ICCJ. Decizia nr. 5806/2013. Civil. Acţiune în declararea simulatiei. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5806/2013

Dosar nr. 20484/63/2011

Şedinţa publică de la 16 decembrie 2013

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 16453 din 2 noiembrie 2011 a Judecătoriei Craiova, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în cauza privind pe reclamanţii C.G. şi C.L., în contradictoriu cu pârâţii N.I. şi SC U.Ţ.B. SA, având ca obiect constatarea simulaţiei actului de adjudecare încheiat între pârâţi, la data de 4 februarie 2008, şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamanţi şi primul pârât, pentru imobilul, situat în Craiova, compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţii; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, raportat la valoarea imobilului în litigiu şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 826 din 8 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi, s-a constatat simulat actul de adjudecare încheiat la 04 februarie 2008, între SC U.Ţ.B. SA şi N.I., precum şi procesul verbal de vânzare din 16 ianuarie 2008; s-a constat că adjudecatari ai imobilului din Craiova, compus din teren în suprafaţă de 200 mp (272 mp din măsurători) şi construcţiile edificate pe el, sunt C.G. şi C.L., care au calitatea de proprietari. Prezenta hotărâre ţine loc de act autentic.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia de prematuritate a acţiunii, instanţa a respins-o, întrucât procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. este impusă doar în „procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani”, or, în speţă, obiectul acţiunii îl constituie constatarea simulaţiei, ce nu are ca obiect restituirea unei sume de bani.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că apartamentul în litigiu a fost cumpărat la licitaţie, în urma unei executări silite, de către pârâtul N.I., cu credit bancar obţinut de la SC U.Ţ.B. SA

Înainte de licitaţie, între reclamant şi pârât a existat o înţelegere potrivit căreia acesta din urmă cumpăra imobilul pe numele său, încadrându-se la condiţiile impuse de Bancă, de a obţine un credit ipotecar (reclamanţii neavând venituri suficiente în acest sens, cererea lor de creditare fiind refuzată), urmând să treacă imobilul în proprietatea reclamanţilor.

Avansul în sumă de 72.400 lei a fost achitat de către reclamanţi, conform chitanţei de depunere din data de 16 ianuarie 2008, pentru N.I.

Între aceştia nu a fost constituit un act autentic sau sub semnătură privată, date fiind relaţiile de rudenie (pârâtul este văr primar al reclamantului), însă înţelegerea recunoscută, la interogatoriu, de către N.I., a fost ca bunul imobil să fie cumpărat pe numele său, urmând să transfere proprietatea asupra reclamanţilor, iar aceştia să achite ratele la Bancă.

Reclamanţii au intrat în posesia imobilului imediat după cumpărarea bunului la licitaţie (elocventă, în acest sens, este declaraţia martorului B.A.), au încheiat contracte de utilităţi, au plătit impozitul, folosind bunul şi în prezent, fără să fie tulburaţi.

Simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a cel puţin două contracte, unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică, ce nu corespunde realităţii, un altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor, şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată de actul public, dar simulat.

Este adevărat că, pentru a se admite, pe cale judecătorească, o acţiune în simulaţie, care să înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condiţiile de valabilitate, de fond şi de formă, cerute de lege, la data încheierii actului.

Însă, în speţă, convenţia dintre reclamanţi şi pârâtul N.I. a fost una verbală, dovedită prin recunoaşterea, la interogatoriu, de către pârât, părţile fiind în imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, dată fiind relaţia de rudenie dintre ele.

Pârâta SC U.Ţ.B. SA nu neagă că a avut cunoştinţă despre o asemenea înţelegere, reclamanţii învederând că au solicitat, anterior, acordarea unui credit pe numele lor, însă nu au îndeplinit condiţiile cerute de Bancă, fiind sfătuiţi de angajaţii acesteia să folosească o persoană interpusă, care să îndeplinească condiţiile pentru creditare.

Chiar dacă aspectul în discuţie nu a fost dovedit în mod direct, faptul că toate plăţile făcute de reclamanţi, atât avansul, cât şi ratele ulterioare, au fost acceptate de pârâtă valorează o recunoaştere tacită a acestei înţelegeri.

Mai mult, asupra imobilului în litigiu există o ipotecă, ce poartă asupra bunului, indiferent de schimbarea proprietarului.

Este adevărat că, în baza contractului de credit încheiat între N.I. şi Bancă, înstrăinarea este interzisă, însă, atât timp cât ipoteca există asupra imobilului, riscul prejudicierii pârâtei, în caz de neplată a ratelor, nu subzistă; ca atare, pentru siguranţa circuitului civil şi reglementarea unei situaţii de fapt, transferul imobilului pe numele reclamanţilor, adevăraţii plătitori ai avansului şi ratelor, este justificat, fără a aduce atingere patrimoniului pârâtei SC U.Ţ.B. SA Aceasta cu atât mai mult cu cât titularul contractului de credit este în penitenciar, în executarea unei pedepse privative de libertate.

Una dintre formele pe care le poate îmbrăca simulaţia este interpunerea de persoane, ceea ce presupune existenţa unui act juridic public, ale cărui părţi, împreună cu o a treia persoană, care rămâne anonimă, încheie actul secret, care prevede că efectele actului public se produc, în realitate, faţă de acest din urmă participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit prin actul aparent.

În speţă, dispoziţiile art. 1175 C. civ. îşi găsesc aplicabilitatea, la operaţiune juridică participând trei categorii de părţi. Din cauza unor dispoziţii bancare restrictive în privinţa acordării creditelor, părţile au apelat, însă, la simulaţia prin interpunere de persoane, pentru realizarea acesteia fiind necesar acordul între cele trei persoane, fapt dovedit prin probele administrate.

Atât timp cât operaţiunea nu a avut un caracter ilicit, sunt relevante voinţa reală a părţilor şi efectele juridice pe care acestea au urmărit să le producă în realitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC U.Ţ.B. SA

Prin Decizia civilă nr. 14 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, dispunând obligarea intimaţilor reclamanţi la 2.949,42 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a apreciat apelul fondat, pentru următoarele considerente:

Simulaţia presupune existenţa, concomitent, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul public, aparent, (denumit contract simulat), prin care se creează o anumită aparenţă juridică, ce nu corespunde realităţii, şi un altul secret, (denumit contraînscris), care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, simulat.

Pentru a exista simulaţia prin interpunere de persoane, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii: să existe două contracte (unul public, unul secret), contractul secret să fie concomitent sau anterior celui public, contractele să fie încheiate între aceleaşi persoane, cu intenţia de a desemna, ca beneficiar, o altă persoană decât cea din contractul public.

Efectul acţiunii în simulaţie constă în înlăturarea efectelor contractului secret, cu condiţia ca acesta să fie valabil încheiat.

Din analiza înscrisurilor şi a celorlalte probe administrate la instanţa de fond, se constată, însă, că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei.

În primul rând, nu există două contracte.

Dacă, în ce priveşte înţelegerea încheiată între reclamanţi şi pârâtul P.N., aceasta îndeplineşte cerinţele unui contract verbal, actul public, actul de adjudecare, nu îndeplineşte condiţiile art. 1294 C. civ., referitoare la contractul de vânzare-cumpărare. Nu se regăseşte acordul de voinţă al proprietarului, de a înstrăina un bun, ci o executare silită, prin care un terţ, cu atribuţii în faza de executare silită a obligaţiilor, transmite dreptul de proprietate asupra bunului supus executării, independent de voinţa proprietarului. El este un act de executare, nu un acord de voinţă al părţilor, proprietar şi cumpărător.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia ca cele două acte (cel public şi cel secret) să fie încheiate între aceleaşi persoane.

Dacă actul secret a fost încheiat între reclamanţii C.G. şi C.L. şi pârâtul N.I., cel public a fost încheiat de executorul bancar cu adjudecatarul, N.I.

Nu este îndeplinită nici condiţia ca părţile din actul public să fi ştiut că beneficiari ai acestuia sunt, conform actului secret, reclamanţii.

Nici banca şi, cu atât mai puţin executorul bancar, neluând parte la încheierea actului secret, nu aveau cum să ştie că adjudecarea se face nu pentru sine, de pârâtul N.I., adevăraţii cumpărători fiind reclamanţii.

Deşi se susţine, în acţiune, că un angajat al băncii a propus reclamanţilor să apeleze la o interpunere de persoane, pentru a cumpăra imobilul în discuţie, nu s-a probat acest lucru şi, oricum, un angajat nu poate reprezenta Banca, în lipsa unui mandat special, dat în formă scrisă.

Mai mult, nici nu reiese, clar, cine ar fi sugerat reclamanţilor această operaţiune, deoarece reclamanţii vorbesc, în concluziile scrise, despre executorul bancar, în timp ce pârâtul N.I., în cuvântul pe fond, a făcut referire la unul dintre directorii Băncii.

Faptul că reclamanţii au achitat ratele la bancă, în numele pârâtului N.I., nu reprezintă un acord al Băncii, în sensul că aceştia au devenit proprietari ai imobilului, cât timp titular al contractului de credit era N.I., iar plăţile erau făcute pentru acesta, nu în locul lui.

Plata acestor sume la Bancă, precum şi încheierea unor contracte cu furnizorii de utilităţi, direct, de către reclamanţi, dovedesc că a existat o convenţie între reclamanţi şi pârâtul P.N., dar nu că sunt îndeplinite celelalte condiţii ale simulaţiei.

Dincolo de toate aceste considerente, nici actul secret nu îndeplineşte condiţiile unui veritabil act de vânzare-cumpărare.

Fiind vorba despre imobile, actul secret ar fi avut valoarea unui contract de vânzare-cumpărare numai dacă ar fi fost încheiat în formă autentică, ceea ce i-ar înlătura caracterul secret.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a considerat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei prin interpunere de persoane, astfel încât, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu, la data de 8 mai 2013, instanţa de apel a admis cererea formulată de petenta SC U.Ţ.B. SA şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul deciziei, în sensul că a dispus obligarea intimaţilor reclamanţi la plata sumei de 7.390,42 lei cheltuieli de judecată, în loc de 2.949,42 lei, cum din eroare s-a calculat. A menţinut restul dispoziţiilor deciziei.

Împotriva deciziei nr. 14/6 martie 2013 şi a încheierii din 8 mai 2013 au declarat recurs reclamanţii C.G. şi C.L.

I. Recurenţii reclamanţi au criticat decizia, pentru următoarele motive:

1. Există neconcordanţă între dispozitiv şi considerentele deciziei, cu privire la părţile din această cauză. Astfel, în dispozitiv, figurează N.I., în calitate de intimat pârât, în timp ce, în considerente, la pag. 5 şi 6, este menţionat P.N., care nu este parte în dosar şi cu care reclamanţii nu au încheiat niciun act juridic. Ca atare, nu rezultă cum instanţa de apel a analizat contractul încheiat de recurenţi cu această persoană.

2. S-a reţinut, în mod eronat, de către instanţa de apel, că nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei prin interpunere de persoane, apreciindu-se că nu s-au încheiat două contracte, unul public şi altul secret.

S-a probat că, la data de 15 decembrie 2007, au convenit cu pârâtul N.I. să cumpere imobilul în litigiu, cu credit ipotecar, pentru recurenţi, pârâtul fiind de acord să contracteze creditul pentru achitarea diferenţei de preţ, avansul fiind achitat de reclamanţi, să participe la vânzarea directă şi să adjudece imobilul, cu condiţia ca recurenţii să achite ratele împrumutului. Pârâtul s-a obligat ca, după încheierea actului de adjudecare, să perfecteze actele de vânzare-cumpărare pentru imobil, conform convenţiei încheiate cu reclamanţii.

N.I. este vărul primar al reclamantului C.G., aşa cum rezultă din actele de stare civila şi din recunoaşterea pârâtului la interogatoriu.

Recurenţii, fiind într-o relaţie foarte apropiată cu acesta, nu au redactat contraînscrisul, încheind numai o convenţie verbală cu privire la vânzarea imobilului în litigiu, urmând ca, după încheierea actului de adjudecare, pârâtul să treacă imobilul pe numele acestor părţi.

Din anul 2006, reclamanţii au contractat mai multe credite, cu scopul de a achiziţiona un imobil în municipiul Craiova, pe care părţile le detaliază în cererea de recurs, susţinând că au reuşit să obţină suma de 73.000 lei.

Arată, în continuare, că, în anul 2007, au aflat că SC U.Ţ.B. SA, prin executor bancar, a scos la licitaţie imobilul în litigiu şi că a fost instituită, în favoarea Băncii, o ipotecă pentru un credit acordat debitoarei SC P. SRL asupra acestui bun, existând dosar de executare pentru neachitarea creditului, din 2007.

După depunerea dosarului privind acordarea creditului ipotecar, Banca le-a comunicat că nu pot beneficia de creditul solicitat, întrucât ambii soţi aveau în derulare alte credite pentru nevoi personale, iar veniturile din salarii nu erau suficiente pentru a angaja creditul de 37.000 euro.

Determinat de această situaţie, recurenţii au apelat, la sugestia executorului bancar, la pârâtul N.I., pentru ca acesta să contracteze creditul pentru achiziţionarea imobilului în litigiu.

La data de 17 decembrie 2007, au intrat în posesia imobilului, posesie pe care o exercită şi în prezent, cheile imobilului fiindu-le predate de P.D.M., fostul proprietar.

La data de 16 ianuarie 2008, C.G. a achitat, pentru N.I., avansul în sumă de 72.400 lei, conform chitanţei de depunere din aceeaşi dată, şi s-a încheiat procesul-verbal de vânzare directă, având ca obiect imobilul situat în Craiova, între executorul bancar, D.P.V., şi pârâtul N.I., suma totală cu care a fost vândut bunul fiind de 238.000 lei, inclusiv T.V.A.

Conform menţiunilor din act, preţul urma să se achite în trei rate, respectiv:

- 72.400 lei, la data încheierii procesului verbal de vânzare directă;

- 132.480 lei, la data de 01 martie 2008;

- 33.120 lei, la data de 15 martie 2008.

La 04 februarie 2008, a fost încheiat actul de adjudecare pentru imobil, iar, la 18 aprilie 2008, C.G. a achitat suma de 33.120 lei, conform chitanţei de depunere de numerar, reprezentând cea de-a treia rată.

Pentru plata ratei a doua din preţ, a fost contractat un împrumut de către N.I., pentru suma de 36.800 euro, în baza contractului de credit din 16 mai 2008, menţionându-se, în cuprinsul actului, că această sumă va fi utilizată numai pentru achiziţionarea imobilului în litigiu.

La data de 16 mai 2008, a fost încheiat şi contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 1033 de către B.N.P. D.T., constituindu-se, în favoarea Băncii, ipotecă asupra bunului sus-menţionat.

Conform înţelegerii avute cu pârâtul N.I., recurenţii au început să achite ratele creditului în sumă de suma de 36.800 euro, pentru beneficiarul N.I., conform chitanţelor de depunere în numerar.

După intrarea în posesia imobilului (17 decembrie 2007), pentru o parte dintre utilităţi, recurenţii au încheiat, în nume propriu, contracte cu furnizorii de servicii, pe care le menţionează în cererea de recurs, iar contravaloarea celorlalte utilităţi a fost plătită tot de aceştia, pe numele fostului proprietar.

Instanţa de apel reţine, în mod greşit, că nici Banca şi nici executorul bancar nu aveau cum să ştie că adjudecarea se face nu de către pârâtul N.I., adevăraţii cumpărători fiind reclamanţii. Banca avea cunoştinţă de aceasta, întrucât toate plăţile, pentru avans, pentru T.V.A., pentru restul ratelor, s-au efectuat de recurenţi.

De asemenea, Curtea constată, în mod eronat, că actul secret nu îndeplineşte condiţiile unui veritabil act de vânzare-cumpărare, deoarece, fiind vorba despre un imobil, actul secret ar fi avut valoarea unui contract de vânzare-cumpărare numai dacă ar fi fost încheiat în formă autentică.

Pe de o parte, imobilul se compune din teren şi casă, iar, pe de altă parte, recurenţii au invocat şi probat imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului, fiind vorba de rude, veri primari, C. şi N.

De, altfel pârâtul N. a fost de acord să încheie actul de vânzare în formă autentică, în timpul procesului. Banca s-a opus, însă, la perfectarea contractului, fiind constituită o ipotecă asupra imobilului, pentru creditul acordat. Reclamanţii au fost de acord cu menţinerea garanţiei imobiliare, până la achitarea integrala a creditului.

Instanţa de fond, în mod corect, a reţinut existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a celor două acte - cel public (actul de adjudecare), aparent, care este cel simulat, şi actul secret, denumit contraînscris (convenţia încheiată la 15 decembrie 2007, între reclamanţi şi pârâtul N.I.), care corespunde voinţei reale a părţilor şi anihilează, în totalitate, aparenţa juridică creată de actul public, dar simulat - actul de adjudecare.

Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, au stabilit, în materia simulaţiei, că, pentru a fi în prezenţa interpunerii de persoane, este absolut necesar ca toate cele trei părţi implicate în operaţiune să aibă cunoştinţă atât de existenţa actului public, cât şi de cea a actului secret, respectiv să ştie în patrimoniul cui se produc, în realitate, efectele actului public. Altfel spus, pentru a se realiza simulaţia prin interpunere de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între, cel puţin, trei persoane, şi anume cele două părţi ale actului real şi persoana interpusă, cum este şi situaţia în cauza de faţă, cele trei părţi fiind reclamanţii, pârâtul N. şi Banca.

Recurenţii au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului declarat de către pârâta SC U.Ţ.B. SA

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

II. Recurenţii au criticat încheierea pronunţată la data de 8 mai 2013, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 281 C. proc. civ., întrucât nu poate fi vorba despre o eroare de calcul, fiind o mare diferenţă între suma acordată, iniţial, cu titlu de cheltuieli de judecată, de 2.949 lei, şi cea acordată prin încheierea recurată, respectiv 7.240 lei.

Eroare de calcul ar fi fost dacă suma rezultată era greşit calculată. Or, în cauza de faţă, au fost acordate cheltuielile de judecată privind onorariul de avocat, nefiind acordate cheltuielile privind taxa de timbru, în condiţiile în care nu s-a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei.

Recurenţii au solicita admiterea recursului, modificarea încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale.

Intimata pârâtă SC U.Ţ.B. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. A invocat, la ultimul termen de judecată, şi excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei Curţii de Apel, arătând că recurenţii nu formulează critici de nelegalitate, ci reiau motivele de apel.

Analizând, prioritar, excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenţii invocă încălcarea regulilor procedurale în structura deciziei atacate (primul motiv de recurs), critici susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv îndeplinirea condiţiilor simulaţiei prin interpunere de persoane, raportat la art. 1175 C. civ. (motivul doi de recurs), critici circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod. Susţinerile prin care se tinde la reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, în soluţionarea recursului, faţă de structura actuală a căii de atac, în fundamentarea căreia nu se mai pot aduce critici de netemeinicie a hotărârii atacate, raportat la abrogarea cazului de casare ce permitea o asemenea analiză (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).

Analizând decizia şi încheierea atacate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. 1. Critica referitoare la existenţa contradicţiei între considerente şi dispozitivul deciziei, în privinţa persoanei care figurează în calitate de pârât şi cu care reclamanţii ar fi convenit încheierea actului de adjudecare privind imobilul în litigiu, trecut, în mod corect, în dispozitiv, ca fiind N.I., dar, în mod greşit, în anumite paragrafe ale considerentelor, ca fiind un anume P.N., va fi examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de recurs permite casarea deciziei atacate, în condiţiile în care, prin încălcarea normelor de procedură, s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii. Nu este cazul speţei de faţă.

Este real că, în două paragrafe din considerentele deciziei atacate (pag. 5 - parag. antepenultim; pag. 6 - parag. 7 din decizie), instanţa de apel a făcut vorbire despre „pârâtul P.N.”, care a participat la convenţia încheiată cu reclamanţii, ce constituie actul ocult, dar această referire, la o persoană care nu este pârât în dosar şi cu privire la care reclamanţii nu au susţinut că ar fi încheiat înţelegerea de transmisiune a proprietăţii imobilului în litigiu, în procedura adjudecării, reprezintă o simplă eroare materială, susceptibilă de îndreptare prin intermediul procedurii reglementate de art. 281 C. proc. civ. Este fără dubiu că instanţa de apel a menţionat, din eroare materială, numele pârâtului ca fiind P.N. în loc de N.I., iar nu că ar fi avut în vedere un participant real la proces, cu acest nume, în calitate de pârât, având în vedere că, pe parcursul litigiului, a fost citat, în această calitate, pârâtul N.I., care a şi fost prezent la ultimul termen de judecată, soluţia cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate a fost pronunţată în contradictoriu cu această persoană şi, în cuprinsul altor paragrafe ale considerentelor, este indicat numele corect al pârâtului, ca fiind N.I.

În plus, cum menţionarea eronată a numelui pârâtului, în anumite părţi ale considerentelor, nu schimbă soluţia pronunţată şi, ca atare, nu este de natură să producă vreo vătămare recurenţilor, în raport de care datele speţei rămân în aceeaşi configuraţie, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât va înlătura criticile subsumate acestui motiv de recurs, ca neîntemeiate.

2. Nici susţinerile care vizează fondul raporturilor juridice dintre părţi nu pot fi primite.

În cea mai mare a redactării prezentului motiv al căii de atac, astfel cum a fost expusă în precedent, recurenţii expun situaţia de fapt, pe care o consideră relevantă în sprijinul modificării soluţiei instanţei de apel, şi care nu poate forma obiect de analiză a prezentei instanţe, faţă de actuala structură a recursului, care, aşa cum s-a arătat, permite doar invocarea unor critici de nelegalitate a hotărârii atacate, iar nu şi reevaluarea situaţiei de fapt. De altfel, susţinerile recurenţilor, sub acest aspect, coincid, în mare măsură, cu cele reţinute, în fapt, de către Curtea de Apel - existenţa convenţiei dintre aceste părţi şi pârâtul N.I., privind achiziţionarea imobilului pentru reclamanţi, plata avansului şi a ratelor de preţ de către recurenţi, perfectarea, în viitor, a contractului de vânzare-cumpărare între participanţii actului ocult, relaţia de rudenie dintre reclamant şi pârâtul N., care a condus la imposibilitatea întocmirii, în scris, a actului secret, reţinerea existenţei actului ocult, achitarea utilităţilor de către reclamanţi, parte, în nume propriu, parte pentru N.

Instanţa de apel nu a dat, însă, eficienţă efectelor simulaţiei prin interpunere de persoane, deoarece a considerat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile pentru incidenţa acestei instituţii. Astfel, a menţionat că actul public, actul de adjudecare, nu îndeplineşte cerinţele art. 1294 C. civ., de a fi un contract de vânzare-cumpărare, neexistând acordul de voinţă al proprietarului, de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului; actul de adjudecare reprezintă un act efectuat în faza executării silite, prin care se transferă dreptul, independent de voinţa proprietarului.

De asemenea, a mai reţinut Curtea că cele două acte nu sunt încheiate între aceleaşi persoane, singurul participant comun la convenţii fiind pârâtul N.I.

În plus, nu este îndeplinită nici cerinţa ca Banca, parte la actul de adjudecare, să fi cunoscut, prin reprezentanţii săi legali, că adjudecarea imobilului se face pentru reclamanţi, iar nu pentru adjudecatar, pârâtul N.I. Sub acest aspect, au fost înlăturate, ca neprobate, susţinerile reclamanţilor privind apelarea la instituţia interpunerii de persoane, la sugestia angajaţilor Băncii, şi au fost considerate nerelevante, în analiza poziţiei persoanei juridice faţă de persoana adjudecatarului, elemente de fapt ca plata ratelor de preţ de către reclamanţi, dar în numele pârâtului adjudecatar, precum şi a contravalorii utilităţilor.

A mai considerat Curtea că actul secret nu reprezintă un act juridic valabil, condiţie, de asemenea, impusă în materia simulaţiei, deoarece, având ca obiect un imobil, trebuia încheiat în formă autentică, ceea ce, în speţă, nu s-a realizat; totodată, îndeplinirea acestei cerinţe de formă ar fi înlăturat caracterul ocult al actului.

Din perspectiva acestor argumente, care au condus la respingerea acţiunii în simulaţie, recurenţii au contestat următoarele aspecte reţinute de Curte:

- împrejurarea că pârâta SC U.Ţ.B. SA nu ar fi cunoscut şi nu ar fi acceptat, în consecinţă, nu ar fi participat la convenţia secretă dintre reclamanţi şi pârâtul N.; recurenţii susţin, în acest sens, că angajaţii Băncii le-au sugerat soluţia interpunerii de persoane pentru dobândirea imobilului adjudecat de N.I. pentru ei, precum şi că plata avansului şi a ratelor de preţ dovedesc cunoaşterea şi acceptarea de către Bancă a convenţiei secrete:

- necesitatea încheierii actului secret în formă autentică.

Concluzionează că, în speţă, sunt întrunite condiţiile simulaţiei prin interpunere de persoane, astfel cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă.

În ceea ce priveşte prima chestiune dintre cele evocate mai sus, recurenţii critică, în realitate, un element de fapt reţinut de instanţa de apel, afirmând că, din probele administrate (plata avansului şi a ratelor de preţ, de către reclamanţi, coroborate cu propunerea angajaţilor Băncii făcută recurenţilor, de a apela la interpunerea de persoane) rezultă că pârâta persoană juridică a cunoscut şi a acceptat că imobilul în litigiu a fost adjudecat, în realitate, pentru ei. Contrar celor arătate de recurenţi, Curtea a constatat că nu este probată intervenţia angajaţilor Băncii în realizarea acordului simulatoriu, cu privire la care chiar reclamanţii au făcut precizări contradictorii, referindu-se fie la executorul bancar, fie la unul dintre directorii Băncii. Referitor la plata sumelor de bani către Unicredit, de către părţile menţionate, a constatat că aceasta nu justifică acordul Băncii la adjudecarea bunului în numele reclamanţilor, în condiţiile în care plata s-a realizat pentru N.I., titular al contractului de credit. În plus, plata utilităţilor de către recurenţi a fost considerată un element doveditor al convenţiei oculte dintre ei şi pârâtul N., dar nu şi a celorlalte condiţii ale simulaţiei. Aceste aspecte de fapt, astfel cum au fost reţinute de Curte, raportat la probele administrate în cauză (lipsa intervenţiei angajaţilor Băncii în realizarea scopului recurenţilor, de a dobândi imobilul în litigiu prin intermediul simulaţiei prin interpunere de persoane, cunoaşterea, de către Bancă, a adevăratului dobânditor al imobilului adjudecat, în persoana reclamanţilor, cu consecinţa participării persoanei juridice la acordul simulatoriu şi la perfectarea actului secret) nu mai pot forma obiect al examinării instanţei de recurs, faţă de abrogarea motivului de netemeinicie, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, cum s-a arătat deja. În consecinţă, Înalta Curte nu poate schimba situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel.

Referitor la necesitatea încheierii actului secret în formă autentică, pentru a fi în prezenţa unui contract valabil, şi, ca atare, a întrunirii condiţiilor simulaţiei din perspectiva contractului ocult, susţinerile recurenţilor sunt întemeiate, dar nu modifică soluţia instanţei de apel. Este real, ca principiu, că, în materie de simulaţie, este necesar ca actele juridice în conflict să întrunească toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege. În cazul special în care obiect al convenţiilor, publică şi secretă, şi al acordului simulatoriu, îl reprezintă un teren, care, potrivit dispoziţiilor legale în materie, necesită forma autentică, pentru transferul dreptului de proprietate, dacă s-ar pretinde ca actul ocult să respecte cerinţa de formă, ar însemna că acest act şi-ar pierde caracterul secret, propriu simulaţiei, cu consecinţa finală, dar de neacceptat, ca, în cazul în care se pune problema transferului dreptului de proprietate asupra unui teren, să nu se poată invoca niciodată simulaţia. Or, şi în cazul terenurilor, invocarea simulaţiei, inclusiv prin interpunere de persoane, este posibilă.

Prin urmare, argumentul Curţii, în sensul că şi actul secret ar fi trebuit să fie valabil, din perspectiva respectării cerinţei formei autentice, întrucât vizează un imobil, este greşit, însăşi instanţa de apel acceptând că, în acest caz, convenţia respectivă şi-ar pierde caracterul ocult.

Înlăturarea considerentului instanţei de apel, sub acest aspect, nu este şi suficientă, însă, pentru modificarea deciziei recurate, în condiţiile în care celelalte critici ale recurenţilor nu subzistă, deoarece vizează aspecte de fapt, iar unul dintre elementele considerate hotărâtoare de către instanţa de apel în respingerea acţiunii nici nu a fost contestat de reclamanţi (cel referitor la împrejurarea că actul de adjudecare nu reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, în sensul art. 1294 C. civ., care să aibă ca efect transferul dreptului de proprietate, prin acordul de voinţă al părţilor contractante).

Cum toate cerinţele simulaţiei prin interpunere de persoane, astfel cum au fost dezvoltate de instanţele anterioare şi chiar de către recurenţi, trebuie îndeplinite cumulativ, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru argumentele expuse în precedent, în mod corect Curtea a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 1175 C. civ.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 14 din 6 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.

II. Nici criticile privind încheierea de îndreptare a erorii materiale din 8 mai 2013, referitoare la cheltuielile de judecată acordate în favoarea intimatei pârâte SC U.Ţ.B. SA, în sumă de 7.390,42 lei, nu sunt fondate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect, Curtea a acordat întreaga sumă solicitată şi dovedită ca reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea apelantei pârâte, în urma admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizie, formulate de această parte.

Dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., interpretate şi aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, permit îndreptarea hotărârii, în ceea ce priveşte erorile sau omisiunile de calcul. O astfel de omisiune o reprezintă şi neluarea în calcul a sumei de bani, constând în taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, achitată de apelantă în apel şi nemenţionată în decizia îndreptată prin încheierea din 8 mai 2013 (în cuantum de 4.441 lei - 4.436 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar), fiind, astfel, îndeplinite condiţiile textului de lege sus-menţionat.

Nu poate fi primită aserţiunea recurenţilor, în sensul că, în scopul obţinerii acestor cheltuieli, apelanta pârâtă ar fi trebuit să formuleze cerere de completare a deciziei, în condiţiile art. 2812 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a omis să se pronunţe asupra cererii privind cheltuielile de judecată pretinse de apelantă, pentru a fi incidente dispoziţiile acestui text, ci a omis să ia în calcul o parte dintre cheltuieli, respectiv taxa judiciară de timbru şi contravaloarea timbrului judiciar, ceea ce reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 din Cod.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, şi recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, pronunţate la data de 8 mai 2013, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.G. şi C.L. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 6 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, şi a încheierii de îndreptare eroare materială a acestei decizii, pronunţată de aceeaşi instanţă, la data de 8 mai 2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5804/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 758/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5806/2013. Civil. Acţiune în declararea simulatiei. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Recurs