ICCJ. Decizia nr. 5804/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5804/2013
Dosar nr. 23507/3/2010
Şedinţa publică din 16 decembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 23 octombrie 2007 sub nr. 13168/301/2007, reclamantele O.M.D. şi I.I.I. au chemat în judecată pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general şi G.N.V., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, prin primar nevalabilitatea titlului statului asupra spaţiului comercial situat în imobilul din Bucureşti, sector 3, cu suprafaţa construită la sol de 219 mp, suprafaţă utilă de 178,68 mp (din care 54,78 mp parter şi 123,90 mp subsol) şi să oblige pârâtul persoană fizică să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 3, cu suprafaţa construită la sol de 219 mp, suprafaţă utilă de 178,68 mp, deţinut prin contractul de vânzare–cumpărare din 18 ianuarie 2007 încheiat cu Consiliul general al municipiului Bucureşti.
La termenul de judecată de la data de 03 decembrie 2007 a formulat cerere de intervenţie numitul G.F.S., în calitate de moştenitor la reclamantei I.I.I., care a decedat la data de 05 octombrie 2007. Odată cu cererea de intervenţie s-a depus certificatul de calitate de moştenitor din 06 noiembrie 2007 eliberat de B.N.P. „M.L.”
La termenul de judecată de la data de 11 februarie 2008, intervenientul a depus o precizare la cererea de intervenţie prin care a arătat că este unicul moştenitor al defunctei I.I.I., şi în această calitate a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra spaţiului comercial situat în imobilul din Bucureşti, sector 3, cu suprafaţa construită la sol de 219 mp, suprafaţă utilă de 178,68 mp (din care 54,78 mp parter şi 123,90 mp subsol) şi să oblige pârâtul persoană fizică să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 3, cu suprafaţa construită la sol de 219 mp, suprafaţă utilă de 178,68 mp, deţinut prin contractul de vânzare - cumpărare din 18 ianuarie 2007 încheiat cu Consiliul general al municipiului Bucureşti.
La termenul de judecată de la data de 08 octombrie 2008 pârâtul G.N.V. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie.
Prin cererea reconvenţională pârâtul a solicitat să se constate că reclamantele O.M.D. şi I.I.I. au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent cu privire la imobilul în litigiu şi prin urmare sunt decăzute din acest drept, întrucât nu au depus notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Prin cererea de chemare în garanţie pârâtul a chemat în judecată statul român, prin M.F.P., municipiul Bucureşti, prin primarul general, Consiliul general al municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 3, prin primar, primarul sectorului 3 Bucureşti şi Consiliul local al sectorului 3 solicitând obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea contravalorii preţului plătit pentru imobil şi a cheltuielilor de vânzare, respectiv a celor făcute pentru întabularea imobilului, actualizate în raport de rata inflaţiei. De asemenea, a mai solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la plata daunelor constând în sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile aduse de la data achiziţionării imobilului plus cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată de la data de 03 martie 2008 pârâtul G.N.V. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională la cererea de intervenţie formulată de G.F.S. prin care a invocat aceleaşi excepţii şi a învederat aceeaşi situaţie de fapt ca şi prin cererile depuse anterior, la data de 08 octombrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 4802 din 29 martie 2010, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se că potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, la data sesizării instanţei, valoarea imobilului era de 743.757 lei, unde a fost înregistrat pe rolul secţiei a III-a civilă, la data de 12 mai 2010.
La data de 21 iunie 2011, s-a depus la dosarul cauzei cerere de intervenţie formulată de D.L., care a precizat că în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase şi de creanţă autentificat din 08 iunie 2011 la B.N.P. „L.M.” a dobândit de la reclamanţii O.M.D. şi G.F.S. drepturile şi calităţile procesuale deţinute în dosarul de faţă.
Prin sentinţa nr. 242 din 04 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi în contradictoriu cu municipiul Bucureşti, prin primarul general ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului statul român, prin M.F.P., ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta D.L., în contradictoriu cu pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G., municipiul Bucureşti prin primar şi Statul român, prin M.F.P., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra spaţiului comercial (subsol şi parter) situat în Bucureşti, sector 3, a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului - spaţiul comercial (subsol şi parter) situat în Bucureşti, sector 3, şi cererea subsidiară, ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului Bucureşti, ca rămasă fără obiect, a redus onorariul avocatului, sub forma sumei ce va fi suportată de partea căzută în pretenţii de la suma de 22.500 lei la suma de 5.000 lei şi a obligat pârâţii municipiul Bucureşti prin primarul general şi Statul român, prin M.F.P. la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanta D.L., pârâţii N.C.G., N.I.V., T.C., Statul român, prin M.F.P. şi de chematul în garanţie municipiul Bucureşti, prin primar general, prin Decizia nr. 124/A din 25 aprilie 2013 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii T.C., N.I.V. şi N.C.G.; a respins apelul declarat de pârâtul chemat în garanţie municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca nefondat;a admis apelul declarat de reclamanta D.L. şi apelul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor persoane fizice - T.C., N.I.V. şi N.C.G. - să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu, ca urmare a achiesării acestor pârâţi la pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare; a obligat pârâţii persoane fizice - T.C., N.I.V. şi N.C.G. - să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Şepcari, nr. 22, sector 3, reprezentând spaţiu comercial întabulat în C.F. a municipiului Bucureşti; a înlăturat dispoziţia din sentinţa apelată privind obligarea pârâtului statul român, prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată, către reclamantă şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelantul pârât Statul român, prin M.F.P., Curtea a reţinut că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989.
În ceea ce priveşte raportul între legea specială şi dreptul comun, această problemă de drept a fost tranşată prin decizia în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, instanţa supremă stabilind că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aceste argumente nu interzic aşadar reclamantei posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speţă, acţiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
În cauză, la data iniţierii de către reclamantă a demersului judiciar vizând restituirea nemişcătorului - 23 octombrie 2007 - acesta nu se mai afla în proprietatea statului român, fiind vândut la data de 18 ianuarie 2007.
În măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor exhibate de părţi, respectiv la a analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, problema dacă reclamantul are calitatea de deţinător al unui bun se poate soluţiona, de principiu, în cadrul soluţionării fondului unei acţiuni în revendicare de drept comun, sub acest aspect, tribunalul a reţinut corect admisibilitatea acţiunii în revendicare, o atare soluţie fiind impusă şi de necesitatea asigurării respectării dreptului reclamantei de acces la justiţie.
În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât statul român, cu privire la capătul de cerere din acţiunea principală având ca obiect obligarea acestui pârât la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului revendicat, s-a reţinut că argumentele invocate de apelantul pârât şi care susţin calitatea procesuală pasivă a C.R.P., prin raportare la prevederile înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv a entităţii notificate prin raportare la prevederile art. 1 şi 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale H.G. nr. 250/2008, care definesc noţiunea de entitatea deţinătoare respectiv entitate investită cu soluţionarea notificării, ca şi cele referitoare la dezlegarea dată prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27/2011, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu pot fi apreciate ca fiind relevante în cauza de faţă, în raport de temeiul acţiunii reclamantei - dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. - instanţa fiind ţinută să analizeze pretenţiile reclamantei în limitele cadrului procesual stabilit prin acţiunea introductivă, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Curtea a avut în vedere faptul că potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite: „Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie or, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.” Totodată, în cauză, prin sentinţa civilă apelată s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.
În aceste condiţii, nu se poate nega faptul că raportul juridic dedus judecăţii este stabilit între reclamantă şi statul roman, ca debitor al obligaţiei pozitive de a organiza un mecanism funcţional care să garanteze realizarea efectivă a dreptului la acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminentei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
C âtă vreme, conform cererii precizatoare, reclamanta nu a înţeles să-şi îndrepte pretenţiile admise împotriva statului român, în mod greşit tribunalul a dispus obligarea apelantului pârâtului statul român la plata cheltuielilor de judecată, alături de pârâtul municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelantul pârât municipiul Bucureşti, prin primarul general, curtea a reţinut că excepţia lipsei de interes este, în condiţiile în care reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, care presupune constatarea deţinerii unui titlu actual asupra imobilului, invocând totodată incidenta art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi negat interesul formulării unei cereri prin care instanţa să stabilească nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării în temeiul legii speciale.
Astfel, faţă de obiectul acţiunii în revendicare, întemeiat pe art. 480 C. civ., prin care reclamanta urmăreşte dobândirea bunului în natură, capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, deşi nu atrage în mod automat restituirea bunului în natură, nu este lipsit de interes.
Curtea a mai reţinut că prin hotărârea pronunţata instanţa de fond a admis în contradictoriu cu acest pârât cererea având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului în raport cu acest pârât, care a deţinut imobilul preluat de stat, în patrimoniu, anterior înstrăinării lui conform contractului de vânzare cumpărare din 2007, critica apelantului pârât referitoare la lipsa interesului formulării acestui petit fiind anterior analizată şi apreciată ca nefondată.
Aşa fiind în mod judicios s-a stabilit că apelantul pârât se află în culpă procesuală ca şi incidenţa art. 274 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta reclamantă, curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ. (art. 480) ca Lege generală, precum şi cea a raportului dintre Legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie, în conformitate cu art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.
Statuările obligatorii ale instanţei supreme nu pot fi ignorate ci, trebuie aplicate obligatoriu de la data publicării deciziei în M. Of., cauzelor în care se impune analiza acelei probleme de drept dezlegate, nesoluţionate irevocabil, fără excepţie, indiferent de momentul formulării acţiunii.
Incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză, nu poate fi înlăturată prin voinţa reclamantei deoarece, aşa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr. 10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă şi din norma înscrisă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Împrejurarea că tribunalul s-a raportat, în cadrul analizei sale la jurisprudenţa Curţii Europene, în verificarea aspectelor de fapt care vizau calitatea reclamantei de a fi titular al unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu luarea în considerare a interpretării date de acestei noţiuni de instanţa europeană, reprezintă o aplicare a caracterului obligatoriu al interpretării instanţei europene.
Contrar susţinerilor reclamantei, în raport de această jurisprudenţă, un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar dar s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii. Or, în cauză această condiţie nu este îndeplinită.
Întrucât în cauză, reclamanta nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură şi nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat în prezentul litigiu, ci invocă în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul de proprietate deţinut de autorii săi, invocând că acesta provine de la titularul originar al dreptului, Curtea, prin raportare la cele anterior reliefate, a apreciat că statuarea instanţei de fond, din cauza prezentă, referitoare la constatarea preluării abuzive, nelegale a bunului revendicat de la autorul reclamantei, nu o îndreptăţea pe apelantă să spere că se va da preferabilitate titlului său în faţa titlului pârâţilor.
Pe de altă parte, pârâţii persoane fizice, deţin un „bun actual” în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat spaţiul comercial în litigiu, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 550/2002. S-a reţinut totodată că la momentul încheierii acestui contract, reclamanta sau autorii acesteia, nu exercitaseră vreun demers prin care titlul statului să fi fost contestat.
În acelaşi timp, apelanta şi autorii acesteia, la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu erau exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, având posibilitatea de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea de a formula acţiune în constatarea nulităţii contractului prin care imobilul revendicat, a fost vândut, înăuntrul termenului de prevăzut de lege, putând invoca în cadrul unei astfel de acţiuni, motive de nulitate a contractului de vânzare încheiat de autorul pârâţilor, însă din actele dosarului nu rezultă că anterior promovării acestui litigiu ar fi înţeles să uzeze de căile legale recunoscute în favoarea sa, în acest scop, iar în cauza de faţă, acesta nu a făcut referire la existenţa unor împrejurări obiective care să o fi împiedicat să acţioneze în acest interval de timp.
În aceste condiţii, este corect raţionamentul instanţei de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit speranţa legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiind anulat contractul de vânzare-cumpărare sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilul cumpărat.
Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice, care în cauză, presupunea a se da preferabilitate titlului pârâţilor, atâta timp cât nefiind desfiinţat actul de proprietate exhibat de aceştia, apariţia legii speciale consacra în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta procedură.
Curtea a mai reţinut că la termenul de judecată din data de 18 aprilie 2013, reclamanta D.L. şi pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G., s-au prezentat în faţa instanţei, depunând un înscris sub semnătură privată intitulat „tranzacţie judiciară”, acordul de voinţă al acestor părţi, fiind semnat în faţa instanţei, în aceeaşi şedinţă publică, prin care părţile semnatare ale acestei convenţii, au convenit să stingă irevocabil procesul civil ce face obiectul Dosarului nr. 23507/3/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că pe fondul litigiului, pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G., sunt de acord cu admiterea cererii în revendicare imobiliară iniţiată de reclamantele O.M.D. şi I.I.I. şi continuată de reclamanta D.L., privind imobilul cu destinaţia de spaţiu comercial S+P, situat în Bucureşti, sector 3, având o suprafaţă la sol de 219 mp, cu o suprafaţă utilă de 168,99 mp, conform actelor de proprietate, respectiv o suprafaţă utilă de 178,68 mp, conform măsurătorilor cadastrale, împreună cu cota parte indiviză de teren sub construcţie de 54,75 mp, având numărul cadastral şi întabulat în C.F. a municipiului Bucureşti.
Părţile şi-au exprimat acordul ca instanţa de judecată să dea o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii făcute de pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G., cu privire la acţiunea în revendicare imobiliară.
În aceeaşi convenţie, s-a menţionat că pârâţii au predat reclamantei posesia asupra imobilului în litigiu, dimpreună cu cheile de la uşa de acces, liber de orice fel de sarcini.
Totodată, atât reclamanta cât şi pârâţii au convenit ca fiecare dintre aceştia să suporte cheltuielile de judecată efectuate până în acest moment procesual, nemaiavând nici un fel de pretenţii pecuniare unii faţă de alţii.
Referitor la natura acestei convenţii, Curtea a reţinut că deşi aceasta este intitulată tranzacţie, în fapt ea reprezintă o achiesare a pârâţilor la cererea reclamantei având ca obiect revendicarea spaţiului comercial indicat în cuprinsul convenţiei.
În considerarea celor anterior prezentate, având în vedere pe de o parte manifestarea expresă şi neechivocă de voinţă a pârâţilor, iar pe de altă parte împrejurarea că aceştia au capacitate deplină de exerciţiu, că dreptul recunoscut în favoarea reclamantei este reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului identificat în detaliu, în cuprinsul convenţiei care cuprinde achiesarea pârâţilor T.C., N.I.V. şi N.C.G., fiind un drept de care aceştia pot dispune în mod liber şi apreciind totodată că prin acest act de dispoziţie nu sunt încălcate norme de ordine publică, Curtea a luat act că pârâţii persoane fizice anterior menţionaţi au achiesat la pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare continuată de aceasta.
Referitor la susţinerea în sensul că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au devenit caduce ca efect al adoptării Legii nr. 51/1995 şi a dispoziţiilor înscrise în art. 128 alin. (1) şi statului profesiei de avocat, Curtea a apreciat că art. 133 din Statutul profesiei de avocat nu exclude existenţa tabloului onorariilor minimale şi maximale, onorarii care se stabilesc în limitele legii, acest text interzicând fixarea onorariilor de către organele profesiei, iar nicidecum de către instanţele judecătoreşti.
Aşa cum a statuat chiar instanţa de contencios constituţional, în mod constant în cauzele cu care a fost sesizată cu analiza constituţionalităţii acestei norme, o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanţii pârâţi T.C., N.I.V. şi N.C.G., Curtea a reţinut că prin cererea reconvenţională formulată la data de 08 ianuarie 2008 şi respectiv la data de 03 martie 2008, pârâtul chemat iniţial în judecată G.N.V. a solicitat să se constate că reclamantele iniţiale nu pot beneficia de măsuri reparatorii şi nici nu mai pot solicita constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar în subsidiar, în cazul admiterii cererii principale a solicitat obligarea reclamantelor iniţiale la plata îmbunătăţirilor şi a sporului de valoare aduse imobilului prin acestea îmbunătăţiri.
Curtea a reţinut, totodată, că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 23 august 2010, de B.N.P., P.T.I., încheiat între pârâtul iniţial G.N.V. şi G.F., în calitate de vânzători, şi pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G., în calitate de cumpărători, aceştia din urmă au dobândit dreptul litigios asupra imobilului spaţiu comercial S+P, situat în Bucureşti, sector 3, intabulat în C.F. a municipiului Bucureşti, având o suprafaţa construită la sol de 219 mp, cu o suprafaţă utilă de 168,99 mp, conform actelor de proprietate, respectiv o suprafaţă utilă de 178,68 mp, conform măsurătorilor cadastrale, împreună cu cota parte indiviză de teren (sub construcţie) de 54,75 mp, având numărul cadastral.
Prin actul adiţional la această convenţie, părţile au convenit să transmită respectiv să dobândească şi drepturile litigioase cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 3, ce s-ar putea obţine din cererea de chemare în garanţie formulată de G.N.V., în Dosarul nr. 23507/3/2010 aflat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, părţile exprimându-şi totodată acordul ca pârâţii să se subroge în toate drepturile ce s-ar putea obţine de vânzători, în dosarul cauzei.
Reţinând că prin această convenţie, pârâţii au dobândit toate drepturile litigioase ce se puteau obţine de vânzători în dosarul cauzei, Curtea a conchis că instanţa de fond a rămas investită cu analiza cererii reconvenţionale, contrar a ceea ce s-a constatat prin sentinţa apelată.
Prin urmare este justă susţinerea acestor apelanţi în sensul că astfel învestită instanţa de fond avea obligaţia de a analiza şi această cerere. Cu toate acestea, Curtea nu a făcut abstracţie de faptul că în contextul în care acţiunea reclamantei în revendicare formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, a fost respinsă de prima instanţă, soluţia ce s-ar fi impus ar fi fost aceea a respingerii acestor pretenţii, care o vizau pe reclamantă, ca rămase fără obiect. Or, nu se poate reţine în acest context vreo vătămare suferită de pârâţi, ca urmare a soluţiei adoptate prin sentinţa apelată.
În apel, în convenţia prin care pârâţii au achiesat la pretenţiile reclamantei având ca obiect revendicarea imobilului anterior menţionat, părţile au precizat că nu mai au nici un fel de pretenţii pecuniare unele faţă de altele, apelanţii pârâţi neînţelegând să mai susţină această critică nici în cadrul concluziilor asupra fondului apelului.
Aşa fiind, nici în raport de actuala situaţie, apelanţii pârâţi nu justifică nicio vătămare, pentru a se putea reţine temeinicia acestei critici.
Curtea a mai reţinut că cererea de chemare în garanţie formulată de apelanţii pârâţi a avut ca obiect obligarea pârâtului municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata de despăgubiri, în baza art. 1337 C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de a răspunde faţă de cumpărător pentru evicţiunea bunului cumpărat.
Autorul pârâţilor, G.N.V. a dobândit imobilului în litigiu în temeiul contractului de vânzare cumpărare cu plata integrală din 18 ianuarie 2007, contrat încheiat în calitate de vânzător de către Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin împuternicit primarul sectorului 3 Bucureşti, în conformitate cu prevederile înscrise în Legea nr. 550/2002.
Prin sentinţa primei instanţe, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, reţinându-se că acesta a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ contrar dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată, respectiv că imobilul revendicat nu făcea parte din categoria mijloacelor de producţie, în sensul prevăzut de actul normativ de preluare.
Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut, la momentul soluţionării excepţiei care face obiect al criticii apelanţilor pârâţi persoane fizice, incidenţa normelor înscrise în art. 50 din Legea nr. 10/2001, ca norme speciale de imediată şi strictă aplicare în cauză.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001, care instituie răspunderea specială a M.F.P. pentru despăgubiri impune ca situaţie premisă existenţa unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Or, în cauză, contractul de vânzare cumpărare încheiat de autorul pârâţilor nu îndeplineşte această condiţie, obiectul acestuia nefiind reprezentat de o locuinţă ci de un spaţiu comercial, supus dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 550/2002, act normativ care stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări de servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite în continuare spaţii comerciale sau de prestări de servicii.
În cauză erau incidente prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 550/2002, potrivit cu care în înţelesul acestei legi, are calitatea de vânzător consiliul judeţean, consiliul local al comunei, oraşului, municipiului, sectorului municipiului Bucureşti sau regia autonomă de interes local care are în administrare, respectiv în patrimoniu, spaţii comerciale sau de prestări de servicii, vânzătorul procedând la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în numele statului sau în nume propriu, după caz.
Tot astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 550/2002: „Contractul de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial sau de prestări de servicii se încheie în termen de 15 zile de la data finalizării procedurii de vânzare, potrivit prezentei legi şi se semnează, din partea vânzătorului, de preşedintele consiliului judeţean sau de vicepreşedintele desemnat în acest scop, de primar ori, după caz, de preşedintele consiliului de administraţie al regiei autonome”.
Potrivit art. 1.337 C. civ., obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune, este o obligaţie contractuală, existând atât faţă de cumpărător cât şi faţă de subdobânditori.
Răspunderea pentru evicţiune a fost reglementată ca un mijloc de protecţie al cumpărătorului evins, fiind de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, iar normele care o definesc au caracter imperativ şi special. Aşa fiind în aplicarea principiului simetriei actelor juridice, răspunderea pentru evicţiune, pe care se fundamentează cererea de chemare în garanţie revine părţii contractante care figurează în convenţie în calitate de vânzător.
Împrejurarea că potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002: „sumele obţinute din vânzarea spaţiilor comerciale sau de prestări de servicii în condiţiile prezentei legi se fac venit la bugetul de stat în cotă de 15%, diferenţa fiind virată la bugetele locale respective, într-un cont special, şi va fi utilizată pentru realizarea unor proiecte de interes public, aprobate de consiliile judeţene sau de consiliile locale vânzătoare”, nu poate fi de natură a conduce la o altă concluzie câtă vreme această normă nu instituie o răspundere specială pentru cazul evicţiunii în sarcina municipiului Bucureşti, singura situaţie în care norma generală nu ar fi aplicabilă.
În acelaşi timp, împrejurarea că potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în justiţie, nu este de natură a schimba starea de fapt şi de drept anterior expusă, câtă vreme această dispoziţie legală nu reglementează răspunderea pentru evicţiune ci, exclusiv, aspectul reprezentării în raporturile juridice şi în justiţie a unităţii administrativ teritoriale.
În discuţie nu este calitatea de reprezentant a primarului municipiului Bucureşti pentru vânzătorul imobilului în litigiu, pentru a se putea retine incidenţa art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ci stabilirea calităţii de persoană obligată în raportul juridic dedus judecăţii - respectiv a stabilirii persoanei căreia îi revine obligaţia de a răspunde pentru evicţiune, ca efect al contractului de vânzare cumpărare din 2007- or, în cauză o atare obligaţie nu poate reveni decât părţii cocontractante, care, în convenţiile încheiate conform Legii nr. 550/2002 este Consiliul local.
Mai mult, o normă caracter procesual, cum este cea invocată de apelanţi, nu poate constitui temei al atragerii răspunderii pentru evicţiune, aceasta fiind reglementată de prevederile art. 1.337 şi următoarele C. civ., coroborat cu art. 4 şi 10 din Legea nr. 550/2002.
Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul invocat de apelanţii pârâţi referitor la faptul că întrucât acest pârât - municipiul Bucureşti, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, se justifică calitatea sa procesuală pasivă în raport cu cererea de chemare în garanţie, câtă vreme din considerentele sentinţei apelate se poate deduce cu uşurinţă că această dispoziţie a fost adoptată în considerarea admiterii cererii reclamantei având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios.
Curtea a reţinut că cererea apelanţilor pârâţi este nefondată, câtă vreme admiterea cererii având ca obiect revendicarea s-a dispus în calea de atac a apelului exclusiv ca urmare a achiesării pârâţilor persoane fizice la pretenţiile reclamantei cu acest obiect, în contextul în care prin sentinţa apelată, cererea având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Totodată, Curtea a avut în vedere faptul că acordul de voinţă intervenit între reclamanta şi apelanţii pârâţi de faţă, referitor la stingerea litigiului având ca obiect revendicare, nu este opozabil vânzătorului chemat în garanţie, acestei convenţii fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile înscrise în art. 973 C. civ. potrivit cu care: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Pentru existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune este necesară exercitarea şi soluţionarea favorabilă ca efect al administrării de probe în contradictoriu, a unei acţiuni în justiţie, nefiind suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi evins sau o reclamaţie oarecare din partea terţului, ci este necesar ca evicţiunea să fie rezultatul unei acţiuni în justiţie.
Or, în cauză, această ultimă condiţie nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, acţiunea reclamantei în revendicare a fost admisă în apel exclusiv ca efect al achiesării pârâţilor la pretenţiile reclamantei cu acest obiect iar soluţia adoptată de prima instanţa, care, de altfel, era în deplin acord cu practica constantă a instanței supreme, nu îi îndreptăţea pe apelanţi la a aprecia că dreptul invocat de reclamantă este atât de evident încât să renunţe la bunul litigios fără judecată.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtul statul român prin M.F.P. şi pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G.
Pârâtul statul român, prin M.F.P., prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită, în esenţă, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuală pasive şi respingerea acţiunii pe acest considerent. Totodată a fost invocată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Cu privire la cea din urmă excepţie se arată că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa legii speciale de reparaţie, sunt inadmisibile.
Cât priveşte lipsa calităţii sale procesuale pasive, se arată că recurentul nu este deţinătorul imobilului şi că prin decizia pronunţată în recursul Legii nr. 27/2011 s-a stabilit că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, statul român nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei se învederează că reclamanţii au o creanţă sub condiţie întrucât notificarea acestora nu a fost soluţionată şi că, în atare condiţii nu sunt persoane îndreptăţite pentru a obţine cel puţin „o speranţă legitimă”.
Reclamanţii, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicită, în esenţă, admiterea cererii de chemare în garanţie a Consiliului general al municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, să-l oblige la restituirea către reclamanţi a preţului de 239.517,25 lei, onorariul notarial de 3.153 lei, 2.113 lei taxă A.N.C.P.I. şi 213.521 euro reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului revendicat, situat în Bucureşti, str. Şepcari nr. 22, sector 3 precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
În motivele de recurs se arată că instanţa a aplicat greşit dispoziţiilor art. 60-63 C. proc. civ., 973 C. civ., 1.337 şi următoarele C. civ. şi art. 1.346 C. civ.
Soluţia de constatare a calităţii procesuale pasivă a Consiliului general al municipiului Bucureşti ignoră că, prima instanţă de judecată a fondului a admis cererea reclamantei-apelante D.L. şi a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra spaţiului comercial (subsol şi parter) situat în Bucureşti, sector 3.
Altfel spus, apelanţii T.C., N.I.V. şi N.C.G., au avut certitudinea că, începând cu data de 4 februarie 2013, Statul român - parte în proces - nu avea un titlu de proprietate valabil, că autorul lor a cumpărat de la un non dominus şi că, pe cale de consecinţă, nici ei nu pot beneficia de un titlu de proprietate care să le garanteze liniştita posesie şi folosinţă a imobilului. Din acest moment procesual civil interesul pârâţilor-apelanţi a devenit născut şi actual pentru a stărui în finalizarea, în apel, a cererii de chemare în garanţie a vânzătorului-pârât-intimat-apelant Consiliul general al municipiului Bucureşti.
Pentru a diminua daunele, materiale şi morale, legate de situaţia juridică a imobilului cumpărat de pârâţii T.C., N.I.V. şi N.C.G. de la vânzătorul-neproprietar, aceştia au achiesat la cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobiliară şi la apelul exercitat de reclamanta D.L. predând, deopotrivă, reclamantei posesia şi cheile de la uşa de acces la imobilul revendicat.
Or, în aceste condiţii motivarea instanţei de judecată a apelului este una dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 60-63 C.procciv. care reglementează în mod explicit instituţia procesual-civilă a chemării în garanţie.
Greşit aplicate au fost şi dispoziţiile art. 973 C. civ., instanţa de judecată a apelului socotind fără temei că vânzătorului chemat în garanţie - pârâtul-intimat Consiliul general al municipiului Bucureşti - nu i-ar fi opozabil acordul de voinţă care a dus la stingerea litigiului. Or, stând la judecata în primă instanţă cât şi în apel chemat în garanţie, şi deci parte a procesului, a fost vânzătorul - Consiliul general al municipiului Bucureşti iar achiesarea unor părţi la pretenţiile alteia în acest proces este pe deplină opozabilă şi chematului în garanţie.
Tot greşit au fost aplicate şi dispoziţiile ar. 1.337 şi următoarele C. civ. cu specială privire cele ale art. 1.346 C. civ. deoarece art. 1.346 C. civ. a reglementat un caz special de garanţie în contra evicţiunii în sensul că „Dacă vânzătorul a vândut cu rea-credinţă fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, chiar şi cele de simplă plăcere”, în condiţiile în care, în mod evident vânzătorul - chemat în garanţie a vândut cu rea-credinţă imobilul care nu se afla în mod valabil în patrimoniul său la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial existând constatată judecătoreşte nevalabilitatea titlului statului asupra acestui imobil.
Instanţa apelului a apreciat că nu ar fi fost întrunite cumulativ cele trei condiţii ale activării garanţiei în contra evicţiunii, respectiv că nu ar fi vorba despre o tulburare de drept; or în causa pendinte cumpărătorilor le-a fost tulburat de drept dreptul real de proprietate; cauza evicţiunii nu ar fi anterioară vânzării; or, în speţa pendinte cauza evicţiunii datează din anul 1952. Adică anterior cu mult momentului perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 ianuarie 2007, iar cauza ar fi fost cunoscută de cumpărători; or, cumpărătorii au luat la cunoştinţă de această cauză de evingere abia la 4 februarie 2013.
Nu se poate ignora greşita aplicare a acestor dispoziţii legale în sensul că, în contra motivării instanţei apelului, obligaţia de garanţie în contra evicţiunii a fost solicitată ca o acţiune în justiţie incidenţă, fiind administrate probe în contradictoriu cu chematul în garanţie iar predarea de bună-voie a imobilului cumpărat în mâinile terţului-revendicator D.L. a fost făcută întrucât judecata devenise inutilă faţă de evidenţa dreptului real de proprietate al acesteia.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate constată caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte, învederează că îşi însușește în totalitate considerentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la pronunţarea deciziei recurate.
Criticile pârâtului referitoare la greşita soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii nu pot fi primite.
Astfel, prima instanţă de fond, a reţinut că o acţiune directă împotriva statului român nu poate fi primită, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, apreciindu-se că reclamanta nu avea posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de Legea nr. 10/2001, procedură de care titulara acţiunii în despăgubire nu a înţeles să uzeze.
Instanţa superioară de fond, validând sentinţa sub acest aspect, a reţinut de fapt că analiza care vizează însăşi posibilitatea reclamantei de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, conduce la concluzia constatării inadmisibilităţii acţiunii, condiţie de exerciţiu care primează analizei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Curtea de apel, admiţând apelul recurenţilor a înlăturat dispoziţia din sentinţă privind obligarea statului român, prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se poate reţine nicio vătămare concretă şi de neînlăturat suferită de recurent prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte calitatea sa procesuală.
Cu privire la recursul pârâţilor, Înalta Curte învederează, prioritar, că aceştia nu contestă calificarea dată de Curtea de Apel convenţiei încheiate, în sensul că aceasta „reprezintă o achiesare la cererea reclamantei având ca obiect revendicarea spaţiului comercial indicat în cuprinsul convenţiei”, iar nu o tranzacţie.
De asemenea, de precizat că prima instanţă a reţinut că reclamanta nu are un „bun” în sensul Convenţiei, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură, în aplicarea cauzei Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, şi nici o hotărâre emisă de o autoritate administrativă în acelaşi sens.
S-a mai reţinut că pârâţii persoane fizice deţin „un bun actual” în sensul Convenţiei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 550/2002 pentru spaţiul comercial în litigiu.
Atât la data pronunţării sentinţei cât şi la data pronunţării hotărârii date în calea devolutivă de atac jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era în sensul celor statuate de C.J.U.E. în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, în sensul că simpla constatare a nelegalităţii preluării de către stat a unui bun nu semnifică existenţa în patrimoniul persoanei a unui „bun” în sensul Convenţiei, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească ori un act administrativ de obligare la restituirea bunului.
Totodată s-a reţinut de prima instanţă, confirmat şi în apel, că reclamanta nu a apelat la dispoziţiile legii speciale nici cu privire la formularea unei acţiuni pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Aserţiunea recurenţilor pârâţi în sensul că achiesarea la pretenţiile reclamantei a avut drept scop diminuarea daunelor materiale şi morale legate de situaţia juridică a imobilului nu subzistă.
Este adevărat că doctrina şi jurisprudenţa apreciază că în scopul prevenirii unor daune materiale şi morale disproporţionate faţă de obiectul cererii de chemare în judecată îndrituiesc partea să recunoască pretenţiile deduse judecăţii.
Numai că în cauză recurentul nu putea avea o temere justificată încât să predea bunul aflat în proprietate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valid şi cu privire la care s-a reţinut că reprezintă un „bun actual” în sensul Convenţiei.
Totodată, aşa cum s-a arătat, prin sentinţă s-a precizat că reclamanta nu are „un bun actual”.
Cu alte cuvinte, recurentul, prin raportare la considerentele hotărârii primei instanţe, a jurisprudenţei C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României precum şi a jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauzele având drept obiect revendicarea unor imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu avea niciun motiv valid să recunoască reclamantei un drept de proprietate asupra unui imobil pentru care nu deţinea o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de restituire în natură a bunului.
Dreptul de opţiune al recurentului nu poate fi opus vânzătorului spațiului comercial în litigiu, câtă vreme pierderea bunului nu a avut loc prin intermediul unei proceduri judiciare, soldate cu lipsirea de eficacitate a dreptului său de proprietate pentru a fi activată obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului prevăzută de art. 1.337 şi următoarele C. civ.
Soluţia pronunţată în apel cu privire la cererea de chemare în garanţie este corectă câtă vreme acţiunea în revendicarea imobilului s-a dispus în calea devolutivă de atac, exclusiv ca urmare a achiesării pârâţilor la pretenţiile reclamantei în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, dreptul invocat de reclamantă nu era atât de evident încât să-l determine să renunţe la dreptul său de proprietate.
Recurenţii invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.337 C. civ. cu referire la art. 1.346 C. civ. Critica este vădit nefondată câtă vreme vânzătorul nu a înstrăinat bunul în temeiul Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor din patrimoniul regulilor autonome de interes local, altor persoane.
O altă critică se referă la aprecierea greşită a neîntrunirii cumulative ale activării garanției în contra evicţiunii.
Aşa cum s-a arătat, recurentului nu i s-a tulburat dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în urma administrării de probatorii sub aspectul validităţii contractului de vânzare-cumpărare ci doar în temeiul achiesării de către recurent la pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care dreptul acesteia de proprietate asupra bunului revendicat nu era evident, întrucât nu fusese confirmat în justiţie ori pe cale administrativă.
Înalta Curte, reţinând că dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu sunt aplicabile cauzei, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul român prin M.F.P. şi T.C., N.I.V., N.C.G. împotriva Deciziei nr. 124/A din data de 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5764/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5806/2013. Civil. Acţiune în declararea... → |
|---|
