ICCJ. Decizia nr. 645/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 645/2013
Dosar nr. 20839/3/2007
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 7 iunie 2007, reclamanta M.E.Z.M., prin mandatar M.D. a chemat în judecată pe pârâta B.A., solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin acţiunea înregistrată sub nr. 16640 din 25 iulie 1996 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi SC H.N. SA, obligarea la restituirea imobilului situat în Calea Dorobanţilor colţ cu. str. Bruxelles, sector 1, Bucureşti, trecut în proprietatea statului fără titlu.
Litigiul s-a finalizat, după două cicluri procesuale, prin decizia nr. 1624 din 16 aprilie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia Civilă, prin care s-a respins recursul reclamantei, reţinându-se că prin Dispoziţia Primarului general nr. 516 din 09 septembrie 2002, petentei i s-a restituit imobilul din Calea Dorobanţilor colţ cu str. Bruxelles, compus din teren în suprafaţă de 183,49 mp şi construcţie, mai puţin apartamentul nr. 1, vândut fostului chiriaş B.A., în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie a arătat că nu mai exista interes juridic pentru reclamantă în acel proces. Mai mult, Curtea a precizat că, pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a formulat acţiune în revendicare în contradictoriu cu deţinătorul actual şi nici nu a invocat nulitatea contractului.
Deci, a susţinut reclamanta, acţiunea în revendicare are ca temei chiar considerentele deciziei Î.C.C.J.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 5 septembrie 2007, reclamanta M.E.Z. M. a arătat că revendică şi terenul aferent apartamentului, în suprafaţă de 67,51 m.p. şi a solicitat introducerea în cauză a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi SC H.N. SA
Prin notificarea formulată la data de 9 octombrie 2001, reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului, iar, prin Dispoziţia Primarului general nr. 516 din 9 septembrie 2002, i-a fost restituit în proprietate imobilul din Calea Dorobanţilor, compus din teren în suprafaţă de 183,49 m.p. şi construcţie, cu excepţia apartamentului nr. 1, vândut pârâtei B.A.
În operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanţa trebuie să dea întâietate contractului încheiat de autoarea sa, care este adevăratul proprietar deposedat nelegal, în timp ce contractul încheiat de pârâtă, prin fraudarea legii, nu îi este opozabil.
Prin întâmpinările formulate, pârâta B.A. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, iar Municipiul Bucureşti excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea preţului vânzării.
Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că deposedarea cumpărătorului întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1337 C. civ.
La data de 17 octombrie 2007, pârâta B.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, a Ministerului Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, solicitând obligarea lor la plata preţului actualizat şi a îmbunătăţirilor necesare şi utile.
Prin încheierea de la 22 octombrie 2008, instanţa a constatat că excepţia de inadmisibilitate şi excepţia lipsei de interes sunt lipsite de obiect, întrucât reclamanta nu a formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe cererea principală. La aceeaşi dată, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor pe cererea de chemare în garanţie.
Prin sentinţa nr. 384 din 9 martie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III a Civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, acţiunea principală formulată şi precizată de reclamanta M.E.Z. M. în contradictoriu cu pârâţii B.A., Municipiul Bucureşti, prin primar general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.A. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, ca neîntemeiată
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, că tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de dispoziţiile art. 1201 C. civ. nu este întrunită, deoarece în prezenta cauză nu s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului, iar acţiunea în revendicare pe care reclamanta a formulat-o în contradictoriu cu pârâta B.A. are ca obiect numai apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului; această cerere nu a fost formulată în procesul derulat între reclamantă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA.
Procedând la analiza comparativă a titlurilor de proprietate, respectiv contractul de vânzare–cumpărare din 14 noiembrie 1928, încheiat de autoarea reclamantei N.M. şi contractul de vânzare– cumpărare, încheiat de pârâta B.A., tribunalul a constatat preferabil acest din urmă contract în temeiul art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, reprezintă dreptul comun în materia imobilelor preluate abuziv.
Instanţa supremă a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a alege între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că persoanele care au dobândit cu bună-credinţă un imobil naţionalizat nu ar trebui să fie aduse în situaţia de a suporta ele însele greutatea responsabilităţii statului care a confiscat acele bunuri şi că atenuarea vechilor inechităţi nu trebuie să creeze altele noi.
De asemenea, s-a subliniat că exigenţele art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă şi că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată numai dacă aceasta contravine Convenţiei.
În situaţia în care şi pârâtul deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, sau o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, restituirea în natură nu mai este posibilă.
În speţă, pârâta B.A. este subdobânditor cu titlu oneros al apartamentului revendicat şi în favoarea sa operează prezumţia de bună credinţă, prezumţie care nu a fost înlăturată prin formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. De altfel, această acţiune, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001 este prescrisă, întrucât legiuitorul a prevăzut un termen de un an, ulterior prelungit succesiv cu 6 luni pentru formularea cererii, indiferent de cauza de nulitate invocată; conform art. 45 alin. (5), termenul curge de la data intrării în vigoare a legii şi s-a împlinit la 14 august 2002.
Tribunalul a mai constatat că în cauză nu s-a produs o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta a susţinut că prin dispoziţia Primarului general i s-a restituit imobilul în litigiu, cu excepţia apartamentului de la parter, pentru care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent. Reclamanta nu a dovedit că cererea de acordare a despăgubirilor pentru apartamentul în litigiu a fost respinsă.
Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.A. a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece prin respingerea acţiunii în revendicare aceasta păstrează posesia bunului; doar în situaţia evingerii sale de către adevăratul proprietar, pârâta ar avea dreptul la restituirea preţului actualizat al apartamentului şi la contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost, de asemenea, respinsă pe considerentul că obligaţia de restituire a preţului actualizat, în situaţia apartamentelor vândute cu încălcarea Legii nr. 112/1995, este stabilită în sarcina sa, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin decizia nr. 46A din 7 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost formulată de reclamanta M.E.Z. M. la data de 7 iunie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceasta a solicitat să fie obligată pârâta B.A. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. Bruxelles, parter, ap.1, sector 1, deţinut conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 iunie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. A mai precizat că imobilul revendicat a aparţinut autorilor săi şi că a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Criticile din apel nu sunt concrete şi directe la considerentele instanţei de fond, astfel încât curtea de apel a analizat aspectele semnalate, legate de valabilitatea titlului statului (ca o analiză prealabilă acţiunii în revendicare de drept comun), de incidenţa temeiurilor juridice invocate (art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – în privinţa dovedirii unui drept de proprietate al reclamantei, respectiv în justificarea deţinerii unui „bun” în sensul Convenţiei, de către aceasta, precum şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), de efectele hotărârii judecătoreşti menţionate, dar şi cele ale deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a constatat că, în mod corect tribunalul a reţinut că analiza acestei cereri urmează să aibă în vedere efectele legii speciale – Legea nr. 10/2001 (ce reglementează modalitate concretă de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989), chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferinţă titlului cel mai bine caracterizat, precum şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a apartamentului revendicat, curtea de apel a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În speţă, reclamanta M.E.Z. M. a urmat procedura instituită de dispoziţiile legii speciale, astfel cum rezultă şi din dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti, imobilul în litigiu fiind, de altfel, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Aşadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reţinut, de altfel, şi prin sentinţa apelată.
Trebuie avut în vedere şi faptul că a refuza reclamantei M.E.Z. M. calea dreptului comun de realizare a dreptului său, cerere transmisă cesionarului de drepturi litigioase G.F.L., ar însemna a încălca dreptul acesteia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a mai reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă a dat eficienţă principiului subsidiarităţii, ce rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate şi pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Conform deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, instanţa supremă nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale - Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei M.E.Z. M. în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.
Hotărârea emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Primăria Municipiului Bucureşti, deşi constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală şi propune, în viitor, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei M.E.Z. M., pentru apartamentul revendicat nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui imobil.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta, precum şi cesionarul G.F.L., s-ar putea prevala.
Dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile interne reiese că acele condiţii legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie.
Ca atare, reclamanta M.E.Z. M., respectiv cesionarul G.F.L., beneficiază de un drept de a fi despăgubiţi. Această creanţă constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, § 52).
Totodată, în cauză, trebuie a se stabili dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în speţă, necontestarea titlului de proprietate al pârâtei B.A. în termenul prevăzut de legea specială nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de proprietate al acesteia.
În acest context, s-a arătat că apelantul G.F.L. nu poate susţine, în continuare, încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, transmiţătorul de drepturi litigioase neînţelegând să conteste anterior promovării acestui litigiu, în condiţiile Legii nr. 10/2001, o cerere de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 3 iunie 1997.
Pe de altă parte, buna credinţă a chiriaşului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C. civ., nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
În cauza de faţă, însă, cât timp nu se recunoaşte în persoana reclamantului G.F.L., căruia i s-a transmis calitatea procesuală activă în cauză, existenţa unui „bun actual”, ci doar a unui „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, acesta nu poate folosi prezenta acţiune în revendicare de drept comun, pretenţiile sale putând fi soluţionate doar în procedura legii speciale.
În legătură cu încălcarea de către instanţe a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a reţinut că din perspectiva acestei norme juridice se poate analiza caracterul rezonabil al duratei procedurii (ce se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate în jurisprudenţa C.E.D.O., în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru părţile interesate în speţă), nu şi consecinţele promovării unei acţiuni în justiţie (în acest din urmă caz, instanţa considerând că nu există nicio normă internă sau internaţională care să garanteze reclamantului soluţionarea favorabilă a pretenţiilor formulate).
Chiar dacă o persoană are, pe plan intern, o anumită pretenţie ce poate da naştere unei acţiuni în justiţie, uneori nu este suficientă numai luarea în considerare a caracterului material al dreptului civil în cauză, astfel cum este el definit în normele naţionale de drept, spre a se considera aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, este necesar, în acelaşi timp, să nu existe „bariere procedurale”, pentru că organele Convenţiei nu pot crea, prin interpretarea dispoziţiilor acestui text, un drept material cu caracter civil, care nu ar avea o bază legală într-un stat contractant.
În concret, nu poate fi reţinută o astfel de apărare a apelantului reclamant G.F.L., recuperarea în natură a imobilului revendicat nefiind garantată în lipsa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile sau a unei decizii administrative în acest sens.
Chiar având în vedere momentul menţionat de apelant - anul 1996, instanţa de apel a înlăturat critica invocată, întrucât, pe de o parte, partea în cauză se raportează la mai multe proceduri (fie administrative, fie judecătoreşti), iar, pe de altă parte, nu a dovedit, în ceea ce priveşte litigiul pendinte, întrunirea criteriilor consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O. pentru aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenţie.
În speţă, acţiunea a fost promovată în anul 2007, în fond fiind formulate completări şi precizări ale acţiunii, precum şi cereri de chemare în garanţie, ce au condus gradual la lărgirea cadrului procesual şi administrarea de dovezi sub toate aspectele sesizate.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.F.L., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost naţionalizat fără titlu şi, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestuia îi este recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul său de proprietate asupra bunului în care se găseşte apartamentul ce face obiectul acestei pricini.
Consecinţa directă o constituie faptul că se poate considera că recurentul deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Recurentul a arătat că soluţia de admitere a acţiunii în revendicare nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deşi nu este impusă de aceasta.
Chiar dacă s-ar reţine că doar intimata-pârâtă are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., nu mai puţin s-ar impune admiterea acţiunii în revendicare potrivit dispoziţiilor dreptului intern, urmând ca pârâta să beneficieze de o reparaţie efectivă şi adecvată prejudiciului suferit prin pierderea imobilului. Pârâta ar avea la dispoziţie o acţiune în pretenţii având ca obiect plata valorii de circulaţie la momentul evicţiunii, iar hotărârea judecătorească obţinută poate fi pusă în executare de îndată, potrivit dreptului comun pentru realizarea integrală a creanţei băneşti fără întârziere şi eşalonări.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a Hotărârii „Maria Atanasiu şi alţii/România”, reclamantul a arătat că dreptul său de proprietate asupra imobilului, mai puţin asupra apartamentului în discuţie în prezentul dosar, a fost recunoscut de autorităţile statului, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâta a fost făcută cu neobservarea formelor legale în materie, respectiv a fost încheiat deşi autoarea sa făcuse publică intenţia de a revendica imobilul şi îl revendicase în conformitate cu prevederile legale în materie.
Totodată, recurentul-reclamant a susţinut că deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., conform interpretării date în jurisprudenţa C.E.D.O. în numeroase cauze pronunţate împotriva României: Păduraru, Porţeanu, Radu, Străin, etc.
Astfel, compatibilitatea vânzării bunului de stat către chiriaş cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. trebuie justificată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului.
O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică şi cuc respectarea principiului proporţionalităţii.
În speţă, la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat şi ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
Ca urmare, ingerinţa în dreptul e proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
La momentul ingerinţei (1996-2000) nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuinţele către chiriaşi, iar punerea în posesie a reclamantului cu spaţiile locative înstrăinate nu s-a făcut şi nici nu i-au fost acordate alte despăgubiri.
Pe de altă parte nu există nicio circumstanţă excepţională pentru a se justifica lipsa totală a despăgubirilor.
Astfel, recurentul a solicitat să se constată că în speţă, nu s-a respectat principiul proporţionalităţii ingerinţei în dreptul său de proprietate.
În consecinţă, nefiind justificată ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului nu se pot recunoaşte nici efectele bunei credinţe a cumpărătoarei în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat această hotărâre în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia în interesul legii, Înalta Curte nu a analizat numai conflictul între legea specială şi legea generală, ci şi conflictul între legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect asupra căruia curtea de apel nu s-a aplecat deloc. Conform deciziei nr. 33/2008, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Or, faptul că Legea nr. 10/2001 contravine C.E.D.O. s-a stabilit în repetate rânduri în cauzele împotriva României, prin care Curtea europeană a dispus măsuri generale, culminând cu hotărârea pronunţată în cauza pilot „Maria Atanasiu şi alţii/România”.
În consecinţă, orice altă modalitate de interpretare a acestei decizii în interesul legii este în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se impune a fi înlăturată de către instanţa de recurs.
În condiţiile în care autorul pârâtei (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997, reclamantul deţine un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat.
Dispoziţiile legale pertinente în raport de care se pot analiza titlurile de proprietate ale părţilor sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Or, prin decizia anterioară pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, i s-a recunoscut reclamantului în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în care se găseşte şi locuinţa revendicată în această pricină, constatându-se că imobilul situat în str. Bruxelles a fost preluat de stat în anul 1950 fără titlu legal.
Pentru toate argumentele prezentate în motivarea recursului, reclamantul a solicitat pe fondul cauzei, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Aşa cum instanţa de apel a reţinut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
În acest context, Înalta Curte constată că şi în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, contrar celor susţinute de recurent, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, de altfel, au fost reţinute de către instanţele fondului, ca temei de drept al acordării măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobil.
În speţă, reclamantul nu a atacat în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apt. nr. 1 din imobil şi, ca urmare, nu a obţinut anularea acestui contract.
Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat chiar din culpa reclamantului, care nu a înţeles să solicite desfiinţarea actului juridic enunţat în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Neacţionând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecinţele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâta nu poate fi obligată să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invocă, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în faţa titlului pârâtei, având în vedere faptul că nu a obţinut desfiinţarea titlului pârâtei în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâtei reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acesteia, ce nu poate fi pus în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi nu poate pretinde că are „o speranţă legitimă” să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură. Singura speranţă legitimă este aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Cu urmare, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenţiei.
În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în cauza Raicu contra României).
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul chiriaşului cumpărător este preferat faţă de titlul fostului proprietar.
În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun” din perspectiva C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În plus, dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt) nu se pot ignora efectele soluţionării cererii de restituire formulată de reclamant în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deja parcursă, urmare căreia s-a emis dispoziţia nr. 516 din 9 septembrie 2002 a Primarului municipiului Bucureşti. Prin acest act s-a dispus cu privire la apartamentul nr. 1 vândut în baza Legii nr. 112/1995, atribuirea de măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia civilă nr. 1624 din 16 aprilie 2003, a respins recursul reclamantei pe considerentul că nu mai subzistă niciun interes juridic pentru aceasta, reţinând că, pe de o parte, prin Dispoziţia nr. 516 din 09 septembrie 2002, Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a acestui imobil către reclamantă, mai puţin apartamentul nr. 1 parter, vândut către intervenienta B.A., iar, pe de altă parte, nu a fost formulată o acţiune în revendicare în contradictoriu cu deţinătorul actual la imobilului şi nici nu s-a solicitat anularea titlului deţinut de B.A.
Având în vedere aspectul analizat, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs dezvoltate din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului sunt lipsite de interes la acest moment, întrucât, pe de o parte, procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată, după cum s-a arătat în precedent, iar recurentul nu ar putea obţine o dublă reparaţie pentru imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, nici din perspectiva Convenţiei nu avea vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la aceste apartament, aşa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşa fiind, este util a se observa că, în jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul Curţii europene faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în jurisprudenţa anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat, în acelaşi gen de cauze, că reclamanţii au chiar un “bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un “interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură (însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 – 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33).
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Aşadar, în speţă, reclamantul este beneficiarul unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condiţiile în care vor iniţia demersuri în acest sens în procedura titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-a şi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit dispoziţiei nr. 516 din 9 septembrie 2002 a Primarului municipiului Bucureşti.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost deja prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus şi, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată deja (obţinerea efectivă a titlurilor de despăgubire la Fondul „Proprietatea” fiind o chestiune ce excede Legii nr. 10/2001 şi se plasează în sfera de aplicarea titlului VII din Legea nr. 247/2005, act normativ distinct), reclamantul nu avea un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.F.L. împotriva deciziei nr. 46A din data de 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 602/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 646/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
