ICCJ. Decizia nr. 5678/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5678/2013
Dosar nr. 394/3/2000
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţa, constata următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2000, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta P.C.P.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC A.M. SA, Consiliul Local al Comunei Mogoşoaia şi V.G., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie un teren, curte şi grădină, intravilan, în suprafaţă de 9718 mp, pe care se află o construcţie formată din trei camere şi bucătărie şi un lot de şase camere, iar separat de terenul, un alt teren intravilan, în suprafaţă de 2262 mp, şi o construcţie moară cu etaj şi magazie în etaj din cărămidă şi beton armat, imobile situate în comuna Mogoşoaia, Judeţul Ilfov.
La data de 30 ianuarie 2001, pârâta SC A.M. SA a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate că până la data de 10 septembrie 1996 a fost deţinător precar al terenului şi construcţiilor pe care le revendică reclamanta, şi în această calitate a efectuat mai multe construcţii şi reparaţii, iar în cazul admiterii acţiunii să fie obligată reclamanta la plata actualizată a acestora şi instituirea unui drept de retenţie până la achitarea integrală a sumei ce se va stabili în urma administrării probatoriului.
Prin întâmpinare, aceeaşi pârâtă a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Tot la data de 30 ianuarie 2001, pârâta SC A.M. a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Fondului Proprietăţii de Stat (F.P.S.), pentru că în cazul în care va cădea în pretenţii să fie obligaţi să o despăgubească cu sumele ce vor rezulta din evaluarea ce se va stabili pe cale judecătorească, precum şi a sumelor actualizate, plătite în baza celor două contracte de vânzare-cumpărare nr. 1023 din 10 septembrie 1996 şi nr. 449 din 29 iulie 1998 încheiate cu F.P.S.
La data de 13 martie 2001, pârâtul V.G. a depus la dosar întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie a SC A.M.Z. SA.
Pe cale de excepţie, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin cererea reconvenţională, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata actualizată a imobilului în litigiu
Chemata în garanţie SC A.M.Z. SA a formulat întâmpinare la cererea reclamantei prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru capătul de cerere privind revendicarea suprafeţei de 2262 mp.
Prin încheierea de şedinţă din data de 2 octombrie 2001 tribunalul a dispus în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, suspendarea judecării cererii.
La data de 27 august 2010, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, motivat de faptul ca procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată definitiv, ocazie cu care a fost indicată chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în locul Fondului Proprietăţii de Stat.
La data de 16 iunie 2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a obiectului acţiunii, în sensul că a solicitat revendicarea întregului teren aflat în proprietatea SC A.M. SA şi a terenului aflat în posesia pârâtului V.G. şi a construcţiilor aferente.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 noiembrie 2011, tribunalul a respins ca tardiv formulată cererea precizatoare formulată de reclamantă, întrucât nu îndeplineşte cerinţele art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi pentru că prin această cerere se invocă şi alte fapte şi alte temeiuri pentru restituirea suprafeţei de 20.000 mp, decât cele indicate prin cererea de chemare în judecată din data de 8 decembrie 2001.
La termenul din 18 mai 2012, reclamanta P.C.P.R. şi pârâtul V.G. au depus la dosar o tranzacţie, iar pârâtul V.G. a învederat că renunţă la judecarea cererii de chemare în garanţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 1151 din 25 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Comunei Mogoşoaia şi în consecinţă a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de tranzacţia intervenită între reclamanta pârâtă şi pârâtul reclamant V.G., în nume propriu şi ca reprezentat legal al SC A.A.G. SRL; a luat act de renunţarea la judecată formulată de pârâtul reclamant V.G., a cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie faţă de SC A.M.Z. SA; a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei în contradictoriu cu SC A.M. SA; a respins ca rămase fără obiect cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie faţă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulate de SC A.M. SA, şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată formulată faţă de pârâta SC A.M. SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., că prioritară în soluţionarea cauzei este excepţia lipsei calităţii procesule pasive a Consiliului Local al Comunei Mogoşoaia, întrucât în prezenta cauză reclamanta nu a adus nicio dovadă din care să rezulte existenţa unui raport juridic între reclamantă şi această pârâtă şi nici nu a precizat în ce constau obligaţiile pârâtei faţă de reclamantă, obligaţii care să provină fie din lege, fie dintr-un raport juridic contractual.
Consiliul Local Mogoşoaia ar fi putut avea calitate procesuală într-un litigiu întemeiat pe Legea nr. 18/1991 sau într-un litigiu întemeiat pe o răspundere contractuală.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că în cursul judecăţii s-a încheiat o tranzacţie între reclamanta pârâtă şi pârâtul reclamant V.G., în nume propriu şi ca reprezentat legal al SC A.A.G. SRL şi în temeiul dispoziţiilor art. 271 - 273 C. proc. civ. a luat act de aceasta.
Ca urmare a intervenirii tranzacţiei şi a exprimării consimţământului expres formulat de către pârâtul reclamant V.G., în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de renunţarea acestuia la soluţionarea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie formulate faţă de SC A.M.Z. SA.
Întrucât în prezenta cauză a rămas de soluţionat cererea reclamantei formulată faţă de SC A.M. SA, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat, în calitate de moştenitoare a foştilor proprietari B.E. şi B.D., obligarea pârâtei SC A.M. SA să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă un teren, curte şi grădină, intravilan, în suprafaţă totală de 9,718 mp, pe care se află o construcţie de 3 camere şi bucătărie, o altă construcţie cu 2 camere, 2 săli şi bucătărie şi un lot de alte 6 camere, iar separat de terenul menţionat, un alt teren intravilan, în suprafaţă de 2.262 mp, o construcţie moară cu etaj şi magazie cu etaj, din cărămidă şi beton armat, toate suprafeţele de teren fiind situate în com. Mogoşoaia.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că imobilul a aparţinut soţilor B.E. şi B.D., care au fost moşteniţi de B.T.R., fiu, şi M.A., fiică dintr-o căsătorie anterioară a defunctei B.E., iar de pe urma acesteia din urmă a rămas ca unică moştenitoare reclamanta din prezenta cauză.
S-a mai susţinut că bunurile ce formează obiectul prezentei cauze au fost preluate în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 83/1949, fiind expropriate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., pe C. proc. civ., reclamanta solicitând repararea integrală a prejudiciului prin retrocedarea imobilelor.
Pe baza expertizei tehnice topografice efectuate în cauză s-a constatat că A.M. are în proprietate o suprafaţă de 6.508 mp şi construcţiile existente pe această suprafaţă, că pe terenul proprietatea acestei pârâte "nu se află niciun fel de construcţie veche care a aparţinut autoarei reclamantei, aceste construcţii au dispărut după anul 1971, fiind demolate ca urmare a uzurii foarte mari de 70 - 80% aşa cum reiese din procesul-verbal nr. 372 din 23 martie 1971".
S-a mai constatat că pe locul vechilor construcţii au fost edificate construcţii noi, aşa cum sunt prezentate pe planul de situaţie, anexa 1 şi anexa 3.
Aceste concluzii se regăsesc atât în expertiza topografică efectuată de către expert tehnic ing. M.C., cât şi în raportul de expertiză efectuat de ing. Z.P. şi schiţele anexe.
Între reclamantă şi SC A.M. SA a mai avut loc un litigiu soluţionat în mod definitiv prin Decizia civilă nr. 480A din 06 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 8421/2/2008.
Prima instanţă a constatat că în prezenta cauză a fost învestită cu o acţiune în revendicare conform art. 480 - 481 C. civ., iar imobilul preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 83/1949 face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 şi al căror regim juridic şi măsuri reparatorii sunt reglementate de Legea nr. 10/2001 şi de art. 39 din Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare.
Tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat prin expropriere, deci cu titlu, dar în mod abuziv, iar pârâta, care are în patrimoniul său o porţiune din imobilul teren proprietatea autorilor reclamantei, a edificat pe acest teren construcţii noi, astfel că din vechile construcţii nu se mai regăseşte niciuna.
Comparând cele două titluri ale părţilor litigante, tribunalul a reţinut că într-adevăr titlul reclamantei provine de la adevăraţii proprietari, dar titlul pârâtei, deşi provine de la Stat, care a preluat imobilul în mod abuziv, a dobândit acest imobil în procesul privatizării în temeiul dispoziţiilor legale, respectiv H.G. nr. 192/1991, că terenul se afla în proprietatea pârâtei înainte de momentul privatizării, rezultând din cele două rapoarte de expertiză depuse la doar că în prezent nicio construcţie care a aparţinut reclamantei la momentul preluării de către Stat nu se mai regăseşte pe terenul deţinut de pârâta SC A.M. SA.
S-a mai constatat că toate clădirile existente pe teren sunt clădiri noi, construite după anul 1971, astfel încât în cauză devin incidente dispoziţiile art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, în sensul că reclamanta poate obţine doar măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil, constatându-se că noile construcţii ocupă funcţional întreaga suprafaţă de teren.
De altfel, aceasta a fost şi soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul sus-menţionat şi care a dat câştig de cauză SC A.M. SA, chestiune readusă în discuţie de către reclamantă, dar confirmată de expertizele efectuate în prezenta cauză.
Tribunalul a respins pe fond cererea reclamantei formulată în contradictoriu cu SC A.M. S.A,, constatând că reclamanta are dreptul doar la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul teren şi construcţii deţinute de către această pârâtă, astfel încât cererea reconvenţionala prin care s-a solicitat acordarea dreptului de retenţie până la achitarea integrală de către reclamantă a contravalorii lucrărilor de construcţie efectuate de pârâtă a rămas fără obiect.
Tot fără obiect a rămas şi cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.M. SA faţă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, deoarece cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, imobilul teren şi construcţiile situate pe acesta rămânând în proprietatea pârâtei.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 noiembrie 2011 cât şi a sentinţei a declarat apel reclamanta pârâtă.
Prin motivele de apel, reclamanta a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond nu a ţinut cont de probatoriile administrate în cauză, din care nu rezultă că intimata ar avea vreun titlu de proprietate asupra imobilului teren în litigiu.
Astfel, instanţa de judecată, "comparând cele două titluri ale părţilor litigante" apreciază că în cauză există un atare conflict între titluri, şi în mod eronat consideră că pârâta SC A.M. SA deţine în proprietate imobilul în litigiu.
Raportată la motivarea instanţei, a solicitat să se constate că, în speţă, imobilul - teren în litigiu este deţinut fără titlu de către pârâta SC A.M. SA, întrucât:
a) Prin Decizia nr. 272 din 08 martie 1971 Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, în baza prevederilor H.C.M. nr. 1971 din 13 decembrie 1970 privind înfiinţarea întreprinderilor şi staţiunilor pentru mecanizarea agriculturii şi organizarea acestora şi în temeiul art. 1 şi 2 din Decretul nr. 409/1955, a transmis din administrarea Consiliului Popular al Comunei Mogoşoaia în administrarea Întreprinderii pentru Mecanizarea Agriculturii (art. 1 din decizie) suprafaţa de 5.831 mp şi construcţiile existente la acea dată, printre care şi imobilul-teren în litigiu. În acelaşi timp, art. 1 din Decretul nr. 409/1955, care a stat la baza emiterii deciziei, prevede expres că "Transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului se face (...)".
b) în baza H.G. nr. 192/1991 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pentru mecanizarea agriculturii şi prestări de servicii în domeniul mecanizării agriculturii, s-a înfiinţat intimata SC A.M. SA. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 192/1991: "Activul şi pasivul staţiunilor pentru mecanizarea agriculturii şi ale trusturilor pentru mecanizarea agriculturii care îşi încetează activitatea se preiau de către societăţile comerciale nou înfiinţate". Astfel, întregul patrimoniu al întreprinderii pentru Mecanizarea Agriculturii s-a transmis în baza actului normativ menţionat către SC A.M. SA. Cum în patrimoniul transmiţătorului exista un drept de administrare asupra imobilului-teren în litigiu, intimata nu putea dobândi decât acelaşi drept de administrare în virtutea principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Faţă de cele mai sus precizate, a solicitat să se constate că, înainte de momentul privatizării, contrar soluţiei instanţei, din documentele depuse la dosar rezultă că intimata nu avea decât un drept de administrare şi nu un drept de proprietate asupra imobilului-teren în litigiu.
c) Totodată, în procesul de privatizare, obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1023 din 10 septembrie 1996 şi nr. 449 din 29 iulie 1998 încheiate între F.P.S şi Asociaţia Salariaţilor "A.M." îl constituie transmiterea proprietăţii acţiunilor deţinute de F.P.S. în cadrul SC A.M. SA (art. 1 din fiecare contract) şi nu transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din patrimoniu. Astfel, în procesul de privatizare F.P.S. (antecesor al A.V.A.S.) a vândut acţiunile deţinute de stat în cadrul SC A.M. SA şi nu activele care fac parte din patrimoniul acesteia. Prin urmare, cele două contracte nu fac nici pe departe dovada titlului sub care intimata deţine imobilul-teren în litigiu, întrucât prin aceste convenţii s-au transmis doar pachete de acţiuni, respectiv părţi ale capitalului social, şi nu active, ca şi corespondent al patrimoniului societăţii.
d) Ulterior, SC A.M. SA a obţinut, în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1731 din 10 decembrie 1996. Dar nici acest certificat nu face dovada titlului de proprietate cu privire la imobilul-teren în litigiu, raportat la următoarele considerente: - certificatul nu poate atesta existenţa unui drept real de proprietate în patrimoniul SC A.M. SA, cât timp prin Decizia nr. 272 din 08 martie 1971 Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti i-a transmis doar un drept de administrare asupra imobilului - teren în litigiu, deţinerea acestuia în perioada 1971 - 1996 făcându-se sub acest titlu; - certificatul de atestare menţionat a fost emis exclusiv în baza H.G. nr. 834/1991, act normativ în baza căruia s-au evaluat terenurile în patrimoniul societăţilor comerciale în vederea privatizării lor şi în aplicarea prevederilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Astfel cum stabileşte art. 19 din Legea nr. 15/1990, scopul emiterii acestor certificate l-a constituit inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale.
Totodată, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.
Or, prin Decizia nr. 272 din 08 martie 1971 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul ce face obiectul cauzei a fost transmis către întreprinderea pentru mecanizarea agriculturii - precursoare a SC A.M. SA, în administrare şi nu în proprietate. Prin urmare, imobilul în litigiu fiind transmis intimatei numai în administrare, conform tezei a II-a din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, iar certificatul menţionat nu poate atesta astfel un drept inexistent în patrimoniul SC A.M. SA.
Prin urmare, certificatul menţionat se referă exclusiv la evaluarea patrimoniului SC A.M. SA în vederea privatizării acesteia în aplicarea Legii nr. 15/1990 şi nu poate fi interpretat nici pe departe ca şi titlu de proprietate.
Pe de altă parte, acest certificat ce se pretinde titlu de proprietate a fost emis în condiţii de nelegalitate, după încheierea contractului de vânzare de acţiuni, deci după privatizarea societăţii, în totală discordanţă cu prevederile Legii nr. 15/1990, ce se referă doar la patrimoniul societăţilor cu capital de stat.
În consecinţă, faţă de lipsa dovezii titlului de proprietate al intimatei asupra imobilului-teren în litigiu, a solicitat să se constate că acesteia îi revine obligaţia legală de predare a posesiei depline a imobilului. În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "Imobilul, preluat de stat în mod abuziv, este restituibil în natură de către societatea comercială deţinătoare în cazul în care privatizarea acesteia s-a realizat prin cumpărare de acţiuni, şi, ca urmare, a dobândit numai un drept de administrare, iar nu unul de proprietate conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990" (Decizia nr. 5275 din 23 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în B.C. nr. 2/2005, p. 35).
În mod eronat instanţa de fond a reţinut în cauză aplicabilitatea art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, considerând că are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se referă la situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, prevăzând că: "în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil".
Aşadar, din dispoziţiile mai sus citate reiese suficient de clar că se acordă măsuri reparatorii prin echivalent doar în anumite condiţii: în situaţia în care imobilul ar fi fost preluat de stat cu titlu valabil şi în situaţia în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ar fi ocupat funcţional întregul imobil-teren afectat.
În speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile, întrucât acţiunea are ca temei juridic prevederile dreptului comun şi nici nu se putea altfel, întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la aproape doi ani după introducerea acţiunii.
În cauza de faţă, părţile şi instanţa au făcut aplicarea prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, care au oferit reclamantei posibilitatea de a culege beneficiile acestei legi speciale, de a suspenda litigiile aflate pe rolul instanţelor la data apariţiei legii până la soluţionarea definitivă a procedurilor impuse de legea specială. Această normă este singura aplicabilă în acest dosar şi a fost solicitată a fi aplicată de către reclamantă, instanţa admiţând iniţial suspendarea cauzei în 2001, iar ulterior, după finalizarea procedurilor administrative şi judecătoreşti, în anul 2010, a repus cauza pe rol pentru a soluţiona prezentul litigiu întemeiat pe dreptul comun, respectiv art. 3, 480, 481, 998 C. civ.
Chiar dacă în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a solicitat să se constate că instanţa a făcut o greşită aplicare a acestor norme, în speţa dedusă judecăţii cele două condiţii impuse de textul menţionat nefiind îndeplinite:
a) imobilul - teren şi clădiri - a fost preluat fără titlu valabil de către stat, din cel puţin două considerente:
- preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în actul normativ în baza căruia s-a făcut exproprierea - Decretul nr. 83/1949 pentru completarea Legii nr. 187/1945, care prevedea la art. 3 alin. (1) lit. h) şi art. 4 că trec în proprietatea statului suprafeţele de teren agricol care depăşesc 50 ha, în această suprafaţă fiind incluse construcţiile, conacele, livezile etc.
În anul 1949, în baza decretului menţionat, numitului B.D., autor al apelantei P.C.P.R., i s-a naţionalizat imobilul-teren în suprafaţă de 49 ha şi construcţii aflate pe acesta în suprafaţă de 699,42 mp. Or, în raport de faptul că autorul apelantei, B.D., deţinea în proprietate la momentul preluării o suprafaţă mai mică de teren, respectiv 49 ha, ne aflăm în faţa unei preluări abuzive fără titlu valabil.
- deposedarea în baza decretului menţionat s-a făcut şi fără plata unei despăgubiri, astfel încât imobilele preluate în baza acestui decret se înscriu în situaţiile acoperite de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
b) lucrările pentru care s-a dispus exproprierea imobilului-teren în litigiu nu ocupă funcţional întregul teren afectat.
Astfel, conform raportului de expertiză efectuat de expert tehnic ing. Z.P., "SC A.M. SA are în proprietate o suprafaţă de teren de 6.508 mp şi construcţiile existente pe acest teren" (pag. 3 din raport). Suprafeţele construite ale clădirilor se găsesc în tabelul de la pct. 7.2., astfel cum se indică în pag. 4 din raport. Pe proprietatea SC A.M. SA terenul revendicat se regăseşte pe o suprafaţă de 5150 mp conform raportului de expertiză efectuat de M.C. Însumată, suprafaţa totală a clădirilor este de 1908 mp şi, prin urmare, nu se poate susţine că în cauză lucrările ocupă întregul teren afectat. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia lucrările trebuie să ocupe întregul teren afectat.
De asemenea, în speţă nu este îndeplinită nici condiţia ca lucrările să ocupe în mod funcţional imobilul-terenul afectat. Dimpotrivă, clădirile sunt dezafectate oricărei utilităţi economice şi nu sunt pe de parte funcţionale, în sensul prevăzut de lege. Astfel cum rezultă din raportul de expertiză menţionat, clădirile (în special clădirea C1, pag. 3) prezintă degradări constând în fisuri la pereţi, crăpături, iar în privinţa foselor septice nu se poate stabili cu exactitate dacă acestea sunt funcţionale.
În măsura în care instanţa va trece peste argumentele mai sus invocate, a solicitat să se constate că instanţa de fond nu a luat în considerare şi posibilitatea de restituire în natură a suprafeţei de imobil-teren neocupate de clădiri edificate de intimată. Apreciază că restituirea în natură parţială a imobilului-teren neocupat de clădiri se impune în cauză faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 18 noiembrie 2011, prin care instanţa de fond a respins ca tardivă cererea precizatoare formulata la data de 16 iunie 2011, a arătat că o apreciază ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
1. Instanţa a respins în mod eronat cererea precizatoare ca fiind tardiv formulată, raportat la prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. calificând-o în mod greşit ca fiind cerere modificatoare. În acest context, nemaifiind la prima zi de înfăţişare, o atare calificare a cererii precizatoare drept cerere modificatoare a condus şi la soluţia respingerii ei ca tardiv formulate.
În realitate, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. potrivit cărora "cererea nu se socoteşte modificată, când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii". Cum în speţă, prin cererea precizatoare, reclamanta nu a modificat obiectul cererii, ci s-a limitat exclusiv la a-şi majora suprafaţa pe care o revendică de la 11.980 mp la 20.000 mp, nu se mai justifică raportarea pe care a făcut-o instanţa de fond la prima zi de înfăţişare.
2. În mod eronat instanţa de fond a considerat că prin cererea precizatoare s-au invocat alte fapte şi temeiuri pentru restituirea suprafeţei de 20.000 mp decât cele indicate prin cererea de chemare în judecată. Dimpotrivă, reclamanta şi-a argumentat cererea de majorare a câtimii obiectului cererii iniţiale invocând două contracte de vânzare-cumpărare prin care autorul său a achiziţionat suprafaţa totală de teren de 6 ha 6860 mp şi raportat la suprafaţa totală deţinută de acesta, a considerat că în speţă se impune o expertiză topo pentru identificare exactă a suprafeţei revendicate. Referirea din cererea precizatoare la cele două contracte de vânzare-cumpărare nu este de natură a schimba temeiul juridic şi implicit cadrul procesual şi prin urmare nu justifică, din această perspectivă, calificarea cererii drept una modificatoare.
Având în vedere argumentul instanţei în respingerea acţiunii, respectiv aplicabilitatea în speţă a prevederilor Legii nr. 10/2001, a solicitat să se constate că a se da putere de lucru judecat acestui raţionament echivalează cu neanalizarea pe fond a cauzei deduse judecăţii, respectiv aplicabilitatea în speţă sau nu a dreptului comun, art. 3, 480, 481 şi 998 C. civ. Mai mult, în situaţia în care instanţa ar fi analizat cauza din prisma dreptului comun ar fi trebuit să aibă în vedere prevederile art 489 şi următoarele C. civ. cu privire la dreptul de accesiune imobiliară, cu regulile statornicite în această secţiune, solicitate a fi aplicate de către pârât prin cerere reconvenţională.
Astfel, în mod cu totul nelegal în materia acţiunilor în revendicare, instanţa a constatat preferabilitatea dreptului de proprietate a reclamantei, precum şi nevalabilitatea dreptului de proprietate al statului, însă a considerat un motiv suficient de respingere a acţiunii existenţa unor ruine fără valoare economică şi fără utilitate comercială, de vreme ce atât C. civ., cât şi legea specială reglementează în amănunt această situaţie de fapt.
Prin Decizia civilă nr. 40 A din 14 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, a respins apelul formulat de reclamanta P.C.P.R. împotriva Sentinţei civile nr. 1151 din 25 mai 2012 şi a încheierii de şedinţă din data de 18 noiembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Cu opinia separată, în sensul admiterii apelului schimbării în parte a sentinţei în sensul că: admite acţiunea în parte în contradictoriu cu pârât SC A.M. SA şi o obligă să restituie imobilul teren în suprafaţă de 6508 mp.
Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie formulată de SC A.M. SA, menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură a unui teren, curte şi grădină, intravilan, în suprafaţă totală de 9.718 mp, pe care se află o construcţie de trei camere şi bucătărie şi un lot de alte şase camere, precum şi a unui alt teren intravilan, în suprafaţă de 2.262 mp şi a unei construcţii moară cu etaj şi magazie cu etaj din cărămidă şi beton armat, toate suprafeţele de teren cu construcţii fiind situate în comuna Mogoşoaia.
Titlul de proprietate invocat de reclamantă este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19463/1939 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, prin care autorul său, B.D. a dobândit 3½ pogoane (17.500 mp, conform expertizei efectuate în cauză de expert M.C.) pădure, având următoarele laturi şi vecinătăţi: "a/. Pe şoseaua Bucureşti - Târgovişte o lăţime de 25 m.l. măsuraţi dela hotarul proprietăţei Inginer B.D., b/. Latura de hotar vecin cu proprietatea Ing. B.D. în lungime de 400 m.l., c/. Fundul pădurii în lăţime de 50 m.l. vecină cu proprietatea Ing. B.D., d/. Latura dinspre hotarul cu pădurea proprietatea N.S. fost N.G.P. pe o lungime de 300 m.l., măsurată dinspre fundul pădurii în spre şoseaua Bucureşti - Târgovişte; e/. O latură care pleacă perpendicular de la terminarea celor 300 m.l. spre proprietatea Ing. B.D. în lungime de 25 m.l., latură care este perfect paralelă cu linia şoselei Bucureşti - Târgovişte; f/. O latură care plecă din punctul terminus a celor 25 m.l. de la punctul spre şosea, perfect paralelă cu latura dela punctul b în lungime de 100 m.l. şi care latură se termină în şoseaua Bucureşti - Târgovişte". Este adevărat că în schiţa anexă este indicată o suprafaţă de 20.000 mp, însă aceasta este una aproximativă, de vreme ce terenul nu formează un dreptunghi complet cu lungimea de 400 m şi lăţimea de 50 m, pentru că un teren având la rândul său forma unui dreptunghi cu lăţimea de 25 m şi lungimea de 100 m a rămas în proprietatea vânzătorului. În plus, atât din actul de vânzare cumpărare, cât şi din schiţă rezultă că terenul forestier dobândit se învecinează la nord-vest şi la nord-est cu o suprafaţă mult mai mare de teren aparţinând cumpărătorului.
În cartea funciară veche nr. 700 a comunei Mogoşoaia, B.D. figurează cu patru parcele învecinate: 963 (în suprafaţă de 5 ha 5.308 mp - pădure intravilan), 964 (în suprafaţă de 7.362 mp - teren cu curte intravilan şi construcţiile în stânga intrării corp principal având 3 camere, bucătărie - la 8 m distanţă alt corp cu 2 camere de locuit, 2 săli, bucătărie, în mijloc alt corp cu 6 camere, toate cu fundaţiile beton, zidurile cărămidă, acoperite cu tablă; în curte mai sunt construite din lemn, acoperite cu tablă: un şopron - porumbar şi una magazie; în faţă, dreapta intrării, este construită din cărămidă acoperită cu tablă, uzina - rezervorul de apă), 965 (în suprafaţă de 2.356 mp - grădină intravilan) şi 966 (în suprafaţă de 2.262 mp - teren cu curte, intravilan, pe care se găsesc construcţiile: moară cu etaj; în spatele morii magazie cu etaj, ambele având fundaţie beton, ziduri din cărămidă şi beton armat, acoperite cu tablă). În cartea funciară mai apar menţionate parcelele 975/1 (în suprafaţă de 0.1452 mp - drum particular intravilan), 976/2 (în suprafaţă de 35 ha şi 8.868 mp), 977 (în suprafaţă de 3.234 mp - drum particular intravilan) şi 978 (în suprafaţă de 34 ha şi 7.275 mp - teren arabil intravilan.
Din "Procesul verbal de exproprierea proprietăţii Ing. B.D. din comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov, în baza Decretului 83/1948" rezultă că au fost expropriate "48 hectare conform planului de însămânţări şi planurile moşiei, 6 hectare pădure, 0,25 hectare leguminoase, 0,25 hectare vie şi 0,50 hectare suprafaţa unde se află conacul".
Reclamanta a solicitat iniţial restituirea parcelelor 964 şi 965 (total 9.718 mp) şi 966 (2.262 mp), deci 11.980 mp, suprafeţele însumate ale celor patru parcele învecinate fiind de 67.288 mp
Prin notificarea trimisă sub nr. 899 din 14 august 2001 prin executor judecătoresc I.V., reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren, ce a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 83/1949, constând în: teren intravilan, construcţii şi curte ce cuprind un corp având 3 camere şi bucătărie; la 8 metri distanţă alt corp cu 2 camere de locuit, 2 săli şi bucătărie; în mijloc un alt corp cu 6 camere, toate cu fundaţiile de beton, ziduri de cărămidă, acoperite cu tablă: un şopron porumbar şi o magazie; în dreapta intrării o uzină - rezervorul de apă. Descrierea corespunde parcelei nr. 964 din cartea funciară veche nr. 700 a comunei Mogoşoaia.
Prin dispoziţia nr. 144 din 22 decembrie 2004, SC A.M. SA a respins notificarea ca neîntemeiată, cu motivarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 societatea era privatizată integral şi statul sau o altă autoritate a administraţiei centrale sau locale nu deţineau nicio acţiune la acesta, fiind astfel incidente prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora într-o asemenea situaţie persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar notificarea se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea - Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat).
La data de 11 februarie 2005, reclamanta a formulat contestaţie prin care a solicitat anularea acestei dispoziţii, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 741/2005 (număr unic 5044/3/2005).
Prin Sentinţa civilă nr. 301 din 06 martie 2006 pronunţată în acest dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte contestaţia, a anulat în parte dispoziţia contestată, a obligat intimata SC A.M. SA să înainteze notificarea nr. 899 din 14 august 2001 prin care se solicită restituirea în natură a imobilului situat în comuna Mogoşoaia, Şos. Bucureşti - Târgovişte nr. 178, judeţul Ilfov, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru a propune măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv şi a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce face obiectul notificării ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, având în vedere faptul că situaţia juridică născută prin emiterea dispoziţiei sub imperiul legii civile, a Legii nr. 10/2001 nemodificate, produce efecte juridice sub imperiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi deci nu se poate vorbi de o încălcare a principiului "tempus regit actum".
Prin Decizia civilă nr. 286 din 24 aprilie 2007 apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins, înlăturându-se cu aceeaşi motivare reglementarea iniţială a Legii nr. 10/2001, anterioară adoptării Legii nr. 247/2005, care făcea distincţia între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele fără titlu. Totodată, s-a reţinut că terenul ce formează obiectul notificării se află în patrimoniul intimatei, iar construcţiile au suferit modificări. Astfel cum rezultă din schiţa întocmită în acel dosar de expert O.T.M., terenul în litigiu se identifică cu întregul teren deţinut de SC A.M. SA, (învecinat la nord şi la vest cu Ocolul Silvic Buftea, la est cu SC A.M. şi la sud cu şos. Bucureşti - Târgovişte), în suprafaţă de 6.457 mp.
Prin Decizia civilă nr. 5707 din 10 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel. În motivare, s-a constatat, pe de o parte, faptul că aplicarea imediată a legii noi la o situaţie în curs de desfăşurare, corectă din punctul de vedere al dreptului intern, contravine în speţă dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât la data adoptării Legii nr. 10/2001 reclamanta a dobândit o speranţă legitimă constând în aceea că va beneficia de dispoziţiile art. 7, 9 şi următoarele din lege, speranţă legitimă dată şi de o jurisprudenţă constantă, iar pe de altă parte că, pe parcursul soluţionării recursului, sesizată fiind într-o altă cauză cu excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 83 din 8 iulie 2008. Instanţa supremă a mai reţinut că este necesar să se stabilească cu exactitate care este suprafaţa de teren liberă, care poate fi restituită în natură, ce construcţii din cele vechi, preluate de la autorul reclamantei, se mai află încă pe teren şi care construcţii au suferit modificări substanţiale, în sensul legii, sau au fost nou edificate după preluarea terenului de către stat.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 480A din 06 iulie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 8421/2/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul. Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, analizând posibilitatea ca imobilul solicitat de reclamantă să fie restituit în natură, că pe terenul preluat de la autorul reclamantei nu mai există construcţii vechi, toate construcţiile fiind edificate după preluarea abuzivă şi că noţiunea de "teren liber" are o accepţie proprie în contextul Legii nr. 10/2001, care nu coincide cu sfera noţiunii de "teren liber de construcţii", niciuna din variantele de restituire în natură propuse de expert neputând fi luate în considerare.
În fine, prin Decizia civilă nr. 4482 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat împotriva acestei decizii, fără a reaprecia situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare.
Prin notificarea trimisă sub nr. 4001 din 09 octombrie 2001 prin B.E.J. B.R.B., reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în comuna Mogoşoaia, jud. Ilfov, ce a fost expropriat în baza Decretului nr. 83/1949, compus din: teren intravilan pe o suprafaţă de 0,2356 ha, pe care se găseau construcţiile: moară cu etaj, în spatele morii: magazie cu etaj, ambele având fundaţii de beton, ziduri din cărămidă şi beton armat, acoperite cu tablă. Descrierea corespunde parcelei nr. 966 din cartea funciară veche nr. 700 a comunei Mogoşoaia, iar suprafaţa parcelei nr. 965.
Prin Decizia nr. 385 din 14 noiembrie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost declinată competenţa de soluţionare a notificării către Primăria Mogoşoaia, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu motivarea că imobilul revendicat a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 83/1949.
La data de 29 decembrie 2007, reclamanta a formulat contestaţie prin care a solicitat anularea acestei decizii, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 47431/3/2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 1569 din 13 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia, invocând dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora reconstituirea terenurilor agricole trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949 se face în condiţiile acestui act normativ, precum şi faptul că imobilul litigios nu se află în patrimoniul unei unităţi privatizate prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ci al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, cu specific agricol.
Prin Decizia civilă nr. 251A din 07 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul, apreciind şi că, dacă suprafaţa de teren pretinsă reprezintă diferenţa de la suprafaţa totală expropriată în anul 1949 la suprafaţa reconstituită potrivit Legii nr. 18/1991, înseamnă ca regimul juridic al acestui teren este acelaşi cu al celorlalte loturi, pentru care apelanta a primit titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Potrivit menţiunilor făcute în sistemul informatizat Ecris, prin Decizia nr. 2423 din 17 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat.
În concluzie, conform celor expuse anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că parcela nr. 964, parte din terenul revendicat în prezenta cauză (alături de parcelele nr. 965 şi 966), se identifică cu întregul teren aflat în posesia pârâtei SC A.M. SA (teren care potrivit expertizei completate efectuate în prezenta cauză de expert M.C. are însă suprafaţa de 6.508 mp), iar nu doar cu o parte din aceasta (concluzie la care ajunsese în cauza de faţă expertul M.C., ce a indicat că din terenul în litigiu aceasta ocupă o suprafaţă de 5.050 mp).
Pe de altă parte, având în vedere şi faptul că pârâta nu mai deţine în zonă nicio altă suprafaţă de teren, aspect reţinut atât pe baza expertizei efectuate în prezenta cauză, cât şi a celei din Dosarul nr. 8421/2/2008 faţă de vecinătăţile indicate, se constată că imobilul ce face obiectul apelului se identifică cu cel pentru care prin Sentinţa civilă nr. 301 din 06 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Este de menţionat şi faptul că aspectele reţinute la pct. 1.3 nu mai prezintă importanţă în cadrul prezentului apel, care vizează exclusiv soluţia pronunţată în ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu SC A.M. SA, soluţie referitoare la un alt teren decât cel care a făcut obiectul notificării adresate Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului (parcela nr. 966)
Faţă de împrejurarea că acţiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză nu este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială" numai cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, Curtea reţine că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât s-ar încălca principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile.
Problema care s-a ridicat în cauză, dată fiind adoptarea Legii nr. 10/2001 în cursul soluţionării acţiunii în revendicare, este aceea a aplicării legii în timp.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., s-a născut dreptul proprietarului neposesor la acţiune pentru a solicita restituirea bunului de la posesorul neproprietar, iar Legea nr. 10/2001 nu constituie, sub aspectul instituirii unui nou criteriu de preferabilitate, norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81). Un asemenea raţionament a fost expus de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) şi poate fi avut în vedere mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminenţa dreptului şi noţiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerinţă a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influenţării soluţionării litigiului de către puterea judiciară, cu excepţia cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenţia legislativă a corespuns unei "evidente şi imperioase justificări a interesului general" a fost "umplerea unui vid juridic", adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenţia a fost previzibilă, era de aşteptat şi reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În acelaşi sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalităţii armelor, reţinând că "intervenţia legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă".
Asemenea situaţii excepţionale nefiind incidente în cauză, în soluţionarea cauzei trebuie avută în vederea legea în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Nici formularea de către reclamantă a unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nu exclude de la aplicare dreptul comun în materie de revendicare, întrucât pentru ipoteza acţiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însuşi actul normativ în discuţie a permis, prin art. 47 (în prezent 46), folosirea ambelor căi procedurale, cu condiţia suspendării uneia dintre ele. În această situaţie, reclamanta a optat pentru formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce a condus la suspendarea acţiunii în revendicare formulate la 08 decembrie 2000, în temeiul art. 47 (în prezent 46) din Legea nr. 10/2001, prin încheierea din 02 octombrie 2001, iar ulterior, după epuizarea procedurii administrative şi a căilor de atac formulate în instanţă, a solicitat repunerea cauzei pe rol şi continuarea procesului început în anul 2000.
În raport de cele expuse anterior, cadrul juridic în care trebuie soluţionată acţiunea este dat de art. 480 C. civ. Conform dispoziţiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens, a căror raţiune o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Aplicarea regulilor de drept consacrate în materia revendicării imobiliare presupune compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părţi. Dacă titlurile lor provin de la autori diferiţi se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Această soluţie, care corespunde în cea mai mare măsură principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine, asigurând astfel respectarea efectivă a dreptului de proprietate asupra bunului în discuţie, trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, care din titlurile de proprietate anterioare invocate de părţi nu a avut de fapt aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, o asemenea situaţie fiind certă de vreme ce nu pot exista doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun, exceptând bineînţeles modalităţile juridice ale acestui drept, problemă care însă nu s-a pus în cauză.
Comparând titlurile de proprietate invocate de către părţi, se constată că nu există două şiruri distincte de transmiteri succesive, ci unul singur, situaţie în care dacă există o succesiune de transmiteri valabile ale dreptului de proprietate de-a lungul timpului, ultimul titlu este preferabil întrucât reflectă o situaţie ulterioară, iar dacă unul dintre actele juridice încheiate de-a lungul timpului nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, acesta se regăseşte în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv. Cu alte cuvinte, ultima persoană care deţine un titlu de proprietate valabil obţinut într-un şir de transferuri succesive intervenite cu respectarea legii este recunoscută ca fiind proprietarul bunului, în vreme ce persoanele care au participat la actele juridice ulterioare nu au putut dobândi dreptul în discuţie.
Nicio altă modalitate de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi nu corespunde într-o asemenea situaţie principiului de drept pe care trebuie să îl reflecte acţiunea în revendicare.
În cauză însă, subsecvent constatării dreptului apelantei reclamante la obţinerea unor măsuri reparatorii în condiţiile indicate anterior (pct. I), aceasta nu mai are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cel care face obiectul apelului.
Astfel, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantei, deoarece în temeiul prin Sentinţei civile nr. 301 din 06 martie 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5044/3/2005, definitivă şi irevocabilă, a avut loc o transformare într-o "valoare patrimonială" - respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii în echivalent a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbeşte instanţa de contencios european în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 142.
Întrucât simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantei implică conform celor expuse anterior respingerea acţiunii în revendicare, nu mai prezintă relevanţă condiţiile în care intimata pârâtă SC A.M. SA a dobândit imobilul ce a aparţinut anterior autorului apelantei reclamante, astfel încât Curtea nu va analiza motivele de apel care vizează faptul că intimata pârâtă nu ar deţine vreun titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu (pct. 1.1).
De asemenea, întrucât Curtea a reţinut incidenţa dreptului comun în materie de revendicare (cu o concluzie diferită asupra sorţii acesteia decât cea invocată de apelanta reclamantă), nu mai apare necesară nici cercetarea motivului de apel subsidiar privind greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (pct 1.2), care avea ca situaţie premisă o altă statuare în drept a instanţei de apel.
În ceea ce priveşte motivul de apel privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., Curtea are în vedere că textul de lege în discuţie prevede că: "La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. (...) Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: (...) 2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii".
Pentru verificarea acestui aspect al obiectului unei acţiuni atunci când acesta este reprezentat de un teren, sunt necesare o serie de clarificări conceptuale prealabile. Individualitatea unui teren este dată de traiectoria liniei închise care o separă în spaţiu şi îi atribuie o individualitate, în timp ce suprafaţa lui constituie numai una dintre caracteristici. În mod similar, individualitatea unui bun mobil este dată de conturul său în spaţiu, iar nu de greutatea sa.
Prin urmare, obiectul acţiunii constă în terenul situat în perimetrul indicat de reclamant, independent de corectitudinea parametrilor menţionaţi în cuprinsul cererii referitor la suprafaţa sa.
Din perspectiva art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea nu se socoteşte modificată atunci când reclamantul indică o suprafaţă mai mare sau mică a terenului indicat în acţiune care păstrează aceeaşi delimitare în spaţiu.
În schimb, textul de lege nu este incident atunci când pretenţia reclamantului vizează o suprafaţă de teren suplimentară, care depăşeşte limita reală a conturului, configuraţiei topografice a celei iniţiale.
Aplicând în cauză aceste consideraţii teoretice, Curtea constată că solicitând iniţial restituirea parcelelor 964, 965 şi 966 (2.262 mp, în total 11.980 mp), iar prin cererea depusă la termenul din 16 iunie 2011 întregul teren aflat în posesia SC A.M. SA şi V.G., în total 20.000 mp, reclamanta a completat pretenţiile sale cu un alt teren, de 8.020 mp.
Este de observat însă şi faptul că acest motiv de apel a rămas fără interes, în condiţiile în care Curtea a reţinut că parcela nr. 964, care formează obiectul apelului, se suprapune cu întregul teren deţinut de intimata pârâtă SC A.M. SA şi, deci, în ce priveşte cadrul procesual reiterat în apel, cererea din 16 iunie 2011 nu a operat nicio modificare.
Faţă de aceste considerente, constatând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, reţinând că deşi în speţă nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare fiind introdusă anterior intrării sale în vigoare, nu se poate ignora faptul că procedura desfăşurată în baza acestui act normativ s-a finalizat prin transformarea vechiului drept de proprietate în dreptul de a obţine anumite măsuri reparatorii, altele decât restituirea imobilului în natură, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea, în majoritate, a respins apelul ca nefondat neputând fi încadrate în raport de conţinutul lor şi în cazul descris de la pct. 7 al aceluiaşi art. 304.
La data de 8 decembrie 2000, recurenta reclamantă a învestit Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri solicitând restituirea imobilului teren şi construcţii aflate în posesia SC A.M. SA.
Prin încheierea de şedinţă din data de 2 octombrie 2001, tribunalul a dispus în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 suspendarea judecării acţiunii în revendicare.
Întrucât dreptul de alegere îl are doar partea, în funcţie de interesul pe care aceasta îl urmăreşte, recurenta reclamantă a părăsit dreptul comun urmând procedura administrativă obligatorie şi prealabil ă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
La data de 27 august 2010, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei motivat de faptul că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată definitiv prin Sentinţa civilă nr. 301 din 6 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 480 A din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 4482 din 26 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De precizat că, prin Sentinţa civilă nr. 301 din 6 martie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat Dispoziţia nr. 144 din 22 decembrie 2004 emisă de pârâta SC A.M. SA prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului compus din teren şi construcţii situate în comuna Mogoşoaia, şoseaua Bucureşti - Târgovişte nr. 178 şi a obligat-o să înainteze către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) notificarea nr. 899 din 14 august 2001, pentru a se propune măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.
În acest context, atât instanţa de fond cât şi cea de apel a analizat în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură poate fi admisibilă acţiunea în revendicare formulată de recurentă, dacă legea internă, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi urm. intră în conflict cu normele Convenţiei Europene şi dacă nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, cu motivarea că reclamanta nu mai are calitatea de proprietar al bunului nefiind în posesia acestuia, întrucât dreptul său a fost transformat într-o valoare patrimonială, respectiv, dreptul de a obţine măsuri reparatorii, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 301 din 6 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel a analizat pretinsul drept de proprietate revendicat de recurentă.
Reclamanta nu a deţinut un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Reclamanta nu a deţinut un "bun actual" dar a redobândit prin efectul legii speciale un drept de proprietate ce s-a transformat într-o valoarea patrimonială, respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii.
Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană a reţinut că mecanismul Legii nr. 10/2001 şi Fondul Proprietatea nu sunt funcţionale într-o măsură care să corespundă exigenţelor Convenţiei, însă în toate situaţiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor din cauzele respective.
Nu poate fi ignorată nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice şi nici regula electa una via.
O hotărâre contrară celei pronunţate de către prima instanţă ar veni în contradicţie cu soluţia obţinută pe calea legii speciale consfinţită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, titularul acţiunii suportând sancţiunea instituită de acest act normativ.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aşa cum s-a arătat, hotărârea atacată este amplu motivată în fapt şi în drept, astfel încât critica recurentei sub acest aspect este nefondată.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.P.R. împotriva Deciziei civile nr. 40A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5620/2013. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 5679/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
