ICCJ. Decizia nr. 5733/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5733/2013
Dosar nr. 22869/3/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 28 mai 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civilă, reclamantele SC E.I.E.L.I. SRL au chemat în judecată pe pârâtele SC A.H. SRL şi SC A. SA, solicitând instanţei de judecată să dispună următoarele:
1. Obligarea pârâtelor la încetarea imediată a editării, importului, achiziţionării şi a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terţi a romanului „E.O.” de G.C., sub sancţiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.;
2. Retragerea din circuitul comercial a exemplarelor romanului „E.O.” de G.C., sub sancţiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.;
3. Obligarea pârâtelor să pună la dispoziţia bibliotecilor judeţene şi a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C., pe care le-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se află în deţinerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ştampile cu inscripţia clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puţin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea Editura Intact şi Editura Litera International, în vederea respectării drepturilor de autor şi a cărţii ca act de cultură”, sub sancţiunea amenzii civile în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.;
4. Obligarea pârâtelor, sub sancţiunea amenzii civile în cuantum de 50 Lei pe zi de întârziere, în temeiul art. 5803 C. proc. civ., la comunicarea de informaţii cu privire la: tirajul romanului „E.O.” de G.C., astfel cum acesta este editat şi/sau comercializat de către pârâte în cadrul colecţiei „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”; contractul încheiat de către pârâte cu societatea italiană Grafica Veneta în scopul tipăririi exemplarelor din roman; informaţii referitoare la numărul exemplarelor vândute din romanul menţionat; lista distribuitorilor prin intermediul cărora s-a realizat punerea efectivă pe piaţă a romanului; veniturile obţinute de pârâte din comercializarea acestei opere; oricare alte informaţii privind editarea şi distribuirea romanului „E.O.”, profitul obţinut de pârâte prin aceste operaţiuni şi prejudiciul cauzat reclamantelor.
5. Obligarea pârâtelor la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material suferit de către reclamante ca urmare a editării şi distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 100.000 lei vor fi plătiţi reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului material suferit de aceasta, iar suma 100.000 lei va fi plătită reclamantei SC E.I. SRL, aferentă prejudiciului material suportat de aceasta din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul pretenţiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.;
6. Obligarea pârâtelor la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii al sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de către reclamante ca urmare a editării şi distribuirii neautorizate a romanului „E.O.” de G.C., din care 250.000 euro vor fi plătiţi reclamantei SC E.L.I. SRL, corespunzător prejudiciului moral suferit de aceasta, iar 250.000 euro vor fi plătiţi reclamantei SC E.I. SRL, pentru acoperirea prejudiciului moral al acesteia din urmă, cu posibilitatea pentru reclamante de a modifica ulterior cuantumul pretenţiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea acţiunii, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, conform cărora titularii drepturilor de autor pot solicita instanţei recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a omului şi au arătat că fapta ilicită a pârâtelor constă în editarea, reproducerea şi publicarea romanului „E.O.” de G.C. în cadrul colecţiei „A. - 100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, de natură să determine grave prejudicii materiale şi morale privind situaţia economică şi imaginea reclamantelor.
Au precizat că exercitarea drepturilor de autor nu se poate realiza decât de către persoanele îndreptăţite, respectiv titularul dreptului de autor sau persoana căreia i s-au cesionat drepturile potrivit legii, în speţă, reclamantele, dar, începând cu data de 23 aprilie 2009, pârâtele au editat şi distribuit pe piaţă exemplare din romanul în cauză, deşi nu aveau dreptul de a proceda la aceste operaţiuni.
În concret, în anul 1965, G.C., autorul romanului „E.O.”, a decedat fără a avea urmaşi, la data respectivă materia drepturilor de autor fiind guvernată de dispoziţiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor - art. 6.
Prin aplicarea dispoziţiei legale menţionate, drepturile patrimoniale de autor asupra operei intelectuale a lui G.C. au revenit de drept, exclusiv şi integral soţiei acesteia, Vera Călinescu, aceasta decedând la rândul său în anul 1993, materia drepturilor de autor fiind în continuare reglementată de prevederile decretului - „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 şi 7 sau, în lipsă de moştenitori, din momentul morţii autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”.
În consecinţă, la data decesului soţiei lui G.C. şi în condiţiile în care autorul nu avea niciun urmaş, drepturile patrimoniale de autor asupra creaţiei sale intelectuale, inclusiv asupra romanului „E.O.”, s-au stins, opera căzând în domeniul public şi putând fi valorificată de oricine.
La 14 martie 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, care prevedea, în art. 149, alin. (3), că „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care au expirat termenele de protecţie se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”. Prin art. 25 alin. (1) se arătă că „Drepturile patrimoniale durează tot timpul vieţii autorului, iar, după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi perioada la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie”. La art. 32 se prevedea că „Termenele stabilite în prezentul capitol se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz”.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, deci dispoziţiile legale menţionate au devenit de imediată aplicare, începând cu 14 martie 1996; referitor la domeniul de aplicare al art. 149 alin. (3) şi art. 25 alin. (1), în virtutea aceluiaşi principiu rezultă că acestea se aplică atât situaţiilor juridice ivite după intrarea în vigoare a legii, cât şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice trecute.
În anul 2004, art. 149 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 a fost modificat, astfel „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie calculate potrivit procedurilor legislaţiei anterioare se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta Lege. Prelungirea produce efecte numai de la data intrării în vigoare a prezentei Legi”.
Prin procedurile prevăzute de legislaţia anterioară s-a avut în vedere totalitatea actelor normative anterioare Legii nr. 8/1996 în varianta modificată în 2004, deci inclusiv varianta iniţială a Legii nr. 8/1996 şi procedura de stabilire a duratei de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor create de către autorii decedaţi fără moştenitori, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996. Orice altă interpretare ar fi contrară principiului ocrotirii drepturilor câştigate, principiu care decurge în mod direct din principiul neretroactivităţii legii.
În temeiul variantei iniţiale a Legii nr. 8/1996, în vigoare timp de 8 ani, protecţia operelor lui G.C. s-a prelungit încă din anul 1996 până în anul 2036. O lege ulterioară, din anul 2004, nu putea restrânge această durată a protecţiei fără a aduce atingere drepturilor titularilor dreptului de autor câştigate prin varianta iniţială a Legii nr. 8/1996. În consecinţă, această modificare legislativă consolidează soluţia extinderii protecţiei asupra drepturilor patrimoniale de autor asupra romanului „E.O.” până în anul 2036.
Referitor la titularul drepturilor de autor asupra romanului „E.O.”, în lumina art. 25 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, în condiţiile în care G.C. a decedat fără a avea urmaşi şi fără a mandata un organism de gestiune colectivă cu administrarea acestor drepturi, rezultă că gestionarea acestor drepturi a revenit în mod automat organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul creaţiei literare, anume C. - S.G.C.D.A., care a primit aviz conform Deciziei dir. gen. O.R.D.A. din nr. 8/1997, devenind organismul de gestiune colectivă pentru autorii decedaţi fără urmaşi şi care nu au mandatat alt organism în timpul vieţii.
Reclamanta a mai arătat că a încheiat la data de 27 ianuarie 2009 un contract de cesiune cu C., în virtutea căruia C. a acordat SC E.L.I. SRL, pentru o perioadă de 2 ani, dreptul de a publica romanul „E.O.” de G.C. într-un tiraj de maxim 150.000 de exemplare, iar, la 6 aprilie 2009, părţile au încheiat un al doilea contract, potrivit căruia tirajul iniţial era suplimentat cu 100.000 de exemplare. Astfel, reclamanta a dobândit prin efectele contractului de cesiune dreptul de a publica opera lui G.C., fiind îndreptăţită să o exploateze pe durata contractului.
În vederea tipăririi operei, SC E.L.I. SRL a încheiat un contract cu SC E.I. SRL, prima reclamantă obligându-se să asigure editarea şi tipărirea operelor scrise comandate de către Editura Intact (inclusiv romanul „E.O.” de G.C.), iar a doua reclamantă să asigure distribuirea, la pachet, împreună cu publicaţia „J.N.”, a operelor scrise menţionate în Anexa 1.
Reclamanta SC E.I. SRL a dobândit astfel dreptul de distribuire a operei, ambele reclamante dobândind în mod valabil drepturile de autor în discuţie prin efectul contractelor arătate, fiind singurele îndreptăţite să exploateze opera.
Ca atare, editarea şi distribuirea de către pârâte a romanului „E.O.” reprezintă nu numai o încălcare a drepturilor de autor ale acestora, dar şi un comportament concurenţial neloial.
Astfel, decizia acestei publicări a survenit ca urmare a anunţării publicării romanului în două volume în „Colecţia de literatură românească Biblioteca pentru toţi” a cotidianului „J.N.”, în martie 2009 fiind anunţat pentru 29 aprilie şi 6 mai 2009, dar pârâtele şi-au modificat programul editorial al propriei colecţii spre a publica o săptămână înainte acelaşi roman într-un singur volum şi la un preţ de dumping.
Actele de concurenţă neloială imputabile pârâtelor constau în practicarea unor preţuri de dumping şi în adoptarea unor practici neloiale parazitare. Dumpingul este un procedeu contrar uzanţelor comerciale cinstite, care, în temeiul art. 1, 11 şi 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, constituie un act de concurenţă neloială şi care, în temeiul art. 3 din acelaşi act normativ, atrage răspunderea civilă a făptuitorului. Preţul de vânzare în cazul dumpingului este substanţial mai redus decât valoarea normală a mărfii, astfel preţul unui exemplar al colecţiei editate de „A.” se situa la valoarea de 9,99 lei în luna noiembrie a anului 2008, fiind în concordanţă cu preţurile practicate de alţi editori pe piaţa de carte din România, inclusiv preţurile practicate de reclamante pentru colecţia „Biblioteca pentru toţi” (preţul de 10,9 lei). Preţul practicat de „A.” a crescut în luna martie 2009 la suma de 10,99 lei, preţ care reflecta, de asemenea, valoarea de piaţă a volumelor. Cu toate acestea, după publicarea programului editorial al „J.N.”, preţul practicat de „A.” a scăzut brusc la 7,99 lei, aşadar cu 3 lei mai mic decât preţul practicat cu o lună înainte.
Pârâtele au practicat un preţ de ruinare, mult sub valoarea normală a produselor pe piaţă în scopul destabilizării activităţii concurenţilor prin preluarea clientelei acestora, prin schimbarea programului editorial. Prejudiciul suferit de reclamante este cu atât mai ridicat cu cât prin practicile pârâtelor s-a ajuns la oprirea tipăririi volumului „E.O.”, aceasta nemaifiind fezabilă din punct de vedere economic în condiţiile preţului practicat de pârâte.
Actele de concurenţă neloială constau şi în practicile parazitare ale pârâtelor, săvârşite cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 11/1991, reprezentând utilizarea parazitară, fără drept, în scopul dobândirii de clientelă, a unor elemente specifice ale unui concurent sau chiar ale unui agent economic ce operează pe o altă piaţă, precum metodele de publicitate, tipurile de promovare etc.
În speţă, practicile neloiale ale pârâtelor au constat în utilizarea planului de editare al „J.N.”, cotidian realizat de editura Intact, şi deturnarea avantajelor decurgând din acest plan de editare pentru promovarea volumului „E.O.” în cadrul colecţiei lor de carte.
Pârâtele au realizat un profit injust de pe urma publicităţii deja făcute apariţiei de către reclamante, prejudiciul suferit de reclamante comportând o latură materială şi o latură nepatrimonială, reprezentată de daunele morale suferite de acestea.
În ce priveşte prejudiciul material, reclamantele au arătat că este compus din paguba efectiv suportată, reprezentată de plăţile efectuate către cedentul drepturilor de autor, cheltuielile cu tipografia, cheltuielile cu investiţiile în promovare, câştigul nerealizat, care constă în profitul rezonabil sperat înaintea publicării operei „E.O.” şi profitul realizat de participanţii la publicarea ilicită. În acest sens, paguba efectiv suportată prin publicarea fără drept a romanului „E.O.” de către pârâte constă în sistarea lucrărilor de tipărire a romanului în cadrul colecţiei „B.P.T.”, în condiţiile în care, anterior, tipografia GCananle cu care a contractat reclamanta SC E.L.I. SRL începuse lucrările de tipărire a celor două volume ale romanului, iar reclamantele au trebuit să acopere aceste costuri de producţie, deşi s-au aflat în imposibilitate economică de a comercializa romanul.
De asemenea, întrucât au luat decizia respectării drepturilor de autor pentru romanul în cauză, reclamantele au achitat redevenţe pentru achiziţionarea acestor drepturi de la titularii lor, drepturi de al căror exerciţiu s-au văzut însă private. Continuarea publicării, deşi legitimă, nu ar fi făcut decât să sporească pierderea reclamantelor, întrucât piaţa deja saturată de exemplarele romanului deja puse în circulaţie de către pârâte n-ar fi putut absorbi exemplarele legitim tipărite la comanda reclamantelor, cu atât mai mult cu cât preţurile practicate de acestea din urmă ar fi fost mai mari.
Un alt element al prejudiciului material suferit de reclamante este reprezentat de câştigul nerealizat de acestea ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor, constând în diferenţa dintre profitul mediu aferent tirajelor reclamantelor, anterioare publicării romanului „E.O.” de către A. şi profitul mediu corespunzător tirajelor ulterioare publicării acestuia. Pe de altă parte, reclamantele au înregistrat un prejudiciu prin sistarea publicării şi difuzării romanului, reprezentat de profitul pe care l-ar fi obţinut fiecare dintre reclamante pentru fiecare exemplar vândut, înmulţit cu tirajul ce urma să fie efectiv publicat. Pentru fiecare dintre reclamante, profitul se determină ca diferenţă între veniturile pe care le-ar fi obţinut prin comercializarea tirajului aflat în curs de publicare şi costurile pe care ar fi fost nevoite să le suporte în vederea acestei publicări.
Reclamantele au solicitat ca despăgubiri triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Referitor la daunele morale, reclamantele au precizat că li s-a creat un prejudiciu de imagine distinct, prin publicarea de către pârâte la un preţ mai avantajos a aceluiaşi roman în perioada pregătită pentru publicare de către reclamante, vânzările volumelor din colecţia B.P.T. scăzând simţitor ulterior declanşării scandalurilor de presă cu privire la drepturile de autor asupra romanului.
Reclamantele au contribuit la readucerea pe rafturile librăriilor şi ale bibliotecilor a unei colecţii de renume, „Biblioteca pentru toţi”, beneficiind de campanii de promovare susţinute de nume de marcă ale culturii române, asumându-şi misiunea de a promova cultura română şi adevăratele ei valori, iar acţiunile vătămătoare ale pârâtelor au avut tocmai scopul de a ştirbi o asemenea imagine, ca principal competitor pe piaţă. Astfel, pârâtele au publicat articole în cotidianul „A.” în scopul denigrării Ed. I. Fapta ilicită a pârâtelor denotă o gravitate sporită prin aceea că reprezintă un concurs între încălcarea drepturilor de autor şi concurenţa neloială, iar specificul faptei ilicite a pârâtelor este că aceasta a avut loc prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, impactul acţiunilor „A.” asupra publicului cititor fiind cu atât mai puternic cu cât publicaţia este de nivel naţional, iar conduita de piaţă a celor două trusturi de presă se află în centrul atenţiei publice.
Pârâtele au demonstrat prin articolele publicate frecvent în cotidianul „A.” că urmăresc discreditarea reclamantelor şi destabilizarea acestora de pe poziţiile pe care le ocupă pe piaţa distribuitorilor de presă scrisă şi de carte din România (art. „A. şi concurenţa de tip sovietic”, art. „Adevăruri jenante pentru V.” din 27 aprilie 2009).
Reclamantele au mai solicitat, în temeiul art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, obligarea pârâtelor la comunicarea către unor informaţii, sub sancţiunea amenzii civile, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.
Pârâta SC A.H. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată. A invocat excepţia inadmisibilităţii parţiale a primelor capete de cerere, sub aspectul amenzii civile, având în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 5802 şi 5803 C. proc. civ. doar în faza de executare silită. Cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere, a precizat că este imprecis şi nu poate fi adus la îndeplinire, iar cu referire la antrenarea răspunderii pentru concurenţa neloială a menţionat ce cererea este prematur introdusă, în considerarea naturii comerciale a litigiului. Totodată, a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor faţă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Pe fondul acţiunii, pârâta a arătat că în toamna anului 2008 a pregătit lansarea pe piaţă a unei colecţiei de carte, împreună cu ziarul „A.”, romanul „E.O.” fiind avut în vedere pentru colecţie.
Întrucât F.N.Ş.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor cu privire la opera menţionată, pârâta a încheiat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, dar, între timp, şi C. - S.G.C.D.A. s-a erijat în titular al drepturilor de autor, precizând ulterior că are un contract exclusiv cu un trust de presă nenominalizat.
Pârâta a efectuat anumite verificări, constatând că referitor la câţiva autori C. nu deţine drepturi de autor aşa cum a pretins; cu privire la romanul „E.O.”, pârâta a ajuns la concluzia că aceasta face parte din patrimoniul cultural, putând fi utilizată liber de orice persoană fizică sau juridică. Consecinţa acestei situaţii de fapt este că exploatarea liberă a unei opere căzute în domeniul public nu poate constitui o faptă ilicită.
Autorul romanului în discuţie, G.C., a decedat la 12 martie 1965, neavând descendenţi sau ascendenţi. Soţia autorului, A.V.C., a fost singura moştenitoare, aceasta decedând, la rândul său, în 1993, astfel că la moartea sa opera lui G.C. a căzut în domeniul public în baza art. 6 lit. a) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 321/1956. La data de 24 iunie 1996, deci nu la 14 martie 1996, a intrat în vigoare noua Lege a drepturilor de autor, nr. 8/1996, dată la care era deja în vigoare şi Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, la care a aderat şi România, care prevede, la art. 18 alin. (2), că „dacă o operă, prin expirarea duratei de protecţie care îi fusese anterior recunoscută, a intrat în domeniul public al ţării în care este cerută protecţia, această operă nu va mai fi protejată din nou în această ţară.” De asemenea, în 1996 s-a adoptat şi Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor, semnat de România la 20 decembrie 1996, care stabileşte, la art. 13, că părţile contractante aplică dispoziţiile art. 18 din Convenţia de la Berna în ceea ce priveşte ansamblul protecţiei prevăzute în tratat.
În consecinţă, conform legislaţiei naţionale şi internaţionale, nu se pot edicta legi retroactive care să confere protecţie unei opere, după ce aceasta a intrat în domeniul public, respectiv să renască drepturile patrimoniale de autor stinse.
Cu privire la actele de concurenţă neloială de care este acuzată, pârâta a susţinut că acestea nu există. Astfel, editarea şi publicarea romanului „E.O.” era programată în cadrul colecţiei, aşa cum rezultă din spotul publicitar general şi Pliantul de promovare al colecţiei „A.” din 02 februarie 2009, deci înainte de apariţia colecţiei J.N., iar C. nu ar fi somat pârâta să nu publice dacă nu ar fi cunoscut acest fapt. În contractul semnat de reclamante cu C. nu se precizează data apariţiei cărţilor.
Referitor la dumping, pârâta a arătat că nu a practicat un preţ inferior valorii normale, întrucât în noiembrie 2008 preţul unei cărţi din colecţie cu ziarul era de 9,99 lei, acesta crescând în 2009 în raport de valoarea euro.
Cât priveşte practicile neloiale parazitare pe care le invocă reclamantele, pârâta a menţionat că nu le-a utilizat, ba, dimpotrivă, reclamantele sunt acelea care au încercat să profite de pe urma eforturilor şi investiţiilor realizate de pârâtă pentru promovarea unei colecţii la un preţ accesibil. Pârâta nu a încercat să preia beneficiile reclamantelor de urma promovărilor efectuate de acestea şi nu a încercat să creeze confuzie pe piaţă pentru cititori, având propria campanie de promovare.
Legat de prejudiciul material, a arătat că acesta nu poate consta în faptul că reclamantele au sistat lucrările de tipărire ale romanului, nefiind în situaţia de imposibilitate de comercializare a lucrării, atâta timp cât este vorba de colecţii diferite şi independente de carte, reclamantele acţionând cu rea credinţă. De asemenea, suma pretinsă a fi achitată de SC E.L.I. SRL societăţii care a tipărit în parte volumele comandate nu poate fi considerată prejudiciu, deoarece opera tipărită îi stă la dispoziţie, aşa încât nu există legătură de cauzalitate între situaţia de fapt şi prejudiciul pretins.
A menţionat, de asemenea, că nu se pot pretinde daune morale, deoarece pârâta nu a încălcat drepturi de autor nepatrimoniale, reclamantele fiind acelea care folosesc o marcă notorie proprietatea statului - B.P.T. - săvârşind infracţiunea de contrafacere, marca fiind înregistrată de M.C.C. la O.S.I.M. în 2001.
Articolele apărute în „A.” reflectă poziţia pârâtei privind acuzaţiile aduse în mass media de către reclamante şi presupun exercitarea dreptului la exprimare, nu săvârşirea de fapte de concurenţă neloială sau alte fapte ilicite, iar poziţia de lider a cotidianului „A.” nu s-a obţinut în mod ilicit, aşa cum pretind reclamantele.
Pârâta SC A. SA a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei funcţionale a instanţei civile cu privire la capetele de cerere 5-6, disjungerea acestora şi trimiterea spre soluţionare la secţia comercială, a Tribunalului Bucureşti; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC E.I. SRL, cu privire mai ales la capetele de cerere, întemeiate şi argumentate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi respingerea acestor capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; admiterea excepţiei inadmisibilităţii parţiale a capetelor de cerere, sub aspectul aplicării sancţiunii amenzii civile şi respingerea în parte a acestor capete de cerere ca inadmisibile, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
Pârâta a invocat dispoziţiile art. 6 lit. a) din Decretul nr. 321/1956 privind durata specială a protecţiei dreptului de autor transmise soţului supravieţuitor, limitată la viaţa acestuia, deci o transmisiune viageră a drepturilor de autor după moartea autorului.
Referitor la conflictul de legi în timp, între Decretul nr. 321/1956 şi Legea nr. 8/1996, a precizat că acesta se soluţionează în favoarea primului act normativ, în raport de art. 15 din Constituţia României, care consacră principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004. În speţă, termenul de protecţie calculat conform legislaţiei anterioare a expirat la data decesului soţiei autorului, durata drepturilor de autor nefiind prelungită la noua durată de 70 de ani, stabilită prin Legea nr. 8/1996, dispoziţiile legii noi neaplicându-se facta praeterita. De asemenea, conform art. 25 coroborat cu art. 149 din noua lege, durata drepturilor patrimoniale de autor care nu erau stinse la data intrării noii legi în vigoare se prelungeau doar pentru moştenitorii autorului, nu şi pentru organismul de gestiune colectivă, care a fost creat abia la 1 iulie 1997 şi nu putea dobândi prin efectul legii în 1997 nici drepturi stinse în 1993 şi nici drepturi prelungite în 1996. Aşa fiind, nici C. şi nici reclamantele nu dispun de drepturile de autor pentru lucrarea în litigiu.
A mai arătat, cu privire la acţiunea în concurenţă neloială, că nu este concurentă a reclamantelor în domeniul editării, distribuţiei şi comercializării de carte, implicit a romanului „E.O.” de G.C., iar aşa numitele fapte imputate sunt simple fabulaţii, care nu pot determina vreun prejudiciu pentru reclamante.
Pârâta SC A.H. SRL a formulat şi cerere reconvenţională, solicitând instanței: să constate nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 şi din 6 aprilie 2009 încheiate între C. şi SC E.L.I. SA; să constate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a SC E.I. SRL, pentru campania de presă derulată împotriva SC A.H. SA şi, ca efect al acesteia, să fie obligată pârâta la publicarea integrală a hotărârii, de sancţionare sub titlul „Anunţ judiciar”, pe cheltuiala sa în ziarul pe care îl editează, pe prima pagina a acestuia, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite şi articolele apărute în această publicaţie, să publice hotărârea pe adresa de internet a ziarului pe care îl editează, alături de articolele care au generat introducerea acestei cereri de chemare în judecată, dar şi publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâtei, în 5 cotidiane centrale („Ev. Z.”, „R. Lib.”, „Z.”, „C.”, „G.”), precum şi în celelalte publicaţii ale trustului I., respectiv „F.” și „S.F.”, sub acelaşi titlu „Anunţ Judiciar” şi cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele apărute în aceste publicaţii; cu cheltuieli de judecată;
În motivarea cererii reconvenţionale a arătat că sunt lovite de nulitate absolută pentru nevaliditatea obiectului contractele încheiate între C. - S.G.C.D.A. şi SC E.L.I. SRL. Prin aceste contracte se transmite dreptul de a publica lucrarea „E.O.”, dar pentru a putea considera obiectul contractului ca fiind valid acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, respectiv să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral, să fie în circuitul civil şi să fie un fapt personal al celui care se obligă. Dintre acestea, obiectul contractelor indicate nu îndeplineşte condiţia aflării lui în circuitul civil, aspect analizat de unii autori şi ca iliceitate, după definiţia dată de art. 963 C. civ. Fiind în patrimoniul comun al umanităţii, dreptul de a publica lucrarea E.O. este scos din circuitul civil, neputând face obiectul vreunui contract, întrucât este res communes. Lipsa îndeplinirii acestei condiţii face obiectul contractului invalid, iar invaliditatea obiectului contractului este caz de nulitate absolută.
În acest sens, a precizat că sunt ilicite prin obiectul lor şi, ca atare, ineficiente, în baza art. 5, art. 963 şi art. 1310 C. civ., actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil, înţelegându-se prin comerţ în acest caz posibilitatea de a face tranzacţii private, acte juridice particulare. Astfel, s-a stabilit că „dacă cumva o dispoziţie a legii împiedică transmisiunea unui lucru şi însuşirea lui de către particulari, el nu poate fi vândut”, or, în cazul de faţă, dreptul fiind în patrimoniul umanităţii nu poate fi însuşit de particulari şi nu poate fi vândut, fiind la dispoziţia tuturor.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 - 24 iunie 1996, conform alin. (1) al art. 154, era în vigoare şi Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, publicată în B. Of. nr. 84 din 31 iulie 1969, convenţie la care România aderase la 01 ianuarie 1927. În acelaşi an se adopta la Geneva la 20 decembrie 1996 Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor. În raport de aceste norme,rezultă că dispoziţiile Legii nr. 8/1996 nu puteau retroactiva, mai precis nu puteau reglementa fapte care înainte de intrarea sa în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică si nici nu puteau reglementa efecte pe care acea situaţie le-a produs înainte de intrarea sa în vigoare.
Prin urmare, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 25 cu cele ale art. 149 din varianta iniţială a Legii nr. 8/1996 conduce la ideea după care, per absurdum, dacă au renăscut drepturi patrimoniale stinse, aceasta s-a realizat doar în beneficiul moştenitorilor, nu pentru ca acestea să fie acordate unui organism de gestiune colectiva. Sub acest aspect, doctrina şi practica judiciară au observat o eroare de redactare a textului legal, în sensul că proiectul de lege, adoptat în această formă, nu conţinea particula “nu”, eroare sesizata ulterior şi corijată prin modificarea Legii nr. 8/1996, în baza Legii nr. 285/2004 (intrată în vigoare la data de 30 iulie 2004). Interpretarea a fost împărtăşită de majoritatea covârşitoare a literaturii de specialitate, neexistând puncte de vedere contrarii, fiind şi soluţia practicii judiciare a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul interpretării gramaticale, logice, sistematice şi istorico - teologice şi nu a interpretării literale, restrictive, a normei art. 149 alin. (3), în forma din 1996, arătându-se că nu s-a urmărit reactivarea protecţiei pentru operele căzute anterior în domeniul public, ci s-a dorit reglementarea situaţiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autorii decedaţi anterior legii noi şi a căror durată de protecţie nu a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ipotezele descrise în text fiind consecinţa omisiunii particulei de negaţie.
În interpretarea pur literală ar însemna că rămân în afara protecţiei operele ale căror termene nu au expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ce reprezintă situaţii juridice în derulare, născute sub imperiul legii vechi, şi care nu şi-au epuizat efectele până în iunie 1996; în cazul operelor căzute în domeniul public nu s-ar putea vorbi de o ˝prelungire˝ a protecţiei, din moment ce termenul prevăzut de legea anterioară a expirat, ci de un nou termen de protecţie.
Ultimul argument este acela că norma din art. 149 alin. (3) a fost modificata prin Legea nr. 285/2004 chiar în sensul reglementării explicite a întinderii protecţiei în cazul situaţiilor juridice în curs de derulare, ce a fost asigurată exclusiv prin inserarea în text a particulei de negaţie omise în formularea din 1996.
De altfel, intenţia legiuitorului roman, în materia drepturilor de autor (interbelic, comunist sau contemporan) a fost aceea de a nu bulversa stabilitatea raporturilor juridice în materie, cu excepţia prelungirii sau restrângerii duratei de protecţie (evident pentru operele protejate), niciodată însă prin reactivarea protecţiei asupra unor opere căzute în domeniul public. Or, interpretarea literală intră în contradicţie cu art. 18 alin. (2) din Convenţia de la Berna.
Pârâta reclamantă a mai menţionat că i-au fost diminuate credibilitatea, onorabilitatea şi creditul de care se bucură în desfăşurarea activităţilor de presă şi cu privire la modul în care prezintă colecţia de carte, fiind expusă la acuze grave, chiar cu privire la fapte catalogate ca infracţionale, fiindu-i afectat prestigiul profesional şi încrederea în serviciile pe care le oferă clienţilor.
În ce priveşte fapta ilicită, a susţinut că dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României şi art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale subliniază limitele libertăţii de exprimare în anumite situaţii, inclusiv cu privire la protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, art. 10 menţionat garantând doar exercitarea cu bună credinţă a dreptului la libertatea de exprimare, situaţie care nu se regăseşte în speţă, deoarece reclamantele au adus acuze violente cu privire la săvârşirea unui furt intelectual, acte de mercenariat, colecţia pârâtelor fiind denumită „colecţie penală”, în vederea prejudicierii imaginii pârâtei, potenţate prin apariţiile televizate ale directorului şi redactorului-şef de la „J.N.”
De asemenea, există legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, pentru că aceste materiale de presa şi nu o altă împrejurare exterioară au cauzat prejudiciul moral reclamat, iar vinovăţia reclamantelor îmbracă forma relei credinţe, scopul acestora evident fiind de a afecta concurenţa de pe piaţă, de a diminua vânzările pârâtei pentru a le creşte pe ale lor.
La data de 19 iunie 2009 a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul reclamantelor intervenienta C. - S.G.C.D.A., arătând că îşi însuşeşte toate capetele de cerere ale acţiunii reclamantelor.
În motivarea cererii de intervenţie a precizat că a examinat disponibilitatea titlului „E.O.”, aflat în evidenţa sa în calitate de unic organism de gestiune colectivă pentru autorii de opere scrise fără moştenitori, conform art. 25 din Legea nr. 8/1996, iar ulterior a încheiat contractele de cesiune a drepturilor de autor cu editura care a respectat termenii contractelor din 27 ianuarie 2009 şi din 06 aprilie 2009.
Pârâta din cauză nu a cerut avizul C. pentru editarea şi difuzarea operei lui G.C. şi nu a făcut niciun demers în acest sens, iar, ca urmare a notificării trimise cu adresa din 05 martie 2009, privind faptul că drepturile de autor asupra operei „E.O.” aparţin repertoriului său protejat, C. a notificat F.Ş.A. pentru denunţarea contractului încheiat, recunoscându-se apartenenţa drepturilor de autor şi exerciţiul acestora de către C. Totuşi, ulterior, la data de 22 aprilie 2009, pârâta a informat public despre editarea şi difuzarea, începând cu 23 aprilie 2009, a romanului.
C. a înştiinţat pârâta cu adresa din 22 aprilie 2009 asupra nelegalităţii actului de editare şi difuzare a lucrării, solicitând stoparea oricărui act de editare şi difuzare, precum şi publicitatea media, întrucât încalcă dispoziţiile art. 13 coroborat cu art. 25 şi 43 din Legea nr. 8/1996 modificată, drepturile de autor fiind recunoscute organismului de gestiune colectivă în domeniul operelor scrise. C. a difuzat, de asemenea, şi un comunicat de presă din 24 aprilie 2009, evidenţiind actul de editare şi difuzare realizat cu rea credinţă de pârâta SC A.H. SA.
Reclamantele şi intervenienta au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 11 decembrie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia insuficientei timbrări a cererii principale, respectiv a cererii reconvenţionale.
Reclamantele au formulat concluzii scrise cu privire la excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile, a Tribunalului Bucureşti cu privire la capetele de cerere, excepţia fiind soluţionată prin încheierea din 30 martie 2010 - respinsă ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 25 mai 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor în cererea principală; a admis excepţia inadmisibilităţii parţiale a capetelor de cerere în ceea ce priveşte sancţiunea amenzii civile; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA în cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC A.H. SRL în promovarea cererii reconvenţionale; a respins ca inadmisibile capetele de cerere 1-4 în ce priveşte obligarea pârâtelor la plata amenzi de 50 de lei/zi de întârziere.
Prin sentinta civilă nr. 1078 din 8 iunie 2011, Tribunalul Bucuresti, sectia a III-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii formulării cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată, a respins cererea principală formulată de reclamante, precum şi cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantelor, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea reconvenţională, a constatat nulitatea contractelor din 27 ianuarie 2009 şi din 06 aprilie 2009 încheiate între C. şi SC E.L.I. SRL, a respins capatul doi al cererii reconventionale, ca neîntemeiat.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:
Cu referire la excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, instanţa a constatat că argumentele intervenientei accesorii nu sunt întemeiate, întrucât pretenţiile pârâtei SC A.H. SA au ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune pe care se întemeiază acţiunea principală a reclamantelor, prin care s-au cesionat drepturile de autor privind romanul „E.O.”, de la intervenienta C. către reclamante, având legătură cu acţiunea şi îndeplinind condiţiile unei cereri de chemare în judecată. Prin cererea reconvenţională, pârâta tinde să-şi valorifice propriile pretenţii, având calitatea de persoană interesată în anularea contractelor în discuţie, interesul pârâtei fiind în sensul de a înlătura acuzaţiile referitoare la exploatarea şi utilizarea fără drept a romanului „E.O.”, cu încălcarea drepturilor de autor, cu privire la care reclamantele susţin că le aparţin.
Pe fondul cererii principale, SC E.I.E.L.I. SRL pretind că au suferit prejudicii grave, de ordin material şi moral, întrucât pârâtele au editat şi comercializat acelaşi titlu de carte, în aceeaşi formulă, respectiv colecţie de carte difuzată săptămânal, împreună cu un ziar, la preţ accesibil, dar fără a avea dreptul, atâta timp cât reclamantele au încheiat contracte de cesiune a drepturilor de autor, cu titularul drepturilor de autor aferente romanului respectiv.
La dosar s-a depus contractul de cesiune neexclusivă din 27 ianuarie 2009, încheiat în baza art. 25 din Legea nr. 8/1996 modificată, prin care C. acordă SC E.L.I. SRL dreptul neexclusiv de a publica lucrarea „E.O.”, fiind prevăzute: anul apariţiei 27 ianuarie 2009-27 ianuarie 2010, termenul de vânzare, teritoriul şi limba, tirajul, preţul de difuzare al exemplarelor, menţiunile de pe carte, remuneraţia (în total suma brută de 28.800 lei). Se prevede, de asemenea, că se încheie contract doar pentru o ediţie în tirajul de 150.000 exemplare menţionat. În contractul din 06 aprilie 2009, între aceleaşi părţi, sunt cuprinse aceleaşi clauze, cu modificări privind anul apariţiei, preţul de difuzare al cărţii, tirajul şi remuneraţia cuvenită C..
Pentru editarea şi comercializarea lucrării reclamantele au încheiat între ele contractul din 02 februarie 2009, în vederea derulării mai multor operaţiuni comerciale: editarea, distribuirea, preluarea retururilor şi valorificarea acestora, rabatul comercial. În anexa contractului se menţionează la poziţia 28 - vol.I din „E.O.” şi la poziţia 29 - vol. II. Reclamanta SC E.L.I. SRL a încheiat în vederea tipăririi lucrărilor din cadrul colecţiei B.P.T. ce urmau să apară cu „J.N.”, săptămânal, un contract din 03 ianuarie 2009 şi un act adiţional la acesta cu G.C.C., care se obliga să efectueze servicii tipografice. Reclamantele pretind că au sistat lucrările de tipărire, deoarece pe piaţă a apărut acelaşi roman editat de pârâte. Astfel, la 23 aprilie 2009 s-a pus în vânzare romanul „E.O.”, la chioşcurile de ziare, în cadrul colecţiei lansate în toamna anului 2008 de SC A.H. SA „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, într-un singur volum, împreună cu ziarul „A.”.
Pârâtele au încheiat contract în vederea editării lucrării cu F.N.Ş.A., privind cesiunea drepturilor de autor cu privire la opera menţionată, dar ulterior au reziliat contractul de cesiune din 15 septembrie 2008, având în vedere că S.G.C.D.A. - C. a emis pretenţii cu privire la drepturile de autor în cauză.
La dosar a fost depusă corespondenţa purtată între A. şi C., în vederea lămuririi aspectelor legate de titularitatea drepturilor de autor pentru romanul în litigiu, aceasta demonstrând faptul că pârâta SC A.H. SA a fost de bună credinţă, întrucât mai întâi a încheiat contract cu Fundaţia condusă de E.S., care a „cedat” drepturile patrimoniale asupra operei prin contract, pentru ca ulterior să se probeze că nu deţinea niciun fel de drepturi pentru operele lui G.C., împrejurare de natură să o facă pe pârâtă să fie mai circumspectă în legătură cu această problemă, în relaţiile ulterioare cu C. Mai mult, pârâta a contestat autoritatea morală a societăţii respective privind copyright-ul, aşa cum rezultă din corespondenţa cu C., ţinând cont de existenţa mai multor cazuri care s-au disputat între C. şi moştenitori drepturile de autor de pe urma acestora. C. a notificat pârâta referitor la deţinerea drepturilor de autor, dar ulterior SC A.H. SA a ajuns la concluzia că operele autorului G.C. fac parte din patrimoniul cultural, fiind căzute în domeniul public, aşa încât a decis editarea acestora fără a încheia contract cu C.
Reclamantele au susţinut prin cererea de chemare în judecată că pârâtele au săvârşit o faptă ilicită, de natură să cauzeze grave prejudicii materiale şi morale privind situaţia economică şi imaginea lor, editând şi comercializând romanul „E.O.”, deşi au fost notificate de C. în sensul că drepturile de autor au fost cesionate acestora, săvârşind fapta ilicită cu vinovăţie, aşa încât se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor prin condamnarea lor, în solidar, la compensarea prejudiciului pe care l-au cauzat, susţineri care nu sunt întemeiate.
În primul rând, fapta ilicită a pârâtelor nu există, întrucât ele au editat şi comercializat opera lui G.C. având dreptul să o facă, atâta timp cât operele acestui autor au căzut în domeniul public.
Autorul G.C. a decedat la 12 martie 1965, fără descendenţi sau ascendenţi, singura moştenitoare fiind soţia sa E.C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, fiind titulara drepturilor de autor asupra operei defunctului. Soţia autorului a decedat la rândul său, iar în certificatul de moştenitor din 02 mai 1996 eliberat de B.N.P. G.E. nefiind menţionate drepturi de autor, ci doar bunuri mobile. Moştenitorii cu titlu particular indicaţi sunt Academia Română, K.C.T. şi Fundaţia G.C.
La moartea autorului erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care, la art. 6, prevedea că „La moartea autorului sau a vreunuia dintre coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moştenire, potrivit C. civ., însă numai pe următoarele termene: a) soţilor şi ascendenţilor autorului, pe tot timpul vieţii fiecăruia;”, iar, „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 şi 7 sau, în lipsă de moştenitori, din momentul morţii autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. De asemenea, art. 41 alin. (3) prevedea că „Termenele privind dreptul de autor şi exerciţiul lui, prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor, fără a putea însă depăşi termenele corespunzătoare cuprinse în prezentul decret, socotite de la intrarea lui în vigoare.”
Făcând aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, drepturile patrimoniale de autor asupra creaţiei autorului G.C. au revenit conform legii, aşa cum este arătat şi în certificatul de moştenitor, soţiei autorului. La moartea soţiei lui G.C., în 1994, erau în vigoare tot dispoziţiile din Decretul nr. 321/1956. Prin certificatul de moştenitor depus la dosar s-a probat că la data morţii soţiei lui G.C. nu mai existau alţi moştenitori ai autorului şi faţă de dispoziţiile în vigoare care prevedeau transmiterea drepturilor doar pe durata vieţii soţului autorului, acestea s-au stins, opera căzând în domeniul public şi putând fi valorificată de oricine, cu obligaţia respectării drepturilor morale imprescriptibile.
Reclamantele şi intervenienta sunt de acord cu această concluzie, dar au arătat că prin apariţia Legii nr. 8/1996 în forma iniţială au renăscut drepturile de autor pentru o perioadă de 70 de ani, calculată de la moartea autorului, începând cu 1 ianuarie al anului următor morţii - art. 149 alin. (3), art. 25 alin. (1), art. 149 alin. (1). A mai susţinut intervenienta în mod eleiat că Legea nr. 8/1996 a prelungit perioada generală de protecţie a drepturilor de autor, dar nu şi pe cea a drepturilor succesorale ale moştenitorilor, ceea ce este greşit, întrucât legea nu face astfel de distincţii, fiind modificat, prin dispoziţiile noii legi, termenul de protecţie pentru dreptul de autor, de la 50 de ani, la 70 de ani, socotiţi după data morţii autorului, fără alte precizări cu privire la regimul juridic, iar, referitor la moştenitori, s-au eliminat diferenţele prevăzute în decretul abrogat, în funcţie de clasa moştenitorilor, în ce priveşte durata pentru care se transmiteau drepturile patrimoniale de autor.
Or, în mod evident s-a strecurat o greşeală în textul legii din 1996, greşeală reparată la modificarea adusă prin Legea nr. 285/2004, care a dat textului actuala formă corectă: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege”. Este, de altfel, logic să fie aşa, întrucât nu se putea ca o dată legiuitorul să dorească să reînvie protecţia pentru operele căzute în domeniul public, iar cu ocazia modificării legii să revină şi să prelungească durata doar pentru operele care nu au căzut în domeniul public (aceasta fiind situaţia normală).
Prin urmare, operele lui G.C. au căzut în domeniul public în 1994 şi nu au fost niciodată resuscitate, astfel că sunt corecte susţinerile pârâtei SC A.H. SRL, în sensul că legiuitorul român a stabilit principiul neprotejării operei căzute în domeniul public încă de la apariţia Legii nr. 126/1923 privind proprietatea literară şi artistică (pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are efect retroactiv, drepturile moştenitorilor ca şi ale cesionarilor fiind definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuţi de legea de la 1862), menţinând aplicarea lui şi prin normele ulterioare, acest principiu fiind consacrat de Convenţia de la Berna în art. 18 alin. (2), convenţie care era în vigoare în 1996 la apariţia Legii nr. 8, fiind ratificată de România la data respectivă, prin Decretul nr. 549/1969 (prin care s-au făcut rezerve doar cu privire la durata protecţiei, nu şi cu privire la regimul acesteia). Astfel, dacă s-ar considera că textul legii din 1996 nu conţine o eroare de redactare şi că prevede renaşterea unor opere deja căzute în domeniul public, atunci ar intra în contradicţie cu prevederea internaţională de la art. 18 alin. (2), care stabileşte că nu este posibil ca o operă ce a căzut în domeniul public să fie protejată din nou. În cazul conflictului între prevederea din dreptul intern şi cea internaţională, Constituţia României, la art. 20 alin. (2), stabileşte că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Principiul neprotejării ulterioare a unei opere căzute în domeniul public a fost reluat de Tratatul O.M.P.I., la care România a aderat în 2000 prin Legea nr. 205, acesta stabilind la art. 13 că părţile aplică dispoziţiile art. 18 al Convenţiei de la Berna în ceea ce priveşte ansamblul protecţiei prevăzute în tratat, art. 18 fiind astfel ridicat la nivel de principiu general, aplicabil pe toată perioada în care este în vigoare convenţia şi nu doar la momentul ratificării de către statele membre.
Concluzia că în textul Legii nr. 8/1996 iniţial s-a strecurat o greşeală constând în lipsa termenului „nu”, greşeală reparată prin modificarea adusă legii în 2004 se regăseşte în doctrina şi practica judiciară în materie, Curtea de Apel Bucureşti stabilind că legiuitorul nu a urmărit reactivarea protecţiei pentru operele căzute anterior în domeniul public, ci s-a intenţionat reglementarea situaţiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autori decedaţi înainte de apariţia legii noi şi a căror durată de protecţie nu a expirat încă. Astfel, legea nouă nu se mai poate aplica raporturilor juridice născute, derulate şi epuizate sub imperiul legii vechi - facta praeterita - extinderea protecţiei echivalând cu retroactivitatea legii, fapt inadmisibil în raport de art. 15 din Constituţie.
Tribunalul a înlăturat, în consecinţă, susţinerile reclamantelor cu privire la aplicarea legii în timp (argumente în cadrul cărora au arătat că de fapt cel care operează este principiul aplicării de îndată a legii noi, deoarece varianta iniţială reglementează efecte viitoare pentru o situaţie juridică trecută - facta futura - iar, deşi situaţiile juridice rezultând din drepturile patrimoniale asupra romanului s-au stins sub imperiul legii vechi, aceasta nu înseamnă că legea nouă nu putea reglementa efecte viitoare ale acestor raporturi juridice trecute. Astfel, aşa cum prin voinţa legiuitorului dreptul patrimonial de autor s-a stins în 1993, tot aşa, prin voinţa legiuitorului, acesta a renăscut în persoana celor îndreptăţiţi, cu efect numai pentru viitor, nu şi pentru trecut).
Având în vedere că s-a stabilit împlinirea duratei de protecţie a drepturilor de autor la data morţii soţiei lui G.C., în 1994, precum şi faptul că după această dată legea nu putea să renască, la 26 iunie 1996, pentru ca mai apoi să stingă din nou drepturile de autor, în 2004, rezultă că, începând cu 1994, opera lui G.C. a intrat în domeniul public. Pe cale de consecinţă, intervenienta C., care nici nu era înfiinţată, de altfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, fiind autorizată de O.R.D.A. în vederea înfiinţării abia în 1997, nu poate pretinde că a dobândit drepturile de autor în baza art. 25 din lege şi nu poate să exercite drepturi de autor, respectiv să le cesioneze terţilor, cu titlu exclusiv sau neexclusiv, din moment ce aceste drepturi nu mai există. Societatea de gestiune colectivă din domeniul operelor literare C. nu poate pretinde nimănui să îi ceară autorizarea sau să încheie contract, pentru a edita şi comercializa unul sau mai multe titluri din opera autorului G.C., încheierea contractelor de cesiune şi remuneraţia pretinsă de la reclamante pentru editarea şi comercializarea romanului „E.O.” neavând nicio bază legală.
Tribunalul a constatat astfel că pârâtele au acţionat în mod legal atunci când au editat şi comercializat opera în discuţie în cadrul propriei lor colecţii, aceste operaţiuni fiind corecte şi neîntrunind deci caracterul de faptă ilicită, deoarece nu au fost încălcate drepturile de autor pentru opera respectivă, căzută în domeniul public. Pe cale de consecinţă, nu se poate interzice pârâtelor să editeze, să comercializeze şi să efectueze orice operaţiune comercială în legătură cu romanul „E.O.”, pentru că au încălcat drepturile de autor.
În ce priveşte faptele de concurenţă neloială, săvârşite de pârâtele din cauză, tribunalul a reţinut că nici acestea nu există. În acest sens, a constatat că pârâtele au lansat colecţia „100 de cărţi .” care urma să apară cu ziarul „A.” în toamna lui 2008, fiind difuzat un spot T.V. în noiembrie 2008, care anunţa mai multe titluri printre care şi „E.O.”, reclamantele luând cunoştinţă de publicitatea făcută colecţiei, deoarece partea cu care s-a încheiat contractul de cesiune a drepturilor de autor, respectiv C., a transmis o scrisoare de avertizare către SC A.H. SA (adresa din 05 martie 2009), prin care soma pârâta să nu editeze.
Reclamantele nu au fixat un termen limită până la care urma să apară romanul în discuţie, prin contractele încheiate în acest sens, acestea anunţând doar că în cadrul colecţiei lor vor apărea o serie de titluri din literatura română, iar, pe parcurs, au schimbat ordinea de apariţie a acestora, revizuind planul, aşa cum au făcut şi pârâtele, astfel de schimbări apărând ca fireşti şi dictate de diverse raţiuni ce ţin de politica editorială şi economică.
Susţinerile pârâtelor sunt corecte în ce priveşte nedovedirea practicii de dumping la apariţia romanului „E.O.”, atâta timp cât acest titlu nu a fost singurul pentru care s-a aplicat un preţ mai mic, de 7,9 lei, acest preţ fiind decis pentru a creşte vânzările ziarului, într-o perioadă anume şi a fost valabil pentru mai multe lucrări din colecţia „100 de cărţi (…)”. În noiembrie 2008, au arătat pârâtele, preţul unei cărţi din colecţie cu ziarul era de 9,99 lei, acesta crescând în 2009, iar, faţă de numărul mare al vânzărilor, s-a stabilit scăderea promoţională a preţului de vânzare al pachetului la 7,99 lei, la 19 martie 2009, fără nicio legătură cu romanul în discuţie, vândut abia la 23 aprilie 2009, timp în care au apărut 12 cărţi cu acest preţ promoţional, prevăzut pentru o perioadă limitată de timp (până la 11 iunie 2009). Au fost deci înlăturate susţinerile reclamantelor privind practicarea unui preţ de ruinare, la fel ca şi discuţia legată de editarea în două volume a romanului, având în vedere că reclamantele au preluat şi ele ideea unei colecţii de carte care să apară împreună cu ziarul, o dată pe săptămână, la un preţ asemănător, cu cărţi numerotate, singura diferenţă fiind că această colecţie se numeşte Biblioteca Pentru Toţi (numele colecţiei celebre a fostei Edituri M.).
În consecinţă, pârâtele nu au efectuat practici neloiale parazitare, deoarece nu ele au preluat caracteristicile principale ale colecţiei de carte şi nici nu au urmărit să concureze neloial pe piaţă un competitor.
Ca atare, nu se reţine nici existenţa vreunui prejudiciu pe care să-l fi suferit reclamantele, de ordin material sau moral, dispoziţiile invocate din legea combaterii concurenţei neloiale nefiind aplicabile în cauză. Împrejurarea că reclamantele au sistat lucrările de tipărire nu poate fi imputată pârâtelor, aşa cum nu se poate imputa vreo sumă pe care reclamantele au avansat-o pentru editarea şi publicarea romanului, inclusiv sumele de bani plătite cu titlu de drepturi de autor, necuvenite, de altfel, către C..
Cu privire la prejudiciul moral, tribunalul a apreciat că nu s-a arătat în ce constă acesta, în primul rând pentru că pârâtele nu au încălcat drepturi de autor nepatrimoniale, iar, în al doilea rând, deoarece nu s-a probat vreo atingere adusă onoarei, demnităţii sau imaginii reclamantelor, pentru ca acestea să pretindă repararea prejudiciului moral. De asemenea, nu s-a dovedit existenţa vinovăţiei pârâtelor, pentru că nu s-a stabilit că există fapte ilicite, pârâtele desfăşurând activitatea publicistică în limitele uzanţelor normale comerciale, promovând propria colecţie care a inclus romanul „E.O.” şi apreciind în mod just că nu este cazul să solicite autorizarea C. pentru a edita şi comercializa respectiva operă.
Referitor la cererea reconvenţională, tribunalul a constatat că este întemeiată în parte. Astfel, contractul încheiat între reclamante şi C. este un contract de cesiune a unor drepturi, care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului în general, indiferent de felul contractului, cu privire la obiect. Pentru a putea considera obiectul contractului ca fiind valid, acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, respectiv să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral, să fie în circuitul civil şi să fie un fapt personal al celui care se obligă. Obiectul contractelor din 27 ianuarie 2009 şi din 6 aprilie 2009 nu îndeplineşte condiţia aflării lui în circuitul civil, conform dispoziţiilor art. 963 C. civ., care prevede că numai lucrurile care sunt în comerţ pot face obiectul unui contract. În speţă, drepturile de autor aferente operei lui G.C., aşa cum sunt reglementate de legea specială (de editare, de reproducere, de distribuire, de reprezentare, de comunicare publică etc.) nu mai subzistă, nu mai sunt în fiinţă, opera fiind în patrimoniul comun, deci sunt scoase din circuitul civil şi nu pot face obiectul vreunui contract, ca res communes.
Efectul caracterului de res communes al drepturilor de autor aferente operei lui Călinescu este invaliditatea contractului, iar lipsa condiţiei validităţii contractului determină nulitatea absolută a acestuia. Actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil, înţelegându-se prin comerţ în acest caz posibilitatea de a face tranzacţii private, acte juridice particulare, sunt ilicite prin lipsa obiectului lor şi, deci, ineficiente, conform dispoziţiilor art. 5, art. 963 şi art. 1310 C. civ. Astfel, în cauză, dreptul de autor fiind în domeniul public, nu poate fi însuşit de particulari şi nu poate fi vândut, fiind la dispoziţia tuturor.
Tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile reclamantelor, în sensul că nu se aplică sancţiunea nulităţii absolute în acest caz, ci sancţiunea răspunderii pentru evicţiune a părţii din contract, respectiv C., care a garantat prin clauză specială, conform art. 1392 C. civ. (cel ce vinde o creanţă, sau orice lucru necorporal, este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deşi vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere). Răspunderea pentru evicţiune priveşte situaţia în care dreptul există, însă cel care a garantat prin contract l-a pierdut prin fapta terţilor sau nu l-a avut în patrimoniul său, dar nu situaţia în care drepturile sunt inexistente deoarece sunt scoase din circuitul civil, aşa cum este cazul în speţă. Pe de altă parte, obligaţia de garantare în contractul de cesiune se naşte prin efectul legii, în baza art. 970 alin. (2) C. civ., dar nu poate reprezenta o cauză de îndepărtare a motivelor de nulitate, acestora urmând a li se da eficienţă, cu prioritate; deci, existenţa unor obligaţii între părţile contractului, stabilite prin lege sau din lege nu pot transforma un act nul într-unul valabil.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul doi al cererii reconvenţionale, constatând că pârâta SC A.H. SA a susţinut că publicarea unor articole şi apariţiile televizate ale directorilor de la publicaţia „J.N.”, în cadrul cărora au fost comentate editarea şi publicarea de către „A.” a romanului „E.O.”, folosind termeni jignitori şi incriminatori, de natură să aducă atingere onoarei pârâtei şi imaginii acesteia (furt intelectual, mercenari etc.), constituie o faptă ilicită care atrage răspunderea civilă delictuală a reclamantelor. În acest sens, tribunalul a reţinut că argumentele pârâtei nu sunt corecte, având în vedere că la momentul când au apărut aceste articole, reclamantele încheiaseră de bună credinţă contractele din ianuarie 2009, prin care C. a cesionat către acestea drepturile de autor privind romanul în litigiu, astfel că au socotit, cu bună credinţă, că numai ele au dreptul să publice şi să vândă respectiva lucrare. Chiar dacă s-ar considera că reclamantele au pornit o campanie de presă împotriva pârâtei, aceasta ar apărea ca îndreptăţită, având în vedere existenţa acestor contracte, pentru încheierea cărora reclamantele au plătit la C. o remuneraţie exagerată, în raport de caracterul neexclusiv al cesiunii (deşi specific contractului de editare este caracterul exclusiv al cesiunii) şi raportat la uzanţele obişnuite privind remuneraţia cuvenită autorului, în caz de reeditare a unei opere. Un alt element care înlătură caracterul de faptă ilicită al actelor reclamantelor este faptul că acestea au avut câştig de cauză în formularea cererii de ordonanţă preşedinţială, având ca obiect solicitarea de obligare a pârâtelor la încetarea editării şi comercializării romanului călinescian, având încă un motiv de a fi convinse că acţionează corect şi legal şi că pot face dezvăluiri cu privire la acţiunile pârâtelor pe care le-au considerat de natură ilegală la momentul respectiv.
Tribunalul a reţinut ca întemeiate susţinerile reclamantelor privind exercitarea dreptului la liberă exprimare şi că nu se poate vorbi de un prejudiciu moral al pârâtei, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 30 din Constituţia României privind libertatea de exprimare, precum şi cele ale art. 10 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, toate articolele înscriindu-se în limitele exercitării acestui drept, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene, deoarece reclamantele au adus la cunoştinţa publică o problemă de interes public pentru mediile culturale şi pentru cititori, respectiv încălcarea de către o instituţie de presă importantă a drepturilor asupra unei opere a unui autor important român, problema făcând obiectul dezbaterii publice.
Tribunalul a mai reţinut susţinerile cu privire la aspectele stabilite de C.E.D.O., referitor la rolul esenţial al presei într-o societate democratică, conform cărora libertatea presei implică şi posibilitatea recurgerii la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare, pentru a permite presei să îşi exercite rolul de „câine de pază” al societăţii, art. 10 fiind aplicabil nu numai „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau privite ca inofensive sau indiferente, dar şi celor care jignesc, şochează sau deranjează, acestea fiind cerinţele pluralismului şi toleranţei, fără de care nu poate exista o societate democratică.
Pentru că nu se poate vorbi de o faptă ilicită şi ca atare nu există un prejudiciu pe care să-l fi suferit pârâta, nu există vinovăţia reclamantelor, deci nu pot fi obligate acestea, în baza art. 998-999 C. civ., la publicarea hotărârii în ziarul reclamantelor sau în alte cotidiane centrale, aşa cum s-a solicitat de către SC A.H. SA.
Prin Decizia civilă nr. 60/A din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A.H. S.R.L., a admis apelurile formulate de reclamante şi intervenienta accesorie, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea principală în parte şi cererea de intervenţie accesorie în folosul reclamantelor, a obligat pârâtele la: 1. încetarea imediată a editării, importului, achiziţionării şi a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terţi a romanului „E.O.” de G.C.; 2. retragerea din circuitul comercial a exemplarelor romanului „E.O.” de G.C.; 3. punerea la dispoziţia bibliotecilor judeţene şi a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C. pe care l-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se afla în deţinerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ştampile cu inscripţia clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puţin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea SC E.I. SRL şi SC E.L.I. SRL în vederea respectării dreptului de autor şi a cărţii ca act de cultură”; 4. comunicarea de informaţii cu privire la: tirajul romanului „E.O.” de G.C., astfel cum acesta este editat şi/sau comercializat în cadrul colecţiei „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”; contractul încheiat de către pârâte cu societatea italiană Grafica Veneta în scopul tipăririi exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C.; numărul exemplarelor vândute din romanul menţionat; lista distribuitorilor prin intermediul cărora s-a realizat punerea efectivă pe piaţă a romanului menţionat; veniturile obţinute de pârâte din comercializarea acestei opere; oricare alte informaţii privind editarea şi distribuirea romanului „E.O.” de G.C.; profitul obţinut de pârâte prin aceste operaţiuni şi prejudiciul cauzat reclamantelor; 5. la plata către reclamanta SC E.I. SRL, a sumei de 184.122,98 lei, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material suferit ca urmare a editării şi distribuirii neautorizate de către pârâte a romanului „E.O.” de G.C. Curtea a respins restul cererilor reclamantelor, ca neîntemeiate, precum şi capătul de cerere reconvenţională referitor la constatarea nulităţii contractelor din 2009 încheiate între C. şi SC E.L.I. SRL, a menţinut dispoziţiile sentinţei în ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii formulării cererii reconvenţionale, respingerea capătului doi al cererii reconvenţionale.
În privința apelului formulat de SC A.H. SRL, Curtea a reţinut următoarele:
Expresiile incriminate de pârâtă din cuprinsul articolului „Hoţul strigă „Hoţii!” apărut în cadrul editiei „J.N.” din 24 aprilie 2009 nu se referă la aceasta, ci la persoana fizică care deţine controlul în cadrul societaţii.
Pe de altă parte, apariţia articolelor şi intervenţiile televizate invocate au avut loc în contextul în care reclamantele încheiaseră cu C. contractele de cesiune de drepturi de autor, aşa încât în mod justificat atrăgeau atenţia opiniei publice asupra faptului că volumul apărut pe piaţă este publicat cu încălcarea acestor drepturi.
În mod corect a reţinut prima instanţă că nu au fost încălcate limitele normale de exercitare ale libertăţii de exprimare, întrucât în menţionatele articole şi intervenţii televizate a fost folosit limbajul jurnalistic, cu doza de exagerare specifică, pentru a reda, într-o notă de indignare, o situaţie de fapt care, în lumina contractelor de cesiune de drepturi de autor, conducea la concluzia că publicarea romanului „E.O.” de către SC A.H. SA se face cu încălcarea drepturilor de autor. Chiar reţinând numai existenţa acelor contracte, nu se poate vorbi de o exercitare abuzivă a dreptului la libera exprimare, ţinând seama de împrejurarea că demersul viza atât informarea publicului cu privire la împrejurarea că SC A.H. SA publică un roman cu privire la care SC E.L.I. SRL cumpărase drepturile de publicare şi difuzare, cât şi exprimarea punctului de vedere personal şi, prin urmare, subiectiv, referitor la acest fapt al principalului concurent. De asemenea, existenţa contractelor de cesiune constituia o bază factuală suficientă, pentru că, raportat la momentele în care au avut loc demersurile jurnalistice incriminate, să nu se poată vorbi de acţiuni nejustificate sau arbitrare, independent de soluţiile pleiunţate în procesele desfășurate ulterior între părți.
Mai mult, nu doar existenţa contractelor de cesiune încheiate de reclamante, ci şi conduita pârâtei a justificat tonul de indignare al intervențiilor, din moment ce a înţeles să publice în propria colecţie o operă a cărei apariţie era deja certă şi din timp anunţată ca urmând să aibă loc în cadrul colecţiei realizate de SC E.I. SRL, în condiţiile în care nu se poate reţine vreo limitare în alegerea operelor care compun colecţia, existând în mod evident numeroase alte opere din literatura română sau universală care ar fi putut prezenta pentru publicul cititor acelaşi interes ca şi romanul „E.O.” şi, prin urmare, ar fi permis apelantei să-şi atingă scopul urmărit prin difuzarea colecţiei împreună cu publicaţia „A.”, respectiv creşterea vânzărilor acestei publicaţii datorită interesului prezentat de opera literară împreună cu care publicaţia în cauză era vândută.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea că SC E.I. SRL ar fi desfăşurat o campanie de denigrare împotriva apelantei, întrucât o astfel de campanie ar fi presupus lipsa oricărei fapte a apelantei care să justifice intervenţiile şi articolele imputate şi, totodată, ar fi presupus imputări repetate pe o perioadă lungă de timp, cu conţinut diferit, în timp ce apariția articolelor şi intervențiile televizate imputate s-au referit doar la apariţia romanului „E.O.”şi au fost desfăşurate într-un interval scurt de timp raportat la data apariţiei operei menţionate. De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea în sensul că simpla părere a unui jurist ar fi fost de natură să o determine pe pârâtă să ajungă la altă concluzie, întrucât problema în cauză nu era aceea de a şti dacă operele căzute în domeniul public pot sau nu să fie exploatate liber, ci aceea de a şti dacă la momentul respectiv, prin raportare la legislaţia succesiv aplicabilă în materie, opera în discuţie era sau nu căzută în domeniul public, aspect ce face chiar obiectul litigiului de faţă şi care urmează a fi lămurit abia la finalizarea acestuia.
De altfel, nici apelanta nu era aşa de convinsă de regimul juridic al operei în discuţie, din moment ce, pentru aceeaşi opera, a încheiat contractul de cesiune de drepturi de autor din 15 septembrie 2008.
Pe de altă parte, majoritatea acuzelor aduse de reclamante nu au privit-o în mod direct pe pârâta SC A.H. SRL, ci persoana fizică care deţine controlul în cadrul acestei societati, aşa încât în analiza susţinerilor referitoare la caracterul jignitor al modului de exprimare a acestor critici instanţa se poate raporta doar la referirile directe la societate.
Or, pârâta este persoană juridică şi, prin urmare, printre atributele potenţial lezate de acţiunile reclamantelor nu se afla onoarea şi demnitatea, atribute specifice doar fiinţei umane, ci doar imaginea şi reputaţia, iar apelanta, fiind competitor pe piaţa media, dispune de mijloacele media de apărare şi contracarare eficientă a demersurilor prin care competitorii săi tind, justificat sau nu, să aducă atingere imaginii şi reputaţiei sale.
Prin urmare, nu se reţine o depăşire a limitelor normale ale dreptului la exprimare.
Nu este fondată nici susţinerea potrivit căreia problema drepturilor de autor pentru romanul „E.O.” nu ar fi constituit o problemă de interes public. Astfel, dacă reclamantele şi pârâta nu ar fi fost la acel moment angrenate în activități de publicare de opere literare în cadrul unor colecţii, opere comercializate la preţuri accesibile publicului larg şi împreună cu publicaţii difuzate la nivel național, problema drepturilor de autor asupra romanului menţionat nu ar fi fost una de interes public. Însă, în conditiile în care reclamantele şi pârâta publicau saptămânal câte o operă literară, titlurile operelor a căror publicare urma fiind aduse la cunoştinţa publicului cu câteva săptămâni înainte, publicarea unei opere în cadrul uneia dintre colecţii în condiţiile în care ea deja fusese anunţată a fi publicată în cadrul celeilalte colecţii şi în conditiile în care partea care anunţase prima publicare avea încheiate şi contracte de cesiune a drepturilor de autor nu mai era o problemă particulară şi nu se mai poate vorbi de o lipsă de interes a publicului cu privire la acest subiect. Potenţialii cumpărători aveau dreptul să ştie că există o dispută pe această temă, precum şi riscul ca, datorită acestei prime apariţii pe piaţă, opera să nu mai apară şi în colecţia în care fusese mai întai anunţată, asa încât să ia în cunoştinţă de cauza decizia de a cumpăra sau nu opera în discuţie în ediţia apărută mai repede pe piaţă şi, totodată, pentru a cunoaşte împrejurările care au determinat nerespectarea de către reclamante a listei operelor ce vor fi publicate.
Împrejurarea că alte trusturi de presă nu s-au arătat interesate de subiect este irelevantă, interesul public fiind analizat nu din perspectiva pieţei media, ci din perspectiva publicului interesat de achiziţia de cărţi în cadrul uneia sau alteia dintre cele două colecții sau în cadrul ambelor colecţii. Prin urmare, nici din această perspectivă nu se poate vorbi de depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Cu referire la greşita aplicare a dispozitiilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu art. 6 din C.E.D.O., Curtea a reţinut că exercitarea dreptului la liberă exprimare a fost realizată în limitele sale normale, astfel că nu se poate vorbi de o faptă ilicită. Faţă de cadrul procesual creat prin cererea reconvenţională, existenţa sau nu a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale nu poate fi analizată decât prin raportare la faptele imputate în mod direct SC E.I. SRL, respectiv articolele din „J.N.” editat de aceasta şi intervenţiile televizate conducerii acestei edituri, intervenţii realizate în această calitate.
Prin urmare, referirile la sancțiunile aplicate de C.N.A. posturilor de Tv. A. 1 şi A. 3 prin Deciziile nr. 537 din 5 mai 2009 şi nr. 567 din 14 mai 2009 sunt fără legatură cu prezenta cauză, întrucât pârâţi în cererea reconventională nu au fost nici SC T.V.A. 1 SA, nici SC A. 3 SA.
În plus, prin cele două decizii au fost sancţionate cele două posturi pentru încălcarea unor dispoziţii din Codul audiovizualului, respectiv cele prin care radiodifuzorii sunt obligati să prezinte şi punctul de vedere al persoanei căreia îi sunt aduse acuzaţiile sau părarea unor specialişti.
Pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, săvârşită cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În prezenta cauză nu poate fi reţinut caracterul ilicit al faptelor imputate SC E.I. SRL. Deşi aceste fapte au fost săvârşite cu intenţie, acest aspect este fără relevanță, întrucât intenţia poate fi analizată ca formă a vinovăţiei doar în ipoteza în care a fost săvârşită o faptă ilicită.
De asemenea, în conditiile în care nu poate fi reţinut caracterul ilicit al faptelor imputate, existenţa unui prejudiciu moral cauzat prin aceste fapte nu poate conduce, singură, la angajarea răspunderii civile delictuale.
În plus, prejudiciul moral invocat se datorează şi propriei fapte, întrucât, luând decizia de a publica în propria colecţie romanul „E.O.” se putea, în mod rezonabil, aştepta la reacţia de indignare a concurenței lezate şi la faptul că aceasta va aduce la cunoştinţa publicului circumstanţele apariţiei romanului în discuţie în colecţia concurentă, cu atât mai mult cu cât încheiase şi contracte cu privire la dreptul de autor asupra operei şi, totodată, era interesată să-și apere reputaţia şi imaginea în faţa publicului, reputaţie şi imagine care ar fi avut de suferit dacă ar fi renunţat la publicarea romanului „E.O.” în propria colecţie fără a justifica circumstanţele în care această renunţare a intervenit.
Cât privește apelul formulat de reclamante, Curtea a constatat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că lipsa particulei de negaţie „nu” din cuprinsul alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 ar fi fost o simplă greșeală materială. Acest fapt rezultă din analiza conţinutului întregului articol şi, în special, din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în alin. (2) şi (3) în redactarea lor iniţială.
Potrivit legislaţiei anterioare în materie, reprezentată de Decretul nr. 321/1956, termenul de protecţie a operei după moartea autorului era unul neunitar (art. 6). În art. 7 era consacrat un regim juridic diferit în ceea ce priveşte termenul de protecţie în raport cu anumite categorii de opere şi în raport de titular, stabilind şi un regim diferit al protecţiei în caz de succesiune.
Or, acest regim juridic diferit al termenelor de protectie în raport cu categoria de moştenitori care venea la succesiunea defunctului a condus sub imperiul legislatiei anterioare la situaţia nefirească ca o operă să fie protejată într-o anumită cotă, iar într-o altă cotă să fie căzută în domeniul public.
Cum scopul legiuitorului la edictarea art. 149 din Legea nr. 8/1996 a fost acela de uniformizare a regimului juridic al protecţiei acordate operelor, acest scop nu putea fi atins în lipsa dispoziţiilor cuprinse în alin. (3) al acestui articol, în forma de la intrarea în vigoare a legii. Astfel, ar fi fost aplicabil doar alin. (2), iar efectele acestui alineat ar fi fost aplicabile termenele de protecţie prevăzute de Legea nr. 8/1996 şi operelor create anterior, însă numai dacă acestea se aflau în termenul de protecţie prevăzut de legislaţia anterioară.
Ceea ce se reproşa legislaţiei anterioare în materie era împrejurarea că durata de protecţie a unei opere nu este stabilită în raport de natura operei, ci de existenţa sau inexistenţa moştenitorilor şi, respectiv, în raport de categoria de moştenitori, firesc fiind ca opere de aceeaşi natură să aibă aceeaşi durată de protecţie, iar protecţia să nu depindă de elemente extrinseci operei, cum ar fi existenţa moştenitorilor sau categoria acestora.
Or, dispoziţiile din alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 au avut rolul de a acoperi şi această situaţie, în sensul că termenul de protecţie al operelor să fie acelaşi pentru toate operele de aceeaşi natură, indiferent de criteriile extrinseci impuse de legislaţia anterioară şi indiferent dacă, datorită acestor criterii extrinseci, ele se aflau integral, fracţionat sau deloc în termenul de protecţie la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Un alt argument pentru care este eleiată susţinerea primei instante este reprezentat de dispozitiile art. 71 din Legea nr. 24/2000. Aceeaşi operaţiune era prevăzută pentru erorile materiale şi de Decretul nr. 16/1976, în vigoare la momentul apariţiei Legii nr. 8/1996.
Or, în măsura în care inexistenţa negaţiei ar fi fost o greșeală materială, operaţiunea prin care ar fi fost îndreptată era rectificarea, iar nu modificarea actului. În plus, rectificarea se poate face oricând, nefiind necesară eleborarea unui nou act normativ, ca în cazul modificarii. De asemenea, rectificarea produce efecte retroactive, în timp ce modificarea produce efecte de la intrarea în vigoare a actului de modificare.
Prin urmare, introducerea negaţiei în cuprinsul alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 fiind realizată pe calea modificarii, nu produce efecte decât de la intrarea în vigoare a legii de modificare, respectiv a Legii nr. 285/2004, neputând aduce atingere drepturilor dobandite în temeiul textului legal mentionat, în redactarea de la intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996.
De altfel, modificarea alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004 a fost generată de împrejurarea că în unele interpretări s-a susţinut că dispoziţiile din alin. (3) sunt de natură să excludă de la protecţia Legii nr. 8/1996 operele autorilor decedaţi anterior şi care, la intrarea în vigoare a legii, se mai aflau în termenul de protecţie potrivit legislaţiei anterioare.
Interpretarea era în mod vădit eleiată, întrucât ipoteza invocată ca fiind exclusă era, de fapt, acoperită de dispoziţiile din alin. (2) şi nu necesita precizări suplimentare, spre deosebire de ipoteza din alin. (3), care necesita astfel de precizari, întrucât, în această ipoteză, se punea problema repunerii în termen a efectelor acesteia şi a momentului de la care aceasta operează.
Întrucât situaţia juridică prevazută de alin. (3) în forma iniţială era epuizată, toate operele corespunzand acestei situaţii fiind repuse în termenul de protecţie de la momentul intrării în vigoare a legii, astfel că reglementarea în forma iniţială devenise inutilă, şi pentru a înlatura posibilitatea interpretării textului în maniera descrisă mai sus, a fost modificat alin. (3) în forma prevazută de Legea nr. 285/2004.
De altfel, împrejurarea că intenţia legiuitorului din 1996 nu a fost cea reţinută de prima instanţă rezultă şi din faptul că partea finală a alin. (3) a avut sens şi consecinţe doar în forma iniţială a textului, fiind complet lipsită de sens şi de efecte după modificarea intervenită din 2004.
Pe de altă parte, folosirea termenului prelungire s-a făcut pentru a sugera că e vorba de o majorare a termenului de protecţie iniţial, fără nicio legatură cu împrejurarea că termenul iniţial expirase sau nu. De altfel, pentru reglementarea în discuţie nu există niciun termen care să corespundă pe deplin operaţiunii respective. Astfel, nu se poate vorbi nici de o naştere, întrucât nu e vorba de un nou drept, nici de o renaştere, întrucât nu e vorba de naşterea din nou a dreptului, nici de o repunere în termen propriu-zisă, întrucât noua protecţie are alt conţinut decât cea iniţială. Ca atare, folosirea termenului „prelungire” corespunde cel mai bine operaţiunii realizate prin dispoziţiile legale menţionate, întrucât şi noul termen de protecţie vine în prelungirea protecţiei acordate pe timpul vieţii autorului, acoperind astfel şi situaţia în care, datorită lipsei moştenitorilor şi ca efect al dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 321/1954, nu a existat o protecţie ulterioară decesului autorului. Protecţia astfel prelungită, cu conţinutul dat de noua lege, nu operează însă pentru intervalul cuprins între expirarea termenului de protecţie corespunzator categoriei de moştenitori ori data decesului autorului, dupa caz, şi data intrarii în vigoare a Legii nr. 8/1996.
Referitor la incidența Convenţiei de la Berna, Curtea a constatat că a fost ratificată de Romania prin Decretul nr. 549/1969, în art. 2 lit. a) stipulându-se că Romania, „în conformitate cu art. 7 alin. (7) din convenţie, (…) înţelege să menţină prevederile legislaţiei naţionale a R.S.R., în vigoare la data semnării convenţiei, cu privire la durata protecţiei”.
Prin urmare, la data intrarii în vigoare a Legii nr. 8/1996, Convenţia de la Berna era aplicabilă în Romania în forma ratificată în anul 1969, astfel că Romania nu era ţinută de vreun termen de protecţie prevăzut de conventie. De altfel, statele părţi aveau dreptul să prevadă termene mai lungi decât cele din convenţie.
Cât priveşte art. 18 alin. (2) din Convenţie, acesta nu este incident în cauză, întrucât reglementează situaţia solicitării protecţiei operei în alt stat decât cel de origine, situaţie fără legatură cu prezenta cauză. De asemenea, dispoziţia reglementează regimul operelor care, la momentul intrării în vigoare a Convenţiei, erau deja aflate în domeniul public al ţării în care se solicita protecţia, deşi erau încă sub protecţie în ţara de origine.
Mai mult, dispoziţiile Convenţiei au în vedere protecţia drepturilor de autor, putând fi invocate de autori sau succesorii în drepturi ai acestora în situaţiile în care prevederile Convenţiei sunt mai favorabile decât cele din statul de origine sau din statul în care se solicită protecţia operei, iar nu pentru a fi invocate de terţii care neagă existenţa drepturilor respective.
Prin urmare, la decesul soţiei lui G.C., drepturile patrimoniale de autor cu privire la romanul „E.O.”, pe care aceasta le moştenise cu caracter viager în temeiul art. 6 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 321/1954, au intrat în domeniul public.
Efect al dispozitiilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, la intrarea în vigoare a acestei reglementari aceste drepturi au fost protejate din nou începând cu momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 şi până la 31 decembrie 2035 (70 de ani de la moartea autorului, calculaţi de la 1 ianuarie al anului urmator celui în care a intervenit decesul - art. 25 alin. (1) corborat cu art. 32 din Legea nr. 8/1996).
În condiţiile în care nu s-a făcut vreo dovadă că E.C. ar fi avut succesori universali sau succesori cu titlu universal în patrimoniul cărora să poată intra drepturile patrimoniale de autor pentru opera în discuţie, exerciţiul acestor drepturi a revenit organismului de gestiune cu cel mai mare număr de membri, din domeniul creaţiei literare (art. 25 alin. (1) fraza a II-a din Legea nr. 8/1996), în cauză acest organism fiind C., care a primit aviz de functionare şi exercitare a drepturilor ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domentiul operelor scrise începând cu data de 1 iunie 1997, în temeiul Deciziei directorului general al O.R.D.A. nr. 8 din 01 iunie 1997.
În speță, Legea nr. 8/1996 nu stipulează că organismul de gestiune colectivă este titular al drepturilor patrimoniale de autor pentru situaţia analizată, ci doar că exercită aceste drepturi. Din această perspectivă legea nu specifică cine este titularul acestor drepturi şi, prin urmare, identificarea acestuia se poate face fie din perspectiva regimului bunurilor fără stăpân, fie din perspectiva regimului bunurilor vacante, însă acest aspect excede obiectului cererii cu care instanţa a fost învestită, singurul aspect relevant în această privinţă fiind acela că exerciţiul acestor drepturi a revenit organismului de gestiune colectivă care a întrunit condiţiile prevăzute de lege în acest sens, iar analiza exerciţiului acestor drepturi în prezenta cauză priveşte o perioadă de timp ulterioară înfiinţării acestui organism de gestiune şi, deci, ulterioară momentului în care aceasta a preluat exerciţiul drepturilor asupra romanului în discuţie.
Pe de altă parte, dispozitiile art. 149 alin. (3) nu fac nicio distincţie, stipulează doar că protecţia este prelungită până la expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 8/1996.
Scopul instituirii dreptului de administrare al organismelor de gestiune colectivă pentru situaţia lipsei moştenitorilor a fost tocmai acela ca, independent de existenţa sau nu a moştenitorilor, drepturile patrimoniale de autor să fie în egală măsură protejate pentru toate operele de aceeaşi natură, pe aceeaşi durată, inclusiv în situaţia în care moştenitorii autorului sau o parte din ei decedează fără moştenitori. Prin urmare, lipsa moştenitorilor moştenitorilor autorului sau lipsa moştenitorilor moştenitorilor nu împietează asupra protecţiei operei, aceasta fiind asigurată prin administrarea drepturilor de către organismul de gestiune colectivă corespunzator, integral sau împreună cu moştenitorii în viaţă, după caz.
În privinţa faptei ilicite, Curtea a constatat că prin editarea şi publicarea de către pârâte a romanului „E.O.” începând cu 23 aprilie 2009, acestea au încălcat drepturile de publicare şi distribuire cu privire la aceeaşi operă, drepturi deţinute de SC E.L.I. SRL în temeiul contractelor de cesiune încheiate cu C., respectiv de Editura Intact în temeiul contractului încheiat cu SC E.L. SRL.
Curtea a mai reținut că pârâtele nu au practicat preţuri de dumping. În prezenta cauză nu s-a făcut dovada că preţul practicat de pârâte pentru opera „E.O.” este sub nivelul consturilor de producţie. Pe de altă parte, practicarea preţurilor promoţionale nu are ca scop deturnarea clientelei, ci promovarea propriilor produse sau servicii. În plus, în prezenta cauză vanzarea operelor din colecția pârâtelor la preţ promoţional s-a facut doar o perioadă limitată de timp.
Pentru a se reţine o practică de dumping ar fi trebuit ca pârâtele să ofere în mod constant spre vânzare aceleaşi opere ca şi reclamantele, în condiţii de calitate similare, la preţuri constant disproporţionat mai mici, ceea ce nu s-a dovedit.
Referitor la săvârşirea de practici neloiale parazitare, instanța reținut că este adevarat că reclamantele, anunţând primele apariţia romanului în cadrul propriei colecţii, au creat o stare de aşteptare în rândul persoanelor interesate să achiziţioneze acest roman, asteptare care a fost satisfacută însă de apariţia romanului în cadrul colecţiei concurente, însă acest fapt nu se reţine ca fapt de concurenţă neloială sub forma unor practici parazitare, atât timp cât pârâtele nu au profitat efectiv de publicitatea şi promovarea realizate de reclamante, care privea apariţia romanului la alt moment şi în altă colectie, ci au realizat propria campanie de anunţare a apariţiei romanului în colecţia proprie.
Prin urmare, faptele pârâtelor au avut caracter ilicit, constând în publicarea şi distribuirea fără drept a romanului „E.O.”, publicare şi distribuire care a fost realizată cu încălcarea drepturilor deţinute de reclamante, fără însă ca aceste fapte să constituie şi fapte de concurenţă neloială sub forma dumping-ului sau a practicilor parazitare.
Instanța de apel a mai reţinut că prin fapta ilicită a pârâtelor a fost creat reclamantelor un prejudiciu constând în încălcarea drepturilor acestora de publicare şi distribuire a romanului „E.O.” şi, pe de altă parte, în sumele achitate de SC E.I. SRL către SC E.L.I. SA în vederea editării romanului, în conditiile în care, după apariţia romanului menţionat în colecţia pârâtelor, publicarea romanului în colectia reclamantelor a devenit lipsită de interes pentru public, motiv care a determinat reclamantele să renunţe la publicarea acestuia.
În determinarea întinderii prejudiciului, Curtea a plecat de la dispoziţiile cuprinse în art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în varianta consecinţelor economice negative reprezentate de cheltuielile realizate în vederea publicării romanului, publicare ce nu a mai avut loc din cauza faptelor pârâtelor, precum şi în varianta finală, reprezentată de elementele în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.
Pe de altă parte, în raport de modul în care reclamantele au formulat acţiunea, solicitând printr-un capăt de cerere distinct obligarea pârâtelor să le pună la dispoziţie o serie de informaţii legate de tiraj, vânzări, distribuitori, profit, determinarea prejudiciului prin raportare la beneficiile realizate pe nedrept de către pârâte, Curtea a considerat că pretenția nu poate fi realizată, întrucât ele însele vor fi în măsură să cunoască datele respective numai după finalizarea cauzei cu stabilirea în sarcina pârâtelor a obligaţiei de a pune la dispoziţia reclamantelor informaţiile solicitate.
Însă, instanţa poate stopa realizarea de către pârâte a unor beneficii rezultate din operaţiunile comerciale având ca obiect romanul publicat cu încălcarea drepturilor de publicare şi distribuire aparţinând reclamantelor, dispunând obligarea pârâtelor SC A.H. S.R.L. şi S.C. A. S.A. la încetarea imediată a editării, importului, achiziţionării şi a comercializării sub orice formă, inclusiv distribuirea, difuzarea sau orice altă transmitere a dreptului de proprietate sau predare către terţi a romanului „E.O.” de G.C., precum şi la retragerea din circuitul comercial a exemplarelor acestuia.
Prejudiciul material suferit de reclamanta SC E.I. SRL este reprezentat de suma de 41.412 lei, din care 6.612 lei T.V.A., reprezentând contravaloarea drepturilor de autor pe care editura a înţeles să le suporte conform contractului încheiat cu SC E.L.I. SRL, de suma de 79.706,25 lei, din care 6581,25 lei T.V.A., reprezentând contravaloarea coperţilor pentru romanul „E.O.”, suma achitată de SC E.I. SRL către SC E.L.I. SRL, precum şi de suma de 63.004,73 lei, din care 5.202,23 lei T.V.A., reprezentând contravaloarea secţiunilor romanului „E.O.”, plată făcută tot de SC E.I. SRL catre SC E.L.I. SRL
Prejudiciul material suferit de SC E.L.I. SRL, în suma totala de 177.500,25 lei, reprezentat de contravaloarea serviciilor de tipar achitate tipografiei SC G.C.C. SRL şi contravaloarea drepturilor de autor a fost acoperit de SC E.I. SRL, care a achitat SC E.L.I. SA sumele menţionate mai sus cu acelaşi titlu.
Cât priveste daunele morale solicitate pentru prejudiciul de imagine invocat de reclamante, Curtea a constatat că în prezenta cauză au existat premisele ca un astfel de prejudiciu de imagine să fie suferit de reclamante, prin aceea că, deşi anunţaseră public apariţia romanului „E.O.” în cadrul colecţiei „Biblioteca pentru toţi”, această apariţie nu a mai avut loc din cauza faptei pârâtelor, care au publicat acelaşi roman la o dată anterioară celei anunţate de reclamante, împrejurare care ar fi putut conduce publicul la concluzia lipsei de seriozitate a reclamantelor.
Însă, reclamantele au reacţionat prompt la fapta pârâtelor de publicare a romanului la o dată anterioară, prin articole de presă şi intervenţii televizate, aşa încât publicul a fost în măsură să cunoască împrejurările care au determinat oprirea publicării romanului în cadrul colecţiei reclamantelor, astfel că imaginea reclamantelor nu a ajuns să fie prejudiciată decât într-o măsură mai mică, respectiv prin scăderea încrederii publicului asupra programului de publicare anunţat.
Nu a fost reţinută susţinerea în sensul că scăderea vânzărilor după declanşarea situaţiei litigioase între părţi s-ar fi datorat publicării romanului „E.O.” de către pârâte cu încălcarea drepturilor reclamantei. Fiind vorba de opere diferite, interesul publicului nu este constant şi, prin urmare, vânzările fiecarei opere în parte depind de interesul publicului în achiziţionarea acesteia.
În analiza prejudiciului de imagine nu a fost luat în considerare preţul practicat de pârâte pentru vânzarea operelor din propria colecţie, întrucât nu s-a reţinut caracterul ilicit al acestei fapte. De asemenea, nu s-a avut în vedere la analiza prejudiciului de imagine invocat împrejurarea că pârâtele au publicat articole prin care s-ar fi urmarit discreditarea reclamantelor, întrucât în prezenta cauză instanţa nu a fost învestită cu analiza faptei de publicare a acestor articole, ci doar cu analiza faptei de publicare a romanului „E.O.” cu încălcarea drepturilor reclamantelor şi prin folosirea unor practici de dumping şi a unor practici parazitare.
Prin urmare, Curtea a apreciat că cea mai adecvată modalitate de reparare a prejudiciului de imagine suferit de reclamante este admiterea celui de-al treilea capăt de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor să pună la dispoziţia bibliotecilor judeţene şi a sucursalelor acestora, cu titlu gratuit, în scopuri necomerciale, a tuturor exemplarelor din romanul „E.O.” de G.C., pe care l-au editat ori la distribuirea cărora au participat, care se află în deţinerea lor, sunt sechestrate sau retrase din circuitul comercial, cu aplicarea pe prima copertă interioară a fiecărui exemplar a unei ştampile cu inscripţia clară, scrisă în caractere majuscule, având dimensiunea de cel puţin 12 puncte tipografice (0,5 cm): „Exemplar distribuit cu titlu gratuit la cererea SC E.I. SRL şi SC E.L.I. SRL în vederea respectării dreptului de autor şi a cărţii ca act de cultură”. Aceasta modalitate de reparare a prejudiciului corespunde şi dispoziţiilor art. 139 alin. (1) - (4) lit. d), fraza a II-a din Legea nr. 8/1996.
Referitor la condiția vinovăţiei, Curtea a constatat că pârâtele au cunoscut că nu sunt titularele drepturilor de publicare ale romanului „E.O.”, întrucât fuseseră informate de C. în acest sens prin adresa din 05 martie 2009, această adresă fiind invocată şi ca temei al declaraţiei de denunţare unilaterală a contractului încheiat cu F.N.S.A., denunţare care a avut loc anterior publicării romanului.
Nu a fost reţinută susţinerea formulată de SC A.H. SRL şi SC A. SA în sensul că ar fi acţionat cu convingerea că opera este căzută în domeniul public şi că aceasta convingere ar fi rezultat din împrejurarea că SC A.H. SRL a înţeles să denunţe contractul de cesiune din 2008. Astfel, denunţarea unilaterală conduce la rezilierea contractului, reziliere care presupune recunoaşterea valabilitatii contractului şi a faptului că acesta va înceta să producă efecte numai pentru viitor. Or, dacă ar fi avut o astfel de convingere, pârâta ar fi acţionat în instanţă pentru constatarea nulităţii contractului respectiv.
De altfel, chiar dacă ar fi acceptată susţinerea în cauză, această împrejurare este irelevantă, întrucât tinde la demonstrarea împrejurării că pârâtele nu au acţionat cu intenţie, ci din culpă. Însă, angajarea raspunderii civile delictuale se face atât în cazul săvârşirii faptei din culpă, cât şi în cazul savârşirii acesteia cu intenţie.
În speţă, nu s-a făcut dovada existenţei vreunei cauze care înlătură vinovăţia. Ca atare, pârâtele au săvârşit faptele ilicite reţinute mai sus cu vinovăţie.
Fapta pârâtei de publicare a romanului „E.O.” în colecţia proprie s-a făcut cu încălcarea drepturilor de publicare şi difuzarea aparţinând reclamantelor, determinând în mod direct prejudicierea acestora cu sumele plătite pentru achiziţia drepturilor de publicare şi difuzare, precum şi cu o parte din lucrarile de tipărire a romanului, precum şi cu deteriorarea imaginii pârâtelor în ochii cititorilor, datorită împrejurării că acestea, ca urmare a faptei pârâtelor, au fost nevoite să renunţe la publicarea romanului în propria colecţie.
Referitor la apelul formulat de intervenienta accesorie C., Curtea a considerat că este fondat pentru considerentele reţinute în analiza apelului formulat de reclamante.
Prin urmare, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 în forma avută la intrarea în vigoare, coroborate cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, C. are dreptul legal de administrare cu privire la drepturile patrimoniale de autor asupra operei în discuţie, apare fondat şi motivul de apel referitor la netemeinicia cererii de constatare a nulităţii contractelor de cesiune încheiate între C. şi SC E.L.I. SRL, contractele fiind valabile din punct de vedere al obiectului acestora.
De altfel, soluţia primei instanţe sub acest aspect este contradictorie, aceasta reţinând că obiectul contractelor, respectiv drepturile de autor asupra operei în discuţie, nu există şi, în acelaşi timp, obiectul este scos din circuitul civil. Or, pentru a fi scos din circuitul civil un bun trebuie în primul rând să existe.
Este nefondat însă motivul de apel prin care se invocă inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, pentru că nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte interesată, iar pârâtele aveau interesul să solicite nulitatea contractelor de cesiune pentru nevalabilitatea obiectului tocmai pentru a demonstra că prin publicarea romanului nu au adus atingere unui drept legal dobândit al reclamantelor.
De asemenea, inadmisibilitatea cererii reconvenţionale cu privire la capătul de cerere prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a reclamatelor, este lipsită de interes, întrucât prin sentinţa apelată acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
În termen legal au declarat recurs pârâtele S.C. A. S.A. şi SC A.H. S.R.L.
În motivarea recursului, pârâta S.C. A. S.A. a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente, respectiv a art. 25 şi 149 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, se constată că interpretarea dată textelor de lege contravine practicii jurisprudenţiale constante în materie, care a considerat că există o eroare de redactare a art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în sensul că proiectul de lege nu conţinea particula „nu”, eroare sesizată ulterior şi corectată prin modificarea adusă prin Legea nr. 285/2004. Aceeaşi opinie este însuşită şi de literatura de specialitate, care dă valoare interpretării gramaticale, logice, sistematice, istorico-teleologice şi nu interpretării literare restrânse a normei art. 149 alin. (3) în forma în vigoare în 1996.
În caută, termenul folosit de legiuitor, de „prelungire”, este impropriu pentru a-l alătura operelor a căror durată de protecţie a expirat, întrucât a prelungi înseamnă a amâna un termen care este în curs, propriu operelor a căror durată de protecţie nu a expirat; a „prelungi” nu este sinonim cu a „renaşte” un termen împlinit.
Or, este ilogic ca legiuitorul să fi dorit în realitate a renaşte drepturi stinse şi să refuze prelungirea protecţiei pentru operele a căror durată de protecţie nu a expirat.
Intenţia legiuitorului român a fost aceea de a nu bulversa stabilitatea raporturilor juridice în materia drepturilor de autor, cu excepţia prelungirii sau restrângerii duratei de protecţie, niciodată însă prin reactivarea protecţiei unor opere căzute în domeniul public.
În al doilea rând, instanţa de apel nu interpretează coroborat art. 149 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 în varianta iniţială cu prevederile internaţionale şi constituţionale, respectiv cu alte legi care cuprind dispoziţii similare - Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, art. 18 cu referire la art. 20 din Constituţia României, Tratatul O.M.P.I., art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Potrivit legislaţiei interne, cât şi internaţionale, legiuitorul nu putea edicta legi retroactive care să confere protecţie unei opere după ce aceasta intrat în domeniul public, respectiv să renască drepturi patrimoniale de autor stinse.
În speţă, dispoziţiile art. 149 alin. (3) trebuie coroborate cu cele ale art. 25 din Legea nr. 8/1996, întrucât la momentul decesului se observă existenţa moştenitorilor, iar nu la momentul iunie 1996. Numai dacă nu există moştenitori la data deschiderii succesiunii exerciţiul acestor drepturi trebuie acordat altcuiva, în speţă unui organ de gestiune colectivă.
În plus, drepturile civile se pot transmite numai unei persoane care există la acel moment; or, C. putea dobândi drepturi numai după înfiinţare şi pentru fiecare autor care decedează fără moştenitori după data înfiinţării şi autorizării sale.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel în mod greşit a considerat că sunt întrunite condiţiile generale pentru atragerea răspunderii civile a societăţii în cauză - art. 999-1000 C. civ.
Referitor la inexistenţa faptei ilicite, recurenta a susţinut că, la decesul soţiei autorului (1994), drepturile patrimoniale de autor asupra operei „E.O.” s-au stins, respectiv această operă a căzut în domeniul public, putând fi utilizate liber, că, în ceea ce priveşte conflictul de legi în timp, între Decretul nr. 321/1956 şi Legea nr. 8/1996, acesta se soluţionează în favoarea primului act normativ în raport atât de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cât şi de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996. Se poate observa clar că drepturile de autor nu erau stinse la data intrării în vigoare a legii şi că reclamantele şi intervenienta pretind că dispus de drepturi pe care nu le au.
În ceea ce priveşte inexistenţa prejudiciului material, recurenta a precizat că intimatele au realizat şi continuă să realizeze profit din vânzarea romanului „E.O.”, acesta fiind comercializat şi la data prezentei acţiuni, că nu s-a depus niciun înscris care să justifice tirajul realizat la 31 martie 2010, astfel că suma achitată cu titlu de remuneraţie C. nu poate fi avută în vedere. Pe de altă parte, contractele de cesiune nu există cu certitudine cu privire la modificarea, completarea sau denunţarea ulterioară a acestora, şi, pe cale de consecinţă, sumele achitate în baza lor nu pot fi solicitate ca prejudiciu.
În legătură cu inexistenţa vinovăţiei, recurenta a învederat că nu i se poate imputa vreo culpă de vreme ce la data publicării exista un contract de cesiune încheiat între SC A.H. S.R.L. şi F.Ş.A. cu privire la opera în cauză, iar opera se afla în domeniul public. Recurenta de faţă nu editează şi nici nu comercializează romanul menţionat, nu-l plasează în circuitul comercial, ci doar editează un ziar.
În aceste condiţii, în raport de cele de mai sus, nu este dovedită nici legătura de cauzalitate.
Recurenta SC A.H. SRL a formulat aceleaşi critici în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materia dreptului de autor, art. 149 alin. (3) şi art. 25 din Legea nr. 8/1996, cu trimitere la dispoziţiile constituţionale şi internaţionale - art. 18 Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, art. 6 C.E.D.O.
Totodată, a susţinut că instanţa de apel a considerat eleiat a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, în privinţa faptei ilicite a învederat că aceasta nu există, întrucât exercitarea unui drept subiectiv, acela de a exploata o operă căzută în domeniul public s-a făcut în condiţiile în care se încheiase contractul de cesiune de drepturi de autor din 15 septembrie 2008 cu F.N.Ş.A.
Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că suma acordată de instanţă nu are la bază o calculaţie a unui specialist şi este susceptibilă de critici, în continuare dezvoltând aceleaşi argumente ca şi pârâta S.C. A. S.A. A precizat că reluarea editării romanului, în martie 2010, tirajul acestuia, precum şi preţul comercializării acestuia au constituit hotărâri exclusive ale reclamantelor, fără o legătură de cauzalitate de editarea romanului de către SC A.H. SRL.
Recurenta a invocat şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 963, 970 şi 1310 C. civ., cu consecinţe asupra primului capăt al cererii reconvenţionale, în sensul că instanţa de apel nu a menţinut dispoziţia de constatare a nulităţii absolute a contactelor de cesiune încheiate între intimate.
Astfel, obiectul acestor contracte nu îndeplineşte condiţia aflării lui în circuitul civil; fiind în patrimoniul comun al umanităţii, dreptul de a publica lucrarea este scos din circuitul civil, nu poate face obiectul vreunui contract pentru că este res communes.
Cât priveşte intervenţia C. în sprijinul reclamantelor, aceasta este fără relevanţă sub aspectul problemei analizate, întrucât nu se poate susţine afirmaţia SC E.L.I. SRL cu privire la angajarea răspunderii pentru evicţiune, în condiţiile în care în dosar nu s-a formulat o astfel de cerere.
În situaţia de faţă, în materia cesiunii de creanţă şi de bunuri incorporale vânzarea unui res communes atrage nulitatea absolută a contractului; cauzele de nulitate absolută intervin şi în acest caz, chiar dacă părţile acelui contract nu au reuşit să se desocotească.
Recurenta a mai invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 30 din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 6 C.E.D.O., în sensul că instanţa de apel a respins capătul din cererea reconvenţională vizând sancţionarea unui delict de presă.
Or, în situaţia recurentei, s-au depăşit limitele fireşti impuse de normele constituţionale, pentru că s-au încălcat grosolan drepturile acestei părţi, limbajul folosit fiind unul extrem de violent, chiar „de cartier”, iar baza factuală a afirmaţiilor intimatei a lipsit cu desăvârşire. Modul de exprimare depăşeşte limitele rezonabile ale unei critici, cuprinzând insulte şi jigniri de natură să atingă grav drepturile subiective.
Aşadar, instanţa nu a ţinut cont de faptul că libertatea de exprimare nu este absolută, că presa nu are voie să scrie orice, mai ales în scopul de a-şi denigra concurenţa, spre a căpăta o poziţie mai bună pe piaţă; chiar C.E.D.O. a apreciat că se impune sancţionarea/condamnarea jurnaliştilor pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Pe de altă parte, deşi instanţa de fond a considerat că problema drepturilor de autor pentru romanul în cauză este o chestiune de interes public, faţă de definiţia dată acestei noţiuni, în cauză aspectele evocate, fără fundament, de altfel, nu afectează viaţa unei comunităţi, ci puteau influenţa publicul să nu mai cumpere produsele recurentei.
În loc să se rezume în a-şi expune nemulţumirile faţă de situaţia creată în cererea de chemare în judecată sau transmiţând un comunicat civilizat, SC E.I. SRL începe o virulentă campanie de denigrare a concurenţei, în paginile ziarului pe care îl editează sau prin reprezentanţi, deşi niciun al trust de presă nu şi-a manifestat interesul faţă de subiect.
În plus, faptele reclamantei constituie şi încălcări grosolane ale principiilor de etică şi deontologie profesională ale profesiei de ziarist.
Or, în acest context nu se poate susţine că reclamanta ar putea fi protejată de prevederile ce reglementează libertatea de exprimare, că nu este faptă ilicită campania de denigrare desfăşurată împotriva pârâtei SC A.H. SRL, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost sancţionată de C.N.A. pentru proferarea acuzaţiilor în cauză, demonstrându-se astfel caracterul ilicit al afirmaţiilor realizate.
Totodată, în mod eleiat instanţa de fond a considerat că fapta ilicită a intimatei în cauză nu a fost săvârşită cu vinovăţie, scopul afirmaţiilor făcute fiind evident acela de a afecta concurenţa de pe piaţă, de a diminua vânzările pârâtei, precum şi faptul că recurenta nu a suferit niciun prejudiciu,. Afirmaţiile univoce denigratoare nu pot crea o stare de bine destinatarului acestora şi nici nu pot genera o reacţie pozitivă din partea celorlalţi, aspect ce nu mai trebuie dovedit. Prejudiciul moral produs prin aceste afirmaţii este evident faţă de faptul că imaginea, reputaţia şi demnitatea persoanei reprezintă valori de ordine constituţională a căror protecţie este impusă imperativ de legea fundamentală.
Referitor la legătura de cauzalitate, aceasta rezultă ex re, din materializarea faptelor, fiind logic faptul că afirmaţii denigratoare de tipul celor proferate de intimată conduc inevitabil la apariţia unui prejudiciu moral.
Prin întâmpinare, intimata SC E.L.I. SRL a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
În esenţă, a arătat că forma în vigoare a alin. (3) al art. 149 din Legea nr. 8/1996 până în anul 2004 a avut ca efect renaşterea, în temeiul legii, a drepturilor de autor cu privire la operele pentru care aceste termene expiraseră potrivit legislaţiei anterioare, acest efect producându-se de la intrarea în vigoare a legii şi, prin urmare, fără afectarea drepturilor dobândite de terţi, cât timp fusese în domeniul public.
În speţă, nu este incident art. 18 alin. (2) din Convenţia de la Berna, întrucât reglementează situaţia solicitării protecţiei operei în alt stat decât cel de origine, situaţie fără legătură cu prezenta cauză.
Nu se poate reţine nici susţinerea conform căreia, coroborând art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 cu art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, se ajunge la concluzia că protecţia este prelungită doar în favoarea moştenitorilor, nu şi în favoarea organismelor de gestiune colectivă. Art. 149 alin. (3) nu face nicio distincţie sub acest aspect, prevăzând doar că protecţia este prelungită până la expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 8/1996.
Intimata a mai arătat că, în raport de situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a apreciat în mod corect că, prin editarea şi publicarea romanului de către recurente, începând cu 23 aprilie 2009, acestea au încălcat drepturile de publicare şi distribuire cu privire la aceeaşi operă, drepturi deţinute de intimate în baza contractelor de cesiune încheiate cu C., fiind, aşadar, îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Intervenienta C. - S.G.C.D.A. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursurilor declarate în cauză, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor în materia drepturilor de autor. În plus, SC A.H. SRL a notificat, în baza adresei emise de intervenientă, din 2009, F.N.Ş.A., prin aceasta denunţând propriul contract încheiat cu un terţ, recunoscând astfel apartenenţa drepturilor de autor şi exerciţiul lor de către organismul de gestiune colectivă unic în domeniul de creaţie a operelor scrise.
Examinând decizia recurată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate pentru următoarele considerente:
O primă critică dezvoltată prin cele două recursuri se referă la a greşita aplicare în apel a dispoziţiilor legale incidente, respectiv a art. 25 şi 149 din Legea nr. 8/1996.
În cauză, G.C. a decedat, fără descendenţi sau ascendenţi, singura moştenitoare fiind soţia sa E.C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, fiind titulara drepturilor de autor asupra operei defunctului. Soţia autorului a decedat la data de 09 noiembrie 1994, în certificatul de moştenitor eliberat la deces nefiind menţionate drepturi de autor, ci doar bunuri mobile.
La moartea celor doi erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care, la art. 6, prevedea că „La moartea autorului sau a vreunuia dintre coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moştenire, potrivit C. civ., însă numai pe următoarele termene: a) soţilor şi ascendenţilor autorului, pe tot timpul vieţii fiecăruia;”, iar, „La expirarea termenelor prevăzute de art. 6 şi 7 sau, în lipsă de moştenitori, din momentul morţii autorului, dreptul patrimonial de autor se stinge”. De asemenea, art. 41 alin. (3) prevedea că „Termenele privind dreptul de autor şi exerciţiul lui, prevăzute în legi anterioare, vor continua să curgă până la împlinirea lor, fără a putea însă depăşi termenele corespunzătoare cuprinse în prezentul decret, socotite de la intrarea lui în vigoare.”
Ca atare, faţă de dispoziţiile în vigoare care prevedeau transmiterea drepturilor doar pe durata vieţii soţului autorului, acestea s-au stins, opera căzând în domeniul public şi putând fi valorificată de oricine, cu obligaţia respectării drepturilor morale imprescriptibile.
Intimatele au arătat că prin apariţia Legii nr. 8/1996 în forma iniţială au renăscut drepturile de autor pentru o perioadă de 70 de ani, calculată de la moartea autorului, începând cu 1 ianuarie al anului următor morţii, conform art. 149 alin. (3), art. 25 alin. (1).
Pentru analiza motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține că aprecierea instanței de apel este greşită, din interpretarea gramaticală, logică, sistematică şi istorico - teleologică a normei la care Curtea a făcut referire neputând a se formula o concluzie de natura celei expuse prin hotărârea recurată în cauză.
Potrivit art. 149 alin. (3) în forma iniţială a Legii nr. 8/1996, „durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care au expirat termenele de protecţie se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Dacă se interpretează restrictiv norma, cu referire strictă la situaţiile juridice reglementate explicit, se poate ajunge la concluzia în sensul că s-a intenţionat reactivarea protecţiei, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor patrimoniale recunoscut moştenitorilor autorului, pentru operele căzute în domeniul public anterior intrării în vigoare a legii - iunie 1996.
Această constatare este, însă, contrară voinţei reale a legiuitorului la momentul edictării normei, în realitate, intenţionându-se reglementarea situaţiilor juridice reprezentate de crearea unor opere de către autori decedaţi anterior legii noi şi a căror durată de protecţie nu a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ipotezele descrise în text fiind consecinţa omisiunii particulei de negaţie, după cum se va demonstra în continuare:
a. Situaţiile juridice descrise reprezintă facta praeterita, respectiv raporturi juridice născute, derulate şi epuizate sub imperiul legii vechi, de vreme ce se face referire la opere create de autori al căror deces a survenit anterior legii noi şi a căror durată de protecţie a expirat până la intrarea în vigoare a legii noi.
În acest caz, extinderea protecţiei prevăzute de legea nouă asupra situaţiilor juridice consumate, epuizate, ar echivala cu o retroactivitate a acestei legi, inadmisibilă în aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Acest efect poate fi evitat dacă textul se interpretează în sensul enunţat anterior, argument ce se coroborează cu cele ce urmează a fi expuse.
b. Dacă reţinem interpretarea pur literală, ar însemna că rămân în afara protecţiei operele ale căror termene de protecţie nu au expirat până la intrarea în vigoare a legii noi, ce reprezintă situaţii juridice în derulare, născute sub imperiul legii vechi şi care nu şi-au epuizat efectele până în iunie 1996, adică tocmai acele facta pendentia supuse conflictului de legi în timp şi a căror reglementare trebuie să constituie obiectul preocupării prioritare a legiuitorului.
Referirea din art. 149 alin. (2) din lege la operele create anterior intrării în vigoare a acesteia, în sensul că şi aceste opere beneficiază de protecţia prezentei legi, nu este suficientă pentru reglementarea regimului juridic al protecţiei garantate.
În alin. (2) se precizează doar regimul actelor juridice încheiate sub regimul legislaţiei anterioare, prin coroborare cu alin. (1) la care se trimite, consacrându-se explicit principiul tempus regit actum ce interesează aplicarea legii în timp, fără a se reglementa şi chestiunea întinderii în timp a protecţiei, respectiv a termenelor de exercitare a drepturilor patrimoniale.
De acest ultim aspect se preocupa tocmai alin. (3), care, citit restrictiv, nu are în vedere durata protecţiei operelor ce creează facta pendentia, ceea ce nu este acceptabil.
Beneficiul protecţiei legii noi este legat tocmai de durata protecţiei, stabilită prin Legea nr. 8/1996 (art. 25 alin. (1)) la 70 de ani după decesul autorului, în favoarea moştenitorilor, indiferent de clasa din care aceştia fac parte şi chiar dacă nu există moştenitori.
Or, ar fi discriminatoriu să se recunoască acest beneficiu numai operelor ce se materializează în facta praeterita, nu şi celor care îşi produc efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi, care, în fapt, sunt primele ce ar trebui să se bucure de regimul favorabil în raport cu cel al legii vechi.
Înlăturarea acestor consecinţe discriminatorii este posibilă prin interpretarea logică a normei din art. 149 alin. (3), în sensul ca aceasta să-şi producă efectele preconizate de legiuitor, aşadar acelea de a asigura beneficiul regimului de protecţie al legii noi operelor ce constituie facta pendentia.
c. Constatarea că legiuitorul a urmărit, în fapt, acest efect al legii noi este confirmată şi de interpretarea gramaticală a normei în discuţie, în condiţiile în care se face referire la prelungirea „duratei drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.
În cazul operelor căzute în domeniul public, nu s-ar putea vorbi de o prelungire a protecţiei, din moment ce termenul prevăzut de legea anterioară a expirat, ci de un nou termen de protecţie.
„Prelungirea”, în sens de continuare a producerii efectelor protecţiei, are înţeles doar în cazul operelor pentru care termenele nu au expirat, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a se preocupa de soarta acestora prin norma din art. 149 alin. (3).
De altfel, dacă am accepta referirea la facta praeterita, nu ar avea nicio noimă asigurarea protecţiei pentru o durată egală cu diferenţa dintre termenul prevăzut de legea veche şi cea nouă: din moment ce este vorba despre un nou termen de protecţie, ar însemna să se aplice durata prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, aşadar cea de 70 de ani.
Or, este lipsită de o bază raţională o durată atât de îndelungată în cazul operelor anterior căzute în domeniul public, a căror protecţie ar fi vădit excesivă în raport cu cele care încă îşi produc efectele la data intrării în vigoare a legii noi, context în care este vădită intenţia legiuitorului de a reglementa prin art. 149 alin. (3) întinderea protecţiei tocmai în cazul situaţiilor juridice în curs de derulare.
d. Nu în ultimul rând, este de menţionat că norma din art. 149 alin. (3) a fost modificată prin Legea nr. 285/2004 chiar în sensul reglementării explicite a întinderii protecţiei în cazul situaţiilor juridice în curs de derulare, ce a fost asigurată exclusiv prin inserarea în text a particulei de negaţie omise în formularea din 1996.
Departe de a se crea în acel fel un regim juridic nou faţă de cel avut în vedere în 1996, Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, noua formă a normei confirmă intenţia legiuitorului de la 1996 astfel cum a fost descrisă în considerentele deja expuse, ceea ce echivalează cu interpretarea normei în discuţie din perspectivă istorico - teleologică.
Astfel, Înalta Curte apreciază că textul în forma din 1996 are, în fapt, următorul conţinut: „Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege.”, conţinut ce concordă în esenţă formei actuale, conturate prin Legea nr. 285/2004.
În acest context, se constată că prin reglementarea conturată prin Legea nr. 8/1996 nu s-a schimbat regimul juridic al operei literare în cauză, care a rămas în domeniul public, situaţie ce persista la data formulării cererii de chemare în judecată şi persistă şi în prezent.
Această constatare subzistă chiar dacă am accepta că legiuitorul a vizat producerea de efecte juridice a normei în forma de la 1996, astfel cum ar rezulta din interpretarea restrictivă.
În acest caz, protecţia ar fi reactivată şi ar începe să curgă termenul legal, însă numai până la data modificării normei în anul 2004, întrucât situaţia juridică ce se presupune că a fost creată în anul 1996 nu intră în obiectul de reglementare a legii modificate.
Potrivit art. 149 alin. (3) în forma din 2004, „Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie calculate conform procedurilor legislaţiei anterioare se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege; prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Astfel, sunt avute în vedere exclusiv situaţiile juridice în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 - iunie 1996, vizând termene de protecţie calculate potrivit legislaţiei anterioare reglementării din 1996. Nu se poate considera că forma iniţială a Legii nr. 8 ar reprezenta „legislaţie anterioară” formei concepute în anul 2004, pentru a socoti că norma modificată se aplică şi situaţiilor create în anul 1996, întrucât este vorba despre acelaşi act normativ - Legea nr. 8, ce a suferit modificări în timp; prin atare sintagmă este avut în vedere, în principal, Decretul nr. 321/1956.
În acest caz, nefacând obiectul reglementării din 2004, situaţia juridică ce se presupune că a fost creată în anul 1996 îşi încetează de drept efectele, urmare a modificării normei ce a creat-o.
Este lipsit de relevanţă, astfel cum au susţinut intimatele în faţa instanţei, că, la data formulării cererii de chemare în judecată, în vigoare era norma în forma iniţială şi că, în aplicarea principiului tempus regit actum, modificarea ulterioară a normei în discuţie nu ar avea niciun efect.
Norma de drept substanţial este de imediată aplicare, fiind incidentă, în cazul litigiului pendinte interesând situaţiile juridice în curs de derulare - facta pendentia.
Rezultă că, şi în această ipoteză, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 8/1996, ignorând modificarea survenită în 2004.
În speță, fiind stinse, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996, încă din anul 1994, şi neexistând vreo dispoziţie legală care să dea naştere altor drepturi patrimoniale de autor de pe urma autorului G.C. în anul 1994, când de pe urma acestuia nu au mai existat alți moştenitori, urmare a decesului soţiei supravieţuitoare care beneficiase până atunci de asemenea drepturi, drepturile patrimoniale de autor privind pe autorul G.C. nu au primit prin nicio dispoziţie a Legii nr. 8/1996 vreun termen nou de protecţie de exclusivitate în exploatare şi, cu atât mai mult, în lipsă de moştenitori, nu s-a născut legal un asemenea termen în favoarea unui organism de gestiune colectivă de drepturi de autor ulterior înfiinţat.
Așadar, operele lui G.C. au căzut în domeniul public în 1994 şi nu au fost niciodată resuscitate, astfel că sunt corecte considerentele tribunalului, în sensul că legiuitorul român a stabilit principiul neprotejării operei căzute în domeniul public încă de la apariţia Legii nr. 126/1923 privind proprietatea literară şi artistică (pentru operele deja căzute în domeniul public, prezenta lege nu are efect retroactiv, drepturile moştenitorilor ca şi ale cesionarilor fiind definitiv stinse prin expirarea celor 10 ani de la moartea autorului, prevăzuţi de legea de la 1862), menţinând aplicarea lui şi prin normele ulterioare, acest principiu fiind consacrat de Convenţia de la Berna în art. 18 alin. (2), convenţie care era în vigoare în 1996 la apariţia Legii nr. 8, fiind ratificată de România la data respectivă, prin Decretul nr. 549/1969.
Mai mult, dacă s-ar considera că textul legii din 1996 nu conţine o eroare de redactare şi că prevede renaşterea unor opere deja căzute în domeniul public, atunci ar intra în contradicţie cu prevederea internaţională de la art. 18 alin. (2), care stabileşte că nu este posibil ca o operă ce a căzut în domeniul public să fie protejată din nou. În cazul conflictului între prevederea din dreptul intern şi cea internaţională se aplică art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
De altfel, principiul neprotejării ulterioare a unei opere căzute în domeniul public a fost reluat de Tratatul O.M.P.I., la care România a aderat în 2000 prin Legea nr. 205, acesta stabilind, la art. 13, că părţile aplică dispoziţiile art. 18 al Convenţiei de la Berna în ceea ce priveşte ansamblul protecţiei prevăzute în tratat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtele SC A.H. SRL şi S.C. A. SA împotriva Deciziei civile nr. 60/A din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondate, şi apelurile declarate de reclamantele SC E.I. SRL, SC E.L.I. SRL şi intervenienta C. - S.G.C.D.A. împotriva sentinţei civile nr. 1078 din 8 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, urmând a menține celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
În raport de soluția adoptată, Înalta Curte constată că sunt justificate criticile dezvoltate în recurs privind, pe de o parte, neîndeplinirea condiţiilor generale pentru atragerea răspunderii civile a pârâtei S.C. A. S.A., iar, pe de altă parte, privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 963, 970 şi 1301 C. civ., cu consecinţe asupra primului capăt al cererii reconvenţionale, respectiv menţinerea dispoziţiei de constatare a nulităţii absolute a contactelor de cesiune încheiate între intimate.
De altfel, prin respingerea apelurilor declarate de reclamantele SC E.I. SRL, SC E.L.I. SRL şi intervenienta C. - S.G.C.D.A. împotriva sentinţei civile nr. 1078 din 8 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în condițiile mai sus arătate, în cauză soluția primei instanțe vizând respingerea cererii principale formulate de reclamante, precum şi a cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamantelor, ca neîntemeiate, dar și admiterea în parte a cererii reconvenţionale, cu consecința constatării nulității contractelor din 27 ianuarie 2009 şi din 06 aprilie 2009 încheiate între C. şi SC E.L.I. SRL, rămâne irevocabilă.
Întrucât pârâtele au acţionat în mod legal atunci când au editat şi comercializat opera în discuţie în cadrul propriei lor colecţii, deoarece nu au încălcat drepturile de autor pentru opera respectivă, căzută în domeniul public, așadar fără a fi întrunit caracterul de faptă ilicită, nu se poate susține obligarea lor la repararea prejudiciului creat reclamantelor. Nu se poate imputa pârâtelor vreo sumă de bani pe care reclamantele au avansat-o pentru editarea şi publicarea romanului ori pentru drepturi de autor, necuvenite, în condițiile în care cele dintâi au acționat în mod legal.
De altfel, instanța de apel a apreciat a fi dovedit doar prejudiciul material, nu și cel moral, ce ar putea fi cuantificat într-o sumă de bani, considerând doar că fapta pârâtei SC A. SA de publicare a romanului „E.O.” în colecţia proprie s-a făcut cu încălcarea drepturilor de publicare şi difuzarea aparţinând reclamantelor, ceea ce a determinat în mod direct prejudicierea acestora cu sumele plătite pentru achiziţia drepturilor de publicare şi difuzare, precum şi cu o parte din lucrarile de tipărire a romanului.
Curtea a constatat că în prezenta cauză au existat premisele ca un prejudiciu de imagine să fie suferit de reclamante, prin aceea că, deşi anunţaseră public apariţia romanului „E.O.” în cadrul colecţiei „Biblioteca pentru toţi”, această apariţie nu a mai avut loc din cauza faptei pârâtelor, care au publicat acelaşi roman la o dată anterioară celei anunţate de reclamante, împrejurare care ar fi putut conduce publicul la concluzia lipsei de seriozitate a reclamantelor.
Însă, reclamantele au reacţionat prompt la fapta pârâtelor de publicare a romanului la o dată anterioară, prin articole de presă şi intervenţii televizate, aşa încât publicul a fost în măsură să cunoască împrejurările care au determinat oprirea publicării romanului în cadrul colecţiei reclamantelor, astfel că imaginea reclamantelor nu a ajuns să fie prejudiciată decât într-o măsură mai mică, respectiv prin scăderea încrederii publicului asupra programului de publicare anunţat.
Referitor la măsura dispusă de instanța de apel în legătură cu capătul principal al cererii reconvenționale, Înalta Curte constată că aceasta nu este legală, cât timp obiectul convențiilor în cauză îl reprezintă o operă căzută în domeniul public. Astfel, opera nu mai putea fi trecută în exploatare exclusivă decât printr-o dispoziţie legislativă expresă în acest sens, nu prin interpretări în afara sensului și spiritului Legii nr. 8/1996. Aşa cum corect a invocat pârâtă SC A.H. SRL în concluziile orale pe fondul apelului, cu referire la art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., odată opera căzută în domeniul public, s-au născut drepturile de exploatare din acest domeniu, inclusiv pentru pârâtă.
În speță, este vorba de contracte de cesiune a unor drepturi, care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului în general, indiferent de felul acestuia, cu privire la obiect, pentru a fi valid: să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral, să fie în circuitul civil şi să fie un fapt personal al celui care se obligă.
Or, obiectul contractelor din 27 ianuarie 2009 şi din 6 aprilie 2009 nu îndeplineşte condiţia aflării lui în circuitul civil, conform dispoziţiilor art. 963 C. civ. (numai lucrurile care sunt în comerţ pot face obiectul unui contract).
Astfel, cum reține și tribunalul, drepturile de autor aferente operei lui G.C., aşa cum sunt reglementate de legea specială (de editare, de reproducere, de distribuire, de reprezentare, de comunicare publică etc.) nu mai subzistă, nu mai sunt în fiinţă, opera fiind în patrimoniul comun, deci sunt scoase din circuitul civil şi nu pot face obiectul vreunui contract, ca res communes.
Lipsa condiţiei validităţii contractului determină nulitatea absolută a acestuia. Actele de transmitere referitoare la bunurile excluse conform legii din circuitul civil sunt ilicite prin lipsa obiectului lor şi, prin urmare, ineficiente, potrivit prevederilor art. 5, art. 963 şi art. 1310 C. civ.
În cauză, dreptul de autor fiind în domeniul public, nu poate fi însuşit de particulari şi nu poate fi vândut, fiind la dispoziţia tuturor.
Intimata intervenientă accesorie C. a susținut că ar fi trebuit să aibă relevanţă în analiza cererii de declarare a nulităţii contractelor faptul că în urma comunicării unei adrese de la C., 488 din 5 martie 2009, pârâtă SC A.H. SRL a preferat să evite riscurile viitoare în relaţia contractuală cu F.N.Ş.A., denunţând unilateral contractul cu aceasta.
Or, o asemenea împrejurare excede analizei cauzelor de nulitate a unui act juridic ce vizeaza împrejurări de fapt și de drept anterioare sau concomitente emiterii lui, ce se referă la validitatea/nulitatea acestuia, nu la actele juridice ale unor terţi care de bună voie înţeleg să aştepte dezlegarea relaţiei conflictuale în care s-au implicat, pe cale judecătorească, neantrenând alte persoane juridice în acest raport litigios până la soluţionarea lui irevocabilă. O astfel de situație nu are nici valenţele unei recunoaşteri (mărturisiri), recunoaştere care poate viza doar fapte personale, nu probleme de drept.
Înalta Curte reține și că pârâta SC A.H. SRL a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 30 din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 6 C.E.D.O., în sensul că instanţa de apel a respins capătul din cererea reconvenţională vizând sancţionarea unui delict de presă.
A susținut recurenta că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că libertatea de exprimare nu este absolută, că presa nu are voie să scrie orice, mai ales în scopul de a-şi denigra concurenţa, spre a căpăta o poziţie mai bună pe piaţă. De latfel, chiar C.E.D.O. a apreciat că se impune sancţionarea/condamnarea jurnaliştilor pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, sens în care, față de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi înlăturată pentru următoarele argumente:
Parte din articolele invocate în speță se referă la săvârşirea unor fapte de către o persoana fizică, indicate, ceea ce înseamnă că recurenta nu vizează imaginea societății comerciale, persoana juridică distinctă de o persoană fizică. Aşadar, recurenta nu justifică pretenţia de publicare în favoarea sa a anunţului pretins, asemenea pretenţie fiind la latitudinea persoanei fizice interesate de a acţiona în măsura în care ar fi apreciat justificat.
Pe de altă parte, faptul că pârâta se referă la articole în care se vorbește de concurență neloială nu ar justifica în sine publicarea unei hotărâri de condamnare pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea unei fapte ilicite cu rea-credinţă. Exercitarea dreptului de chemare în judecată a fost tocmai cea care a dus la dezlegarea cauzei, legal şi corect de către prima instanţă, după cum se apreciază și în opina separată în apel.
În acest sens, tribunalul a reţinut că la momentul când au apărut articolele incriminate, reclamantele încheiaseră de bună credinţă contractele din ianuarie 2009, prin care C. a cesionat către acestea drepturile de autor privind romanul în litigiu, astfel că au socotit, cu bună credinţă, că numai ele au dreptul să publice şi să vândă respectiva lucrare.
În acest context, campanie de presă pornită de reclamante împotriva pârâtei ar fi fost justificată datorită contractelor încheiate de acestea, pentru care au plătit la C. o remuneraţie.
Cum în speţă interveniseră contractele de vânzare a drepturilor de autor de către C. către SC E.I. SRL, iar la data afirmaţiilor aceste contracte erau în vigoare, nefiind anulate, afirmaţiile aveau în vedere situaţia reală - că se cumpăraseră drepturi de autor de o persoana juridică şi se realiza valorificarea lor de către alta care nu le cumpărase, fiind nefondată susţinerea că ar fi trebuit să se ceară o simplă părere a unui jurist cunoscător al materiei dreptului de autor sau să citească măcar o lucrare de specialitate care trata aceasta chestiune. Articolele de presă semnalau public o problemă de interes public - drepturile de exploatare asupra unei opere literare a unui renumit autor - în baza contractelor existente.
Totodată, reclamantele au avut câştig de cauză în formularea cererii de ordonanţă preşedinţială, având ca obiect solicitarea de obligare a pârâtelor la încetarea editării şi comercializării romanului în cauză, având încă un motiv de a fi convinse că acţionează corect şi legal şi că pot face dezvăluiri cu privire la acţiunile pârâtelor, împrejurare ce se constituie într-un alt element care înlătură caracterul de faptă ilicită al actelor reclamantelor.
În cauză, societatea recurentă avea la dispoziţie și acţiunea patrimonială referitoare la prejudiciile patrimoniale aduse dreptului său la clientelă, dar referirile la demnitate (onorabilitate, credibilitate) nu vizează drepturile morale ale unei persoane juridice, ci ale unor persoane fizice. Or, recurenta invocă tocmai faptul că libertatea de exprimare nu trebuie să depăşească limitele referitoare la protejarea demnităţii exterioare (reputaţiei) unei persoane fizice, ceea ce nu este cazul său - persoană juridică.
În speţă, afirmaţiile vizează fapte invocate în considerarea unui contract neanulat, astfel că nu poate fi admisă cererea de publicare a hotărârii de constatare a săvârşirii afirmaţiilor cu rea-credintă (în scopul creşterii vânzărilor reclamantei în detrimentul pârâtei), o asemenea rea-credinţă neputând fi reţinută.
Pentru că nu se poate vorbi de o faptă ilicită şi, ca atare, nu există un prejudiciu pe care să-l fi suferit pârâta, nu există vinovăţia reclamantelor, deci nu pot fi obligate acestea, în baza art. 998-999 C. civ., la publicarea hotărârii în ziarul reclamantelor sau în alte cotidiane centrale, aşa cum s-a solicitat de către SC A.H. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele reclamante SC A.H. SRL prin administrator judiciar S.R.L. Ipurl şi SC A. SA prin lichidator activ lichidator Ipurl împotriva Deciziei nr. 60/A din data de 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondate, şi apelurile declarate de reclamantele pârâte SC E.I. SRL prin lichidator judiciar V.F. insolvenţă Sprl, SC E.L.I. SRL şi intervenienta C. - S.G.C.D.A. împotriva sentinţei nr. 1078 din data de 8 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pleiunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5732/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5764/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
