ICCJ. Decizia nr. 601/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC F.S.R. SRL a solicitat, pe calea ordonanței președințiale, obligarea pârâtelor SC A.T.G. SA și SC I.P. SRL la eliberarea acceptului de retransmise al programelor A.1, A.2, A.3, G.Tv. și E. Tv.
Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 7212 din 24 mai 2012, în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ., raportat la pct. 1 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și în raport de obiectul acțiunii, obligarea pârâtelor pe cale de ordonanță președințială la eliberarea acceptului de retransmisie al programelor A.1, A.2, A.3, G.Tv. și E. TV, a apreciat ca fiind neevaluabil în bani (obligația de a face), a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin sentința civilă nr. 11976 din 22 iunie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București, considerând că obiectul litigiului era evaluabil în bani, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 581 alin. 2 C. proc. civ. a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat ivirea conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea emiterii regulatorului de competență.
Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 99 din 17 septembrie 2012, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. proc. civ., soluționând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și Judecătoria Sectorului 1 București, în raport de dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ. a stabilit competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC F.S.R. SRL și pe pârâtele SC A.T.G. SA, SC I.P. SRL, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
în argumentarea acestei sentințe, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că, întrucât reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile și nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului potrivit dispozițiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a considerat în mod justificat că acesta se circumscrie obligației de "a face", referindu-se la îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârși anumite fapte juridice.
S-a reținut că, în această situație, respectând principiul disponibilității, potrivit căruia titularii de drepturi civile au libertatea de a le exercita, potrivit propriei lor aprecieri și de a le decide soarta juridică, Tribunalul București, în mod corect constatând că obiectul litigiului era unul neevaluabil în bani, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Faptul că ulterior introducerii cererii de ordonanță președințială pe rolul Tribunalului București a fost înregistrată la data de 16 mai 2012 cererea de drept comun cu prim termen de judecată la data de 07 decembrie 2012, nu este în măsură să atragă în mod automat incidența dispozițiilor art. 581 alin. (2) C. proc. civ. atâta vreme cât instanța învestită cu soluționarea fondului dreptului nu și-a verificat competența iar aparența sub acest aspect ar fi în favoarea unei alte instanțe de alt grad decât aceea învestită cu soluționarea cererii de drept comun.
într-o atare situație, verificarea competenței materiale a instanței învestită cu soluționarea cererii de ordonanță președințială fiind solicitată de către pârâte, instanța (Tribunalul București) avea obligația (potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ.) punerii în discuție a propriei competențe și a stabilirii instanței competențe în cazul în care s-ar fi declarat necompetent și atâta vreme cât în cazul cererii de drept comun verificarea competenței nu avusese loc.
S-a apreciat că, într-o astfel de împrejurare, Tribunalul București investit inițial cu cererea de ordonanță președințială considerând că, în raport de obiectul litigiului neevaluabil în bani, competentă să soluționeze fondul dreptului dedus judecății, ar fi potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 1 București, în mod corect a stabilit competența materială de soluționare a cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 581 alin. (1) C. proc. civ. în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
în consecință, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile legale menționate, iar potrivit naturii obiectului litigiului, respectiv îndeplinirea unei obligații de "a face", competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Sectorului 1 București.
împotriva acestei sentințe reclamanta SC F.S.R. SRL și pârâta SC A.T.G. SA au declarat recurs
Recursul reclamantei SC F.S.R. SRL
în motivarea recursului reclamanta a susținut, în esență, că în soluționarea conflictului de competență Curtea de Apel București nu a analizat competența instanței conform prevederilor legale aplicabile cererii de ordonanță președințială și a confundat categoria obligațiilor de a face cu cea a obligațiilor neevaluabile în bani.
Recurenta susține că raportarea instanței la data introducerii cererii privind fondul este nelegală întrucât prevederile art. 581 alin. (2) și (3) subliniază că ordonanța președințială se va judeca la instanța competentă să judece fondul, indiferent dacă s-a înregistrat sau nu cererea privind fondul și se poate da chiar și când există judecata asupra fondului, ceea ce per a contrario înseamnă că se poate da și când nu există judecată asupra fondului.
Invocând decizia nr. 32/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta consideră că cererea formulată are un puternic caracter patrimonial, tinzându-se la protejarea unui drept patrimonial, a unui drept de creanță născut din Contractul de retransmisie, contract în baza căruia are dreptul de a retransmite canalele pârâtei în schimbul plății unor tarife.
Recurenta apreciază că, competența nu se determină prin raportare la modul în care părțile înțeleg să evalueze cererea, ci la valoarea efectivă a acesteia, pe care instanța are obligația să o aprecieze.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul considerării obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind evaluabil în bani, cererea fiind de competența Tribunalului București.
Recursul pârâtei SC A.T.G. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041C. proc. civ. în motivarea căruia recurenta a susținut, în esență, că este criticabilă argumentația Curții de Apel București referitoare la criteriul în funcție de care a stabilit caracterul neevaluabil în bani a obiectului litigiului conform căruia reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile și nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului.
Astfel, recurenta susține că nu partea este cea care stabilește în mod unilateral, axiomatic și necenzurabil caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al acțiunii, ci acesta este atributul exclusiv al instanței.
Chiar și în măsura în care obiectul dedus judecății reprezintă o obligație de a face, susține recurenta, acest aspect nu exclude posibilitatea evaluării în bani a obiectului cererii, în condițiile în care acelei obligații de a face îi revine dreptul corelativ la remunerare, expres reglementat contractual.
în opinia recurentei, simpla declinare de către Tribunalul București a competenței de soluționare către Judecătoria Sectorului 1 nu atrage în mod obligatoriu competența acesteia din urmă instanțe în a judeca cererea de ordonanță președințială.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul stabilirii competenței materiale a Tribunalului București de rejudecare a cauzei.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurente, înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Având în vedere că ambele recursuri privesc aceleași critici referitoare la stabilirea competenței în soluționarea cauzei, înalta Curte va proceda la o analiză unitară a acestora.
Chestiunea de drept supusă controlului judiciar prin prezentele recursuri vizează stabilirea instanței competente material să soluționeze ordonanța președințială ; formulată de reclamanta SC F.S.R. SRL.
Cazurile și condițiile în care o instanță judecătorească are îndreptățirea legală de a soluționa o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competență.
Legislația noastră folosește criterii diferite pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești.
Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor.
Prin urmare, toate celelalte instanțe au o jurisdicție de excepție, în sensul că ele pot soluționa cauze civile în primă instanță numai în baza unor dispoziții normative care le atribuie în mod expres o atare competență.
Din perspectiva celor enunțate se constată că, în emiterea regulatorului de competență, Curtea de Apel București a apreciat în mod corect că atâta timp cât reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile și nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului s-a considerat în mod justificat că acesta se circumscrie obligației de "a face", referindu-se la îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârși anumite fapte juridice.
Este adevărat că procedura specială a ordonanței poate fi anterioară judecății în fond a litigiului sau incidență judecății de fond și că cererea se introduce la instanța competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului, însă, în speță, raportat la obiectul pretențiilor deduse judecății -"obligație de a face", neevaluabilă în bani -, așa cum corect a sesizat și instanța de emitere a regulatorului de competență - atâta vreme cât instanța investită cu soluționarea fondului dreptului nu și-a verificat competența, aparența sub acest aspect este în favoarea unei alte instanțe de alt grad decât aceea investită cu soluționarea cererii de drept comun, ceea ce atrage competența de soluționare a cererii de ordonanță președințială conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
în acest context, făcând analiza motivelor de recurs invocate, prin care se susține că cele două instanțe (tribunal, curte de apel) au făcut o greșită apreciere a dreptului pe care se fundamentează "cererea principală", se va reține ca nefondată această critică, față de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. care consacră principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor, cum legal a fost reținut și de cele două instanțe la calificarea acțiunii în justiție promovată de titularul cererii de ordonanță președințială.
Pentru considerentele mai sus înfățișate, înalta Curte constatând că sentința recurată pronunțată de Curtea de Apel București respectă dispozițiile legale cu privire la competența materială a Judecătoriei Sectorului 1 București, ca primă instanță, va respinge recursurile ca nefondate.
Referitor la cererea privitoare la constatarea și sancționarea abuzului de drept invocat de către recurenta reclamantă, înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:
Art. 723 C. proc. civ. sancționează exercițiul abuziv al drepturilor procedurale, instituind răspunderea părții pentru pagubele astfel pricinuite în condițiile în care exercitarea unei acțiuni a depășit limitele bunei credințe și ale satisfacerii unui interes legitim și serios, intrând pe tărâmul abuzului de drept.
Ipoteza reglementată prin art. 723 C. proc. civ. este o aplicare a principiului general consacrat în art. 998 și 999 C. civ. după care oricine cauzează prin faptul său altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu mențiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. impune cerința dovedirii abuzului de drept procesual.
Or, analizând cauza s-a constatat că susținerea reclamantei privind tergiversarea judecății prin invocarea de către pârâtă a excepțiilor de necompetență nu putea fi primită, aceasta neputând fi apreciată ca o deturnare a scopului în vederea căruia drepturile și îndatoririle procedurale sunt recunoscute, astfel încât nu rezultă că pârâta a săvârșit un abuz de drept.
| ← ICCJ. Decizia nr. 620/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 59/2013. Civil → |
|---|
