A.O. nu a pierdut calitatea de proprietar, astfel că terenul revendicat nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Motivarea contradictorie din cuprinsul deciziei recurate constă în aceea că instanţa de apel apreciază că în situaţia în care terenul ce a fost expropriat conform Legii nr. 33/1994 nu a fost utilizat într-un interval de 1 an, atunci motivul de expropriere nu mai subzistă şi cauza exproprierii nu îşi mai poate produce efectele. Pe de altă parte, în considerentele hotărârii, instanţa de apel recunoaşte că terenul care a fost expropriat, a fost "afectat în cea mai mare parte scopului pentru care a fost expropriat, exploatare portuară". Or, din concluziile raportului de expertiză rezultă că loturile nr. 378, nr. 748 şi nr. 749 sunt în mare parte libere de construcţii, iar terenul se află în domeniul privat al Primăriei municipiului Constanţa, nefiind în exploatarea Administraţiei Porturilor Maritime Constanţa şi poate fi restituit întrucât nu s-a folosit potrivit scopului exproprierii.
Faţă de scopul reparatoriu al legilor proprietăţii şi întrucât autorul său a fost deposedat în mod abuziv de proprietatea sa în perioada regimului comunist, recurenta solicită admiterea recursului şi retrocedarea dreptului de proprietate.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Prin demersul său juridic promovat la data de 21 martie 2000, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor Municipiului Constanţa prin primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Constanţa să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 5.070 mp situat în Constanţa, şos. Mangaliei. Cu titlu subsidiar, reclamanta a solicitat ca în situaţia în care este imposibilă restituirea terenului pe acelaşi amplasament, pârâţii să fie obligaţi la restituirea, prin compensare, a unei suprafeţe de teren echivalent sau la plata de despăgubiri corespunzătoare valorii de circulaţie a terenului.
Temeiul juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea a fost reprezentat de dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Materialul probator administrat în fazele procesuale anterioare relevă împrejurarea, reţinută corect de instanţele fondului că, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1452/1898 la Tribunalul judeţului Constanţa, autorul reclamantei A.O. a achiziţionat la data de 07 septembrie 1898 terenul în suprafaţă totală de 5070 mp ( loturile 378 - 1250 mp, nr. 748 - 1895 mp şi nr. 749 - 1925 mp) situat în municipiul Constanţa, şos. Mangaliei. Imobilul litigios a trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr. 1006/1966 pentru suprafaţa de 892 mp în vederea exploatării de către Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice Constanţa, iar restul suprafeţei de teren a fost expropriată prin Decretul nr. 38/1968 pentru Direcţia Navigaţiei Maritime Constanţa.
La data de 03 aprilie 2001, reclamanta în calitate de moştenitor al fostului proprietar a formulat notificarea înregistrată sub nr. 37181/2001 la Primăria municipiului Constanţa, notificare care nu a fost soluţionată până în prezent datorită lipsei de diligenţă juridică şi administrativă de care a dat dovadă reclamanta, astfel cum o relevă înscrisurile din recurs.
Din perspectiva stabilirii regimului juridic al terenului revendicat, evaluarea materialului probator denotă împrejurarea, corect reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia imobilul litigios revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil întrucât terenul a fost preluat efectiv la data emiterii decretelor de expropriere, fiind afectat în cea mai mare parte lucrărilor pentru care s-a dispus expropriere. Înscrisurile dosarului relevă faptul că lotul 749 în întregime şi mare parte din lotul 748 se află în administrarea Companiei Naţionale Administrarea Porturilor Maritime Constanţa, potrivit planurilor de situaţie şi procesului-verbal de delimitare teritorială încheiat la 11 decembrie 1998 cu Primăria municipiului Constanţa, constituind domeniu public al statului conform cap. I, pct. 22 din lista anexă a Legii nr. 213/1998, iar lotul 378 este ocupat de construcţii, aspect recunoscut şi de recurentă. În acest context, în mod judicios instanţa de prim control judiciar a concluzionat în sensul respingerii acţiunii reclamantei, atât timp cât dispoziţiile dreptului comun nu îşi găsesc incidenţa întrucât terenul litigios a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, iar afectaţiunea imobilului a fost destinată scopului pentru care a fost expropriat
În circumstanţele concrete ale speţei, concluzia este identică şi dacă dreptul afirmat este evaluat din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta nefiind în măsură să justifice un bun actual şi nicio speranţă legitimă legată de imobilul ce a aparţinut autorului său.
Înalta Curte are în vedere că aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul recurentei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui bun actual, cât şi a unei speranţe legitime de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a dreptului şi a posesiei.
Reclamanta-recurentă nu deţine un bun în sensul Convenţiei întrucât nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994. Prin urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenţie şi pretinsa încălcare decurgând din actul exproprierii, contrar celor susţinute de recurentă cu privire la continuitatea dreptului său de proprietate, în absenţa unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, reclamanta neavând un bun şi nici o creanţă consolidată de natură a permite a se prevala de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană.
Chiar dacă acţiunea reclamantei a fost promovată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, dat fiind că normele acesteia interesează ordinea publică, fiind de imediată aplicare, nu se poate ignora împrejurarea că reclamanta a dat eficienţă dispoziţiilor legii speciale, formulând notificare ce a fost înregistrată la Primăria municipiului Constanţa sub nr. 37181 din 03 aprilie 2001, aflată în curs de soluţionare.
În privinţa susţinerilor recurentei ce vizează posibilitatea obţinerii unor măsuri reparatorii prin echivalent potrivit dreptului comun, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate deoarece, în primul rând, dreptul comun exclude această posibilitate în acţiunea în revendicare şi, în al doilea rând pentru că, principiul specialia generalibus derogant, într-o corectă aplicare a actelor normative şi ierarhiei lor juridice, ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită.
Posibilitatea acordării de despăgubiri va fi eventual analizată în procedura legală şi instituţională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat. De altfel, calea internă deschisă de legea specială a fost uzitată de reclamantă pentru valorificarea dreptului său, fiind în curs de desfăşurare, notificarea acesteia nefiind soluţionată într-un interval de timp îndelungat datorită pasivităţii culpabile a reclamantei, prin nedepunerea înscrisurilor şi actelor doveditoare solicitate, ori a lipsei de diligenţă în soluţionarea acesteia prin uzitarea posibilităţii oferită de efectele dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză topometrică nu poate fi primită întrucât proba a fost argumentat înlăturată de instanţa de apel, având în vedere lipsa de claritate în conţinut în ceea ce priveşte identificarea terenului litigios, dar şi neconcordanţele identificate în concluziile raportului faţă de planurile de situaţie actuale şi de delimitare teritorială depuse de intimaţi, instanţa fundamentându-şi soluţia pe celelalte probe aflate la dosar, la care a făcut trimitere expresă în motivarea deciziei pronunţate.
Neîntemeiat este şi motivul de recurs care se referă la motivarea contradictorie a deciziei atacate întrucât în mod corect instanţa de apel a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Se observă că instanţa de prim control judiciar a analizat, prin argumente suplimentare, titlul exhibat de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, decizia fiind temeinic motivată şi respectă exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât cuprinde un examen efectiv al argumentelor şi al mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea Albina contra României).
Motivarea deciziei atacate nu este contradictorie, cum nefondat susţine recurenta, instanţa argumentând în raport de art. 35 din Legea nr. 33/1994 că scopul exproprierii terenului litigios a fost atins. Examinarea reală a elementelor esenţiale care i-au fost supuse verificării şi care au condus la concluzia valabilităţii titlului statului în preluarea imobilului litigios, denotă respectarea exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi justeţea soluţiei adoptate, chiar dacă raţionamentul-logico judiciar expus de instanţa de apel nu este acceptat de recurentă în privinţa argumentelor prezentate sub aspectul trecerii terenului expropriat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
În ceea ce priveşte motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat în cererea de recurs, acesta vizează situaţie în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Textul are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs, instanţa este culpabilă dacă schimbă natura actului sau denaturează înţelesul actului în sensul că interpretând actul ajunge la o altă concluzie decât cea care rezultă din sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului acestuia. În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de recurs care ar fi actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea acestuia şi nu formulează alte critici în sensul art. 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de analiză.
În consecinţă, fiind efectuată o evaluare corectă şi completă a materialului probator, rezultă că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale în materie, definind în mod judicios natura şi întinderea raportului juridic dintre părţi, drept pentru care Înalta Curte urmează a constata că sub toate aspectele evocate motivele de recurs se vădesc a fi nefondate. Drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta T.L. împotriva Deciziei civile nr. 409/C din 21 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.L. împotriva Deciziei civile nr. 409/C din 21 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5678/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5680/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
