ICCJ. Decizia nr. 574/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești la data de 03 august 2012 contestatoarea SC O.M.V. P. SA a formulat contestație la executare, în contradictoriu cu intimații S.L. și B.E.J. B.J., solicitând instanței anularea procedurii de executare silită ce face obiectul dosarului de executare al B.E.J. B.J.
în motivarea acțiunii, contestatoarea a arătat că executarea silită este nelegală întrucât suma de bani stabilită prin titlul executoriu a fost executată silit prin poprire asupra conturilor bancare aparținând SC O.M.V. SA, deschise la terțul poprit B.C.R. SA.
Prin sentința civilă nr. 2934 din 27 septembrie 2012, Judecătoria Onești a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a contestației la executare în, favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, în a cărei circumscripție se află sediul terțului poprit.
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, cauza a fost înregistrată la data de 9 octombrie 2012, iar prin sentința civilă nr. 18277 din 26 noiembrie 2012 s-a admis excepția necompetenței teritoriale, fiind declinată competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Onești.
Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că o instanță devine "instanță de executare" în măsura în care există acte de executare îndeplinite în raza sa teritorială. Astfel, legiuitorul nu a stabilit câte o instanță de executare în raport de fiecare formă de executare, respectiv prin poprire, executare silită mobiliară sau executare silită imobiliară. Singura cerință ce trebuie îndeplinită pentru ca o instanță să devină instanța de executare, și implicit să soluționeze contestația la executare, este ca în raza acesteia să efectueze cel puțin un act de executare specific uneia dintre formele mai sus indicate.
în măsura în care s-ar opina în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care am avea câte o instanță de executare în raport de fiecare formă de executare, ceea ce este puțin probabil că ar fi și voința legiuitorului și s-ar putea ajunge ca o instanța să stabilească o anumită valoarea a creanței la momentul care se va analiza adresa de înființare a popririi, iar altă instanță să stabilească o altă valoare a debitului cu ocazia analizării legalității formelor de executare silită imobiliare, sau ca una dintre cele două să constate că de fapt nu există o datorie a contestatoarei către intimată.
în finalul considerentelor instanța a constatat că au fost efectuate acte de executare silită specifice executării silite imobiliare în raza teritorială de competență a Judecătoriei Onești, aceasta dobândind calitatea de a putea fi considerată "instanță de executare".
Prin acțiunea introductivă contestatoarea a indicat că solicită anularea actelor de executare silită din dosarul B.E.J. B.J., iar prin capătul opt al cererii de chemare in judecată și anularea tuturor actelor de executare silită, a somațiilor emise, a proceselor-verbale de cheltuieli de executare și a rapoartelor de expertiză, precum și a actelor de executare ulterioare acestora, motiv pentru care s-a reținut că în mod cert contestatoarea SC O.M.V. P. SA a înțeles să conteste inclusiv executarea silită imobiliară pornită împotriva sa în dosarul de executare al B.E.J. B.J.
înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 20 (2) C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, a pronunțat regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Onești, pentru următoarele considerente:
Pentru emiterea regulatorului de competență este esențial de precizat că, în speță, se pune în discuție competența teritorială, reglementată de norme cu caracter imperativ, respectiv, art. 400 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 373 alin. (2) C. proc. civ.
Art. 400 alin. (1) C. proc. civ. consacră regula de bază în materia competenței teritoriale de soluționare a contestației la executare, dispunând că, "Contestația se introduce la instanța de executare".
Instanța de executare este definită în art. 373 alin. (2) C. proc. civ. ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
în speță, prin încheierea din 29 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Onești, în dosar a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite a debitoarei SC O.M.V. P. SA București, în baza titlului executoriu - Decizia nr. 935 din 6 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, iar din actele ce compun dosarul de executare, rezultă că împotriva contestatoarei au fost efectuate acte de executare specifice executării silite prin poprire, respectiv adresa de înființare a popririi din data de 26 iulie 2012, primită la data de 27 iulie 2012 de B.C.R. - Sucursala Bacău, dar și a executării silite imobiliare, procesul-verbal de situație din data de 30 iulie 2012 și somație imobiliară din data de 06 august 2012.
Chiar dacă nu s-a cerut încuviințarea executării silite într-o anumită formă sau s-a cerut încuviințarea executării silite în toate formele de executare, sintagma "judecătoria în circumscripția căreia se face executarea" nu poate fi înțeleasă, doar în baza unei prezumții simple, ca fiind instanța domiciliului debitorului, având în vedere și împrejurarea că, față de art. 3731alin. (1) C. proc. civ., creditorul își poate alege executorul, iar această alegere are consecințe și sub aspectul competenței materiale și teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condițiile art. 373 alin. (1) și (2) C. proc. civ.
Prin raportarea art. 400 alin. (1) la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia instanța de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, soluționarea contestației la executare propriu-zisă este întotdeauna de competența judecătoriei în circumscripția căreia se face executarea.
Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus-arătate și în raport de obiectul cauzei - contestație la executare - având în vedere faptul că voința contestatoarei a fost de a introduce contestația la executare la instanța în circumscripția căreia s-a pornit executarea silită, înalta Curte a constatat că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Onești și, în considerarea prevederilor art. 373 alin. (2) C. proc. civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 573/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 571/2013. Civil → |
|---|
