ICCJ. Decizia nr. 5729/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5729/2013
Dosar nr. 2093/97/2010
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 30 aprilie 2010, reclamantul T.C. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român - prin SC H. SA Bucureşti - şi Sucursala Hidrocentrale Haţeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate de nepot de fiu al bunicului său T.I. (I.) şi a tatălui său T.F., asupra terenului în suprafaţă de 13.351 mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989, expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002 fără despăgubiri; să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 312.013 lei, reprezentând preţul real al terenului şi suma de 249.280 lei, contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia în perioada 1990-2010 precum şi să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată a despăgubirilor. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenurilor, în sumă de 112.176 lei, pe perioada 2002-2010. (fila 2)
Prin sentinţa civilă nr. 193/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC P.E.E.H. SA Bucureşti din subordinea M.Industriei şi Resurselor împotriva chematului în garanţie M.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg, faţă de care a respins acţiunea; a admis, în parte, acţiunea civilă, şi, în consecinţă, a constatat că reclamantul în calitate de proprietar, ca moştenitor al defuncţilor T.F. şi T.I. (I.) a consimţit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăţilor imobiliare - terenuri agricole în suprafaţă de 15.685 mp, situate pe raza localităţii Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat în cauză de către comisia formată din experţii judiciari I.I., S.V. şi L.G.T.; a obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 312.013 lei, echivalent a 72.566 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate şi suma de 112.176 lei, echivalent a 26.089 euro, reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol de tras după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv, într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.900 lei.
Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele părţi, prin Decizia nr. 22 din 14 martie 2013, a admis apelul declarat de pârâta SC H. SA; a schimbat sentinţa în parte numai în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului pentru lipsa folosului agricol pe care l-a stabilit la 62.320 lei pentru perioada 2007-2011;au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi s-a respins apelul declarat de către reclamant pentru considerentele ce urmează.
Reclamantul este moştenitor al proprietarilor tabular T.I. şi T.F., astfel cum rezultă din actele de stare civilă (filele 14-18), certificatele de moştenitor (filele 11 şi 13) şi extrasele de carte funciară (filele 3- 9) depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în C.F. Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat.
O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către reclamant, eliberându-i-se titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinţelor din 1991 şi din 2006 emise de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 (fila 10 dosar fond).
Pârâta susţine că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă (…), în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fosta C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren (filele 226-227 dosar fond), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal au fost identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantului, astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo - filele 112 - 140 fond, nu figurează printre aceste terenuri. Prin urmare, susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu este fondată.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamantului (filele 56-58 fond), ambii decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a susţinut că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Curtea a constatat nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii.
Referitor la prematuritatea acţiunii, Curtea a reţinut că susţinerile apelantei sunt de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994, nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, s-a constatat că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acestuia, inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speţă Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.
Pârâta a mai invocat în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active şi împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor, reclamantul este moştenitor al proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitori după aceşti proprietari, Curtea nu a primit susţinerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Prin cererea de chemare în garanţie, se solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să despăgubească pârâta cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului. Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează ondurile băneşti ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel, cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
Nu au fost primite susţinerile pârâtei în sensul că reclamantul a acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamantul nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, această plată nu a fost efectuată la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
În cuprinsul raportului de expertiză, experţii au propus ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de fapt. Prin această metodă s-a propus o valoare de circulaţie de 312.013 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor 2.227 mp arabil+1.124 mp neproductiv. Pentru terenul de 1.124 mp din categoria neproductiv s-a luat în considerare o valoare de 0,2 lei/mp, deci 225 lei.
În faţa instanţei de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terţe persoane (filele 88-90) în anul 2006 ce a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu preţul de 2,04 euro şi fânaţ de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi au avut drept obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 26 alin (2) precitate.
Curtea a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, este unul corect şi rezonabil.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, în apel s-a administrat proba cu expertiză agricolă, cu obiectivele solicitate de apelantă.
Prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 12.227 mp din care 9.153 şi arabil 3.074 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile.
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P., în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturi de porumb boabe şi cartofi şi medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 12.484 lei/an.
Prin expertiza efectuată în apel s-au propus de către experţi două variante de calcul, respectiv cea care ia de bază producţiile medii realizate în zonă, evidenţiate de Direcţia judeţeană de statistică Hunedoara şi varianta care are ca bază de calcul productivităţile medii ce se pot obţine în zonă, valorificarea potenţialului de producţie a soiurilor. S-a stabilit astfel, în cazul primei variante, o valoare de 6700 lei/an şi în varianta a doua 100.300 lei/an.
În ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară şi nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamantul ar fi cultivat 2.000 mp cu legume, 2.653 mp cu cartofi şi 4.500 mp cu porumb, restul de 0,3074 ha fiind fâneaţă. Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un profit anual de 6.700 lei, în prima variantă şi de 10.030,15 lei anual în varianta a doua.
Pentru a compara cuantumul lipsei de folosinţă determinat la fond şi în apel era necesar ca în ambele lucrări de specialitate experţii să aibă în vedere aceeaşi distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experţii la fond este cea obiectivă şi corectă, întrucât s-a avut în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.
Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la aprecierea eronată că o suprafaţă de 0,3074 ha este fâneaţă, în condiţiile în care terenul se află în zonă de luncă şi a fost folosit ca lot agricol până la amenajarea lacului. Pe de altă parte, expertul a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic şi obiectiv, suprafeţele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi.
Comparând despăgubirile calculate la fond şi în apel pentru lipsa de folosinţă, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond (12.464 lei/an) este sensibil egală cu cea calculată în apel care a luat în calcul producţiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcţia de statistică (11.187 lei/an). În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare şi circumstanţele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosinţă, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată.
În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Curtea nu a primit susţinerile reclamantului intimat în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Curtea a reţinut că şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Pentru cele ce preced, Curtea a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 62.320 lei (12.464 lei/an x 5 ani).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicită, în esenţă, respingerea apelului formulat de Statul român, prin SC H. SA şi obligarea acestuia la plata sumei de 112.176 lei, reprezentând despăgubiri ce constau în echivalentul lipsei de folosinţă a terenului pe perioada 2002-2010 precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
Prin dezvoltarea criticilor formulate în cadrul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. se arată că în hotărâre, pe de o parte se recunoaşte şi se constată caracterul atipic a exproprierii, în sensul că iniţial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990 şi exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar pe de altă parte se concluzionează că dreptul la acţiune privind valoarea terenului ar curge de la data notificării conform art. 14 şi următoarele din Legea nr. 33/1994.
Se arată ca fiind un motiv străin de natura pricinii şi cel reţinut în considerentele hotărârii atacate, „în ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială" întrucât aşa cum rezultă din concluziile scrise depuse la termenul de pronunţare din 28 martie 2012 şi încheierea de şedinţă din data de 21 martie 2012 reclamantul a solicitat, în subsidiar, despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, deci de la intrarea în vigoare a actului exproprierii-H.G. nr. 392/2002.
Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat greşit acţiunea formulată de reclamant, apreciind ca fiind o cerere pur-patrimonială despăgubirile constând în lipsă de folosinţă pentru terenul ocupat şi expropriat. În realitate acţiunea civilă formulată de reclamant este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C.pr.civ. şi pe dispoziţiile art. 1 - 4, art. 21-26, art. 30 şi 38 din Legea nr. 33/1994; art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) - (3) din Constituţia României; art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acţiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal, constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv şi un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat şi echivalentul lipsei de folosinţă.
Acţiunile în constatare întemeiate pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi acţiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică.
Recurentul învederează că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1); art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că, despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat constând în valoarea terenului şi prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994, dispoziţii care se aplică cu precădere şi atunci când vin în concurs cu cele de drept comun.
Dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului şi nici o distincţie în privinţa unor categorii de prejudicii relative, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile cuprinse în considerentele hotărârii atacate, susţineri potrivit cărora aceste dispoziţii legale s-ar referi doar la prejudicii de genul: amenajarea unor căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat prin schimbarea categoriei de folosinţă şi alte asemenea despăgubiri.
Sintagma folosită de legiuitor în textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 de „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite” este de maximă generalitate şi se interpretează în sensul că în noţiunea de prejudiciu se include şi se subsumează şi despăgubirea constând în lipsa de folosinţă asupra terenului expropriat, de la data exproprierii şi până la data de plăţii despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.
Scopul şi finalitatea Legii nr. 33/1994 cât şi intenţia legiuitorului au fost în ideea reglementării unui prejudiciu unic compus din valoarea reală a imobilului expropriat şi prejudiciul cauzat proprietarului. Cu alte cuvinte prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat şi nici nu poate avea cauze şi temeiuri juridice diferite.
Dreptul la acţiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenţionat nu se poate naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acţiune şi cum termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii la acţiune, reclamantul-intimat în propria sa cerere, este îndreptăţit la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului cel puţin de la data exproprierii (anul 2002) dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului(anul 1990).
Avându-se în vedere că despăgubirea constând în lipsa de folosinţă asupra terenului expropriat, în sumă de 12.464 lei/an stabilită de către comisia de experţi la fond şi reţinută în mod corect de instanţa de apei, instanţă care a înlăturat motivat concluziile expertizei efectuate în apel, folosul de tras care trebuie acordat este de 112.176 lei pe perioada 2002-2010 (9 ani x 12.464 lei).
Recurentul precizează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a menţinut hotărârile instanţelor inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010: Decizia nr. 3383/2012, Decizia nr. 4800/2012, Decizia nr. 5045/2012, Decizia nr. 1302/2013, Decizia nr. 1764/2013, Decizia nr. 2648/2013.
SC P.E.E.H. SA, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recurenta face menţiunea că în ceea ce priveşte despăgubirile pe folosul de tras instanţa de apel în mod corect a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată stabilind despăgubirile pentru perioada 2007-2011 la suma de 62.320 lei, motiv pentru care prin prezentul recurs nu se aduc critici sub acest aspect.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, se arată că recurenta a preluat terenurile anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, aşa încât este inadmisibila formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi consacra principiul neretroactivităţii acesteia.
Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, nu a fost preluat din proprietatea şi posesia reclamantului ori antecesorilor săi în vederea realizării obiectivului de interes naţional.
Preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R.
Intimatul-reclamant nu a probat în speţă proprietatea asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, acesta se pretinde moştenitor al antecesorilor săi T.F. şi T.I. (I.), proprietari tabulari ai unor cote din terenurile pretins a fi afectate obiectivului hidroenergetic anterior amintit.
În speţă, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamantului la succesiunile defuncţilor săi, şi nicidecum vocaţia concretă pe terenurile aflate în litigiu, astfel cum de altfel şi instanţa de fond a reţinut.
Probatoriul administrat în speţă nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în Cartea funciară şi ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole şi mai mult decât atât reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățita a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.
Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
SC H. SA, urmare a H.G. nr. 392/2002 a demarat de urgenţă procedura privind notificarea persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989, identificând proprietarii tabulari ai terenurilor afectate obiectivului hidroenergetic. A notificat prin executor judecătoresc propunerea de preţ făcută cu privire la terenurile expropriate, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar. Notificările vizau totodată depunerea de acte doveditoare a calităţii de proprietar pentru respectivele terenuri. Or, este tocmai ceea ce nu a fost făcut de reclamant sau antecesorii săi.
Totodată, instanţa apreciază greşit atunci când spune că „îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere”. Hidroelectrica nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor din litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înţelegând să îşi clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este pentru simplul motiv că aceştia apăreau în C.F. şi doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabula niciun drept de proprietate așa fiind procedura la acel moment.
Se apreciază că această critică se înscrie în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, „Pentru terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi se găsesc incluse în diverse amenajări hidrotehnice, de hidroamelioraţii sau de altă natură, se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate. În localităţile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.
(2) În cazul în care lucrările pentru care suprafaţa de teren a fost expropriată nu au fost executate sau se află în stadiu de proiect, suprafaţa preluată se restituie, la cerere, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.”
De asemenea arată că „pentru terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice şi juridice, care au trecut în proprietatea statului şi pe care se găsesc instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii, pe care se desfăşoară activităţi miniere de exploatare sau operaţiuni petroliere de dezvoltare-explorare şi exploatare, se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate sau din alte localităţi, acceptate de foştii proprietari. În cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii.”
Recurenta critică decizia şi sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii câtă vreme nu s-a dovedit existenţa şi, în orice caz, nefinalizarea procedurii declanşate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.
O altă critică se referă la greşita soluţionare a excepţiei referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive sub aspectul plăţii despăgubirilor solicitate faţă de conţinutul contractului de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004, prin care SC H. SA preia în concesiune bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi terenurile pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a M.F.P., instanţa a respins în mod neîntemeiat cererea deoarece H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes naţional lucrarea « Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria» a stabilit că exproprierea este făcută de Statul român, prin SC H. SA.
Expropriatorul este Statul român, iar obiectivul este declarat de interes național. În realizarea obiectivelor sale statul acţionează prin interpuşi, în cazul de faţă SC H. SA, fără însă ca aceştia să aibă vreun alt drept decât cel mult unul de administrare, de acţionare în interesul şi spre apărarea intereselor Statului.
SC H. SA este o societate comercială de drept privat, care nu primeşte bani de la bugetul public, ci este întreţinută exclusiv prin fonduri proprii, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.
În privinţa despăgubirilor acordate, se arată că a criticat valorile indicate de experţi şi însușite de instanţă ca fiind stabilite arbitrar fără a se ţine cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Valorile stabilite de experţi nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experţii reţinând că în zonă nu există o piaţă a terenurilor.
Nu s-a ţinut cont de criticele vizând valoarea terenului, valoare nefundamentată de experţi şi care nu ţine cont de realităţile pieţei imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor şi cu atât mai puţin cele de la momentul pronunţării hotărârii, înlăturându-se complet dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că valoarea terenului ce face obiectul cererii de despăgubiri este exagerat de mare în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenuri în zonă, în contextul economic actual, tranzacţiile imobiliare sunt în mare parte stopate.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criteriile formulate, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
1. Reclamantul invocă drept temei de drept pentru solicitarea privind contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor în cauză art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora despăgubirea în cazul exproprierii se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
Acest text de lege reglementează situaţia care are loc de regulă în cazul exproprierii în care stabilirea despăgubirii este prealabilă preluării în fapt a terenului.
Legea nu schimbă regimul juridic al răspunderii civile cu privire la producerea acestor prejudicii, nefiind schimbat astfel nici regimul juridic al prescripţiei dreptului la acţiune.
Despăgubirile solicitate de reclamant reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului sunt în directă legătură cu exproprierea de fapt a terenului.
Aceste despăgubiri au fost solicitate de reclamant în mod concret în cadrul acestui litigiu, la 30 aprilie 2010.
Despăgubirile reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului sunt guvernate de regulile răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C. civ.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Reclamantul a cunoscut cu certitudine atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publică, de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, fiind stabilit ca expropriator statul român, prin SC H. SA
Acesta este motivul pentru care în hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocate de reclamant ca practică judiciară s-a reţinut, cu privire la alte persoane ale căror terenuri se încadrau în domeniul de aplicare al H.G. nr. 392/2002, că ar avea dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, începând cu anul 2002.
Acesta este şi momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune privind daunele rezultate din lipsa de folosinţă.
În acele hotărâri nu s-a pus problema analizării prescripţiei dreptului la acţiune pentru cererile formulate după mai mult de 3 ani raportat la anul 2002, ci dacă reclamanţii ar avea dreptul de a cere daune pentru perioada 1989-2002 (cerere pe care de altfel a formulat-o şi recurentul), în condiţiile în care terenurile în cauză fuseseră cooperativizate anterior anului 1990, iar foştii proprietari nu obţinuseră titlul de proprietate prin care să le fie reconstituit dreptul de proprietate pe aceste terenuri până la emiterea H.G. nr. 392/2002, când li s-a recunoscut, chiar în aceste condiţii, dreptul la despăgubiri pentru exproprierea terenurilor.
Ca atare, atâta timp cât dreptul la acţiune s-a născut în anul 2002, pretenţiile vizând contravaloarea lipsei de folosinţă care depăşesc perioada de 3 ani anterioară formulării cererii de acordare a acestei despăgubiri, 30 aprilie 2010, adică aferente perioadei 2002-2007 sunt prescrise.
Faţă de cele mai sus expuse nu se poate reţine motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privind existenţa unor motive contradictorii, câtă vreme cele invocate de recurent reprezintă raţionamente logice concrete referitoare la problema de drept supusă dezbaterii, intervenţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune pentru o anumită perioadă de timp.
Mai susţine recurentul incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la interpretarea greşită a cererii de chemare în judecată.
Critica va fi analizată din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ce obligă judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, întrucât pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se poate invoca doar încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Or, în cauză, instanţa nu a fost învestită cu cercetarea vreunui act juridic a cărei interpretare să fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Contrar opiniei recurentului, instanţa s-a pronunţat strict în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilităţii, atunci când a reţinut îndreptăţirea reclamantului la obţinerea unei indemnizaţii pentru terenul expropriat ca de altfel şi a contravalorii lipsei de folosinţă a nemişcătorului.
Cu referire la soluţia instanţei superioare de fond pe aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune recurentul invocă încălcarea art. 6 al C.E.D.O., fără însă a dezvolta în mod concret de ce aplicarea prescripției dreptului material la acţiune pentru pretențiile anterioare anului 2007 l-au privat de dreptul de acces la justiţie. Existenţa unui interval de timp în care să se poată introduce acţiunea nu este incompatibilă prin ea însăşi cu Convenţia câtă vreme jurisprudenţa organelor Convenţiei a acceptat că nevoia securităţii juridice poate justifica impunerea unor termene la care nu se poate renunţa.
Cum recurentul nu a justificat în niciun mod încălcarea art. 6 din Convenţie, Înalta Curte constată că referirea la această dispoziţie convenţională este pur formală în absenţa unor critici concrete.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
2. Pârâta SC H. SA a invocat în esenţă, greşita soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active urmare a nedovedirii dreptului de proprietate precum şi a lipsei calităţii de expropriator; a lipsei calităţii procesuale pasive câtă vreme expropriator este statul român; a prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată urmare a neemiterii dispoziţiei de despăgubire; a inaplicabilităţii Legii nr. 33/1994 precum şi a cererii de chemare în garanţie.
Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, expropriator este statul, prin organismele desemnate de Guvern.
În conformitate cu prevederile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA aflat sub autoritatea M.I.R.
Cu alte cuvinte, SC H. SA este persoana juridică obligată în raportul juridic obligaţional ţinând cont că, statul, ca persoană juridică, nu stă în judecată în nume propriu ci, totdeauna prin reprezentant, indicat expres prin actele normative, în speţă pârâta, astfel cum s-a stabilit de Guvern pentru lucrările de interes naţional prin H.G. nr. 392/2002.
Apărările pârâtei referitoare la interesul naţional al lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea şi la faptul că ar fi o societate comercială de drept privat nu prezintă relevanţă în cauză faţă de dispoziţiile H.G. nr. 392/2002.
În raport de cele mai sus expuse, rezultă legalitatea soluţiei instanţei de apel cât priveşte cererea de chemare în garanţie deoarece M.F.P. reprezintă statul numai atunci când acesta nu este reprezentat de alt organ, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Susţinând lipsa calităţii procesuale active pârâta a argumentat pe de o parte ideea că, potrivit prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, doar expropriatorul poate sesiza tribunalul în temeiul acestei legi speciale, iar pe de altă parte că reclamantul nu şi-ar justifica legitimarea procesuală datorită faptului că reclamantul nu a dovedit calitatea de proprietar asupra terenurilor autorilor săi, care nu mai aveau terenul în proprietate şi posesie înainte de adoptarea hotărârii de guvern.
Dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincţie între situaţia în care părţile se învoiesc asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, caz în care instanţa ia act de această învoială şi situaţia în care părţile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenţia instanţei numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.
Instanţa a fost învestită cu cererea reclamantului de stabilire a calităţii sale de moştenitor al proprietarilor tabulari, pe de o parte şi a despăgubirii, pe de altă parte în cazul unei proceduri de expropriere deja declanşată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării acţiunii, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv întocmirea documentaţiei de expropriere de către expropriator şi formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietare, printre care se află şi antecesorii reclamantului.
Aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care antecesoarea reclamantului a fost recunoscută ca fiind îndreptăţită să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-şi mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acesteia, sunt acte valabile, care îşi produc efectele juridice, expropriatorul nemaiputând contesta în faţa instanţei împrejurări pe care el însuşi le-a stabilit în procedura administrativă prealabilă.
Oferta de despăgubire, care implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la statul român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranţă legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilităţii reclamantului de a obţine eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1990 şi a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecăţii, iar împrejurarea că acesta a formulat şi cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibilă faţă de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuţie problema unei duble reparaţii.
De altfel, demersul reclamantului întemeiat pe legile reparatorii în materie funciară a fost respins tocmai pe motiv că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1990, ci este supus procedurii de expropriere şi are posibilitatea de a obţine despăgubiri pe acest temei.
Osebit de aceasta, reclamantul are calitatea de descendent al defuncţilor Ţ.F. şi Ţ.I., care s-au înscris în C.A.P: Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafaţă de teren deţinută în proprietate. Ca atare, autorii reclamantului erau îndreptăţiţi la reconstituirea întregii proprietăţi agricole în temeiul legilor fondului funciar la care a apelat.
În procedura de reconstituire a dreptului de proprietate iniţiată în temeiul Legii nr. 18/1991 autoritatea statului i-a recunoscut reclamantului îndreptăţirea de a obţine restituirea în natură, a terenurilor ce au aparţinut antecesorilor săi mai puţin a terenurilor din prezenta cauză, cu îndrumarea de a apela la dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Cu alte cuvinte, reclamantul a făcut dovada calităţii sale active în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât terenul în cauză ar fi fost preluat anterior anului 1990 astfel că nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, Înalta Curte le-a constatat nefondate având în vedere că acţiunea a fost formulată după ce prin H.G. nr. 392/2002 s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” care a presupus şi exproprierea unor multe terenuri printre care şi cel în cauză, chiar dacă terenul a fost preluat în fapt în anii 1990. Ca atare, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la prematuritatea acţiunii. Astfel, potrivit Legii nr. 33/1994 procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate distinct: stabilirea utilităţii publice şi declararea acesteia; măsuri pregătitoare exproprierii; exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor.
Cum neparcurgerea acestor etape nu poate fi imputată reclamantului, căruia, terenul îi fusese deja preluat şi ocupat mai apoi de construcţii hidroenergetice, fără să i se calculeze şi, respectiv, plătească o despăgubire echitabilă.
Recurentul susţine nelegalitatea deciziei şi sub aspectul încălcării a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 apreciind că valorile indicate de experţi şi validate de instanţă sunt stabilite arbitrar în condiţiile în care în zonă nu există o piaţă a terenurilor.
Critica este nefondată având în vedere specificul cauzei: preluarea de fapt a terenului cu mai mult de 20 de ani înainte de emiterea hotărârii de guvern prin care s-a declarat utilitate publică, de interes naţional a lucrării şi edificarea lucrărilor necesare amenajării hidroenergetice, inclusiv inundarea terenurilor, fără ca proprietarului să i se fi plătit o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Faptul că în momentul de faţă piaţa imobiliară este blocată nu înseamnă că terenurile nu au valoare.
Instanţa superioară de fond, astfel cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, a analizat minuţios conţinutul rapoartelor tehnice judiciare efectuate în cele două etape procesuale cu referire la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, procedând la validarea primului raport de expertiză prin raportare la criteriile avute în vedere de experţi.
Recurenta nu indică în concret de ce raţionamentul instanţei este nelegal, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că simpla referire la inexistenţa unei pieţe imobiliare, omiţând recurenta că terenurile similare din zonă sunt inundate, nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, constatând că legea a fost corect aplicată şi interpretată, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ţ.C. şi de pârâta SC P.E.E.H. SA împotriva Deciziei nr. 22 din data de 14 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5467/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5732/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
