ICCJ. Decizia nr. 648/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 648/2013
Dosar nr. 8060/30/2011
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 22 noiembrie 2011, reclamanţii M.E.V. şi M.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra terenului in litigiu; obligarea pârâtului Statul Român să le lase în deplină proprietate si liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1271 m.p., reprezentând cota de ½ din terenul situat, la data preluării, în Timişoara, înscris in CF nr. 4628 Timişoara, dispunând cuvenitele rectificări de carte funciară, iar în situaţia în care retrocedarea în natură nu este posibilă, în tot, sau în parte, au solicitat acordarea de despăgubiri având in vedere valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, suma acordată cu titlu de despăgubiri urmând a fi reactualizată cu rata inflaţiei, până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 319 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii M.E.V. şi M.R., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, având ca obiect revendicare imobiliară.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii M.E.V. şi M.R. pretind repararea prejudiciului produs în perioada comunistă prin preluarea imobilului din Timişoara, înscris in CF 4628 Timişoara nr. top. 12365-12366, de către Statul Român. Imobilul a aparţinut conform menţiunilor din cartea funciară, reclamantei M.E.V. şi soţului acesteia, în prezent defunct, reclamantul M.R. fiind fiul acestora.
Mai exact reclamanţii se află în situaţia de a solicita direct instanţei prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun obligarea pârâţilor să le restituie în deplină proprietate şi posesie terenul menţionat în partea în care este liber, precum şi acordarea de despăgubiri la valoarea de piaţă pentru partea din imobil care nu se mai poate restitui în natură, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a acestuia de la autorul lor.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamanţi vizează în principal art. 480, 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cu privire la garantarea dreptului de proprietate, dar şi ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 par.1 din Convenţie, raportat la faptul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Fără a se nega în mod clar încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii pretind că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor C.E.D.O., susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la primul aspect din paragraful anterior, tribunalul a observat că la ultimul termen de judecată reclamanţii au depus extrase din legea specială şi modificările acesteia, tinzând să convingă instanţa că termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit prin actele normative indicate până la data de 1 iulie 2003, iar H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 exceptând de la retrocedare imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974. Caracterul abuziv al preluării acestor imobile a fost recunoscut abia în anul 2007, prin H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Actele invocate de reclamanţi se referă însă la depunerea actelor doveditoare, nu la termenul limită pentru depunerea notificării sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, astfel că susţinerile sunt neîntemeiate, constituind o încercare de inducere în eroare, întrucât dispoziţiile legale mai sus invocate au intrat în vigoare la data de 14 mai 2003, prin publicarea în M. Of. nr. 324 din 14 mai 2003 a H.G. nr. 498/2003, iar termenul limită de depunere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002 şi prin urmare, reclamanţii nu aveau cum să anticipeze, cu mai mult de un an înainte de adoptarea Normelor Metodologice, faptul că nu vor beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.
În al doilea rând, tribunalul a apreciat că o corectă interpretare a dispoziţiilor legale incidente, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, este doar aceea în sensul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codului civil.
Pe de altă parte, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocat, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, reclamanţii M.E.V. şi M.R. nu s-au încadrat în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem, imobilul se încadrează la art. 2 lit. h), nici in personam, reclamanţii fiind moştenitorii legali ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege. De asemenea, nu a fost relevat niciun motiv temeinic independent de voinţa lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, reclamanţii au învederat că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33 din 2008. Referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamanţii invocă dispoziţiile art. 6 par.1, întrucât prin respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, li s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre acestea măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă - art. 26, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării., conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
În fine, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestuia act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., temei invocat de asemenea, de reclamanţi, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care tribunalul a constatat că reclamanţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nu se pune nici problema acordării de prioritate dispoziţiilor din Convenţie, cât timp nu există neconcordanţe între acestea şi Legea nr. 10/2010.
Pornind de la circumstanţele hotărârii pilot din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a nuanţat aplicarea noţiunii de bun. Astfel, se afirmă că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, par. 140.
Curtea a apreciat însă că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Instanţa de fond a reţinut şi faptul că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de drept” (Malhous împotriva Republicii Cehe, Smoleanu împotriva României), astfel că art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.(Jantner împotriva Slovaciei)
Prin prisma considerentelor expuse, tribunalul având în vedere şi decizia nr. 27 a Înaltei Curţi, obligatorie, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., a respins acţiunea precizată.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii M.E.V. şi M.R., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 111 din data de 31 mai 2012, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a respins apelul, ca neîntemeiat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, este una obligatorie şi derogatorie de la dreptul comun.
Persoana interesată trebuia să urmeze această cale, care are redeschis inclusiv accesul la controlul instanţelor de judecată, neputându-se admite că s-a refuzat beneficiul unei legi speciale din considerente de apreciere ca inoportună a acestei legi sau că aceasta ar contraveni Constituţiei României.
De menţionat că Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
După cum se reţine în Hotărârea Pilot Atanasiu şi alţii contra României, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, nu contravine Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar neîndeplinirea procedurilor acestei legi speciale nu poate constitui un motiv de ocolire a legii speciale prin folosirea unei acţiuni de drept comun.
Argumentul asigurării unei securităţi a circuitului civil se suprapune celor arătate mai sus şi conduce la ideea că acţiunea de drept comun, aşa cum a fost formulată şi precizată de către reclamanţi nu poate fi promovată, soluţia de respingere a acestei acţiuni fiind una legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.E.V. şi M.R., solicitând casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că, la data adoptării Legii nr. 10/2001 problema terenurilor preluate de stat, în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, era reglementată de Legea nr. 18/1991, care prin art. 36 alin. (3), recunoştea debitorului construcţiei cumpărate vocaţia de a obţine titlu de proprietate pentru terenul aferent şi nu proprietarului de la data preluării acestui teren.
Întrucât niciuna dintre cele două legi şi niciun alt act normativ nu instituia vreo excepţie de la această regulă, reclamanţii au concluzionat că nu sunt îndreptăţiţi la retrocedare şi nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001. H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 le-a reconfirmat reclamanţilor punctul de vedere, precizând la art. 1 pct. 1.4 lit. c) că urmează a se considera că notificarea prin care se invocă faptul că Legea nr. 58/1974 constituie preluare abuzivă să fie respinsă, cu motivaţia că aceste situaţii nu cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Abia după 6 ani de la apariţia Legii nr. 10/2001, s-a statuat prin H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că preluarea imobilelor în baza Legii nr. 58/1974 are caracter abuziv şi cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
La data adoptării acestor norme, însă, calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 era de mult închisă, termenul de depunere a notificărilor fiind împlinit la data de 14 februarie 2002.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii au apreciat că normele legii speciale nu îndeplinesc condiţiile preciziei, previzibilităţii şi clarităţii, astfel că restricţionarea accesului la justiţie printr-o acţiune în revendicare constituie o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, reclamanţii au arătat că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.
În contextul celor evidenţiate, recurenţii au susţinut că motivarea celor două instanţe ale fondului potrivită căreia nu ar exista neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apare ca vădit neîntemeiată.
Potrivit Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost explicitată prin cele două norme metodologice (H.G. nr. 498/2003 şi H.G. nr. 250/2007), adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de Statul Român în baza Legii nr. 58/1974, nu are nicio posibilitate de revendicare sau despăgubire şi pierde definitiv dreptul său de proprietate, fără a fi fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, cu dreapta şi prealabila despăgubire, ceea ce contravine art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., precum şi art. 44 alin. (3) din Constituţia României.
Prevederile citate din legea nr. 10/2001 contravin principiului garantării şi ocrotirii proprietăţii private, astfel cum este consacrat de Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., precum şi art. 6 din Convenţie.
Drept urmare, recurenţii au concluzionat în sensul că acţiunea lor în revendicare este admisibilă şi se impune cercetarea pe fond a pretenţiilor reclamanţilor, cu administrarea probelor solicitate.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii M.E.V. şi M.R. au arătat cu privire la imobilul revendicat că, la data dobândirii acestui bun prin moştenire (14 noiembrie 1974), soţii M. deţineau cu titlu de proprietate şi alt imobil, situat în Timişoara, aşa încât au fost obligaţi, potrivit art. 56 din Legea nr. 4/1973 ca, în termen de un an de la data dobândiri, să îl înstrăineze, pentru a evita preluarea lui de către stat.
Astfel, la data de 20 iunie 1975, soţii M. au înstrăinat cota pe care o deţineau de ½ parte din construcţii către numita P.M., terenul aferent în suprafaţă de 1271 m.p. fiind preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, cu plata sumei de 1050 lei.
Ulterior, în temeiul Decretului de expropriere nr. 395/1985, construcţia situată în Timişoara, a fost preluată de stat şi apoi demolată, în vederea construirii unor blocuri de locuinţă, aşa cum rezultă din înscrierile de la B12 din CF 4628 Timişoara.
Prin motivele de recurs, reclamanţii au invocat faptul că la data adoptării Legii nr. 10/2001, problema terenurilor preluate de stat în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, era reglementată de Legea nr. 18/1991, care prin art. 36 alin. (3), recunoştea debitorului construcţiei cumpărate vocaţia de a obţine titlu de proprietate pentru terenul aferent şi nu proprietarului de la data preluării acestui teren. Întrucât niciuna dintre cele două legi şi niciun alt act normativ nu instituia vreo excepţie de la această regulă, reclamanţii au concluzionat că nu sunt îndreptăţiţi la retrocedare şi nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Însă, dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 prevăd că „Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor.”
Aşadar, aceste dispoziţii ale Legii nr. 18/1991 erau aplicabile titularilor dreptului de folosinţă a terenului pentru situaţia şi pe durata existenţei construcţiilor. Proprietarii locuinţelor, cu drept de folosinţă a terenului erau îndreptăţiţi să primească titlu de proprietate pentru teren în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.
Totodată, art. 7 lit. b) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27 iunie 2001 (publicată în M.O. nr. 379 din 11 iulie 2001) prevede că „nu beneficiază de măsuri reparatorii potrivit art. 5 şi art. 8 din lege: foştii proprietari sau moştenitorii acestora pentru terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.”
Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă per a contrario că situaţia terenurilor preluate în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 pe care nu se află construcţii la momentul adoptării Legii nr. 10/2001 (pentru a fi incidente prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991) este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, reclamanţii au arătat că prin Decretului de expropriere nr. 395/1985, construcţia aflată pe terenul preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, a fost demolată, în vederea construirii unor blocuri de locuinţă, aşa cum rezultă din înscrierile de la B12 din CF 4628 Timişoara.
Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca în mod valabil că situaţia imobilului revendicat nu a fost prevăzută de legile speciale reparatorii adoptate de legiuitorul român după 1989 şi că astfel, nu au fost îndreptăţiţi la retrocedare şi nu au avut la îndemână nicio cale legală de a-şi recupera bunul, în afara prezentei acţiuni în revendicare, motiv pentru care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Mai mult, prevederile art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) din Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003, enunţată de recurenţi, însă greşit interpretată de aceştia, întăresc dispoziţiile celor două legi speciale de reparaţie – Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001, dispunând cu privire la terenurile preluate de stat potrivit art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 58/1974: „Având în vedere că legiuitorul de după 1989 a soluţionat această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscut acestora dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiilor cumpărate, urmează a se considera că notificarea prin care se invocă faptul că acest act normativ constituie preluare abuzivă să fie respinsă, cu motivaţia că aceste situaţii nu cad sub incidenţa legii.”
De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 reia la art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) acelaşi text prevăzut de art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) din Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003. În plus, prevede la art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (3)): „Cât priveşte ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocaţia de a obţine titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenţei prezentei legi în favoarea persoanei îndreptăţite – proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului….”
Aşadar, Normele Metodologice mai sus-menţionate explicitează şi fac distincţia în mod foarte clar cu privire la situaţia terenurilor preluate de stat conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, după cum pe acestea existau sau nu construcţii la data când s-a născut dreptul la restituire al persoanelor ce se consideră îndreptăţite şi prin urmare, situaţia acestor imobile intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 sau Legii nr. 10/2001.
De altfel, aceste aspecte reies în mod neechivoc şi din prevederile celor două legi reparatorii, după cum au fost analizate în precedent.
Având în vedere considerentele mai sus reţinute, din interpretarea legilor speciale reparatorii – Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 reiese fără tăgadă faptul că reclamanţii M.E.V. şi M.R. au avut posibilitatea de a solicita restituirea imobilului în litigiu în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 şi de a formula în acest scop notificare în termenul şi condiţiile prevăzute de lege.
Or, reclamanţii au formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 23 noiembrie 2011, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant – şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
În speţă, reclamanţii nu au formulat notificare pentru imobilul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceştia nu au înţeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.
Sancţiunea nerespectării termenului prevăzut de acest text legal, stabilit în cadrul procedurii administrative, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de regimul comunist.
Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie le-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că aceştia ar fi putut formula acţiune în justiţie, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulţumiţi de modalitatea soluţionării notificării privind restituirea bunului.
În ceea ce priveşte decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor două faze – administrativă şi judiciară.
Totodată, este de reţinut în cauza de faţă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanţi se afla în deţinerea pârâtului Municipiul Timişoara, astfel încât partea interesată putea obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiţia să fi urmat procedura administrativă, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege.
Reclamanţii nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2011 prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de faţă, lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie sau acordarea despăgubirilor de către pârâţi, fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicat, în termenul prevăzut de legea specială să declanşeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.
În consecinţă, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deţinătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamanţii nu pot obţine recunoaşterea dreptului de proprietate prin intermediul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Cum reclamanţii nu au efectuat niciun demers, în condiţiile legilor sus-menţionate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.
„Simpla speranţă de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
În consecinţă, reclamanţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparaţie.
Însă, recurenţii-reclamanţi nu sunt în măsură să arate de ce nu au respectat procedura administrativă impusă de Legea nr. 10/2001 şi de ce termenul pentru formularea cererii de restituire a bunului în condiţiile legii speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea Europeană nu are niciun temei să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanţilor, de a ocoli actul normativ menţionat pentru recuperarea bunului, aceştia au pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Accesul la justiţie era pe deplin asigurat în cazul în care reclamantul ar fi respectat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, în cazul în care ar fi fost nemulţumit de modalitatea soluţionării cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acţiune în justiţie, supunând pretenţiile lui controlului judiciar.
Cu privire la critica reclamanţilor referitoare la încălcarea accesului la justiţie, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este de reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţiile în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanţii nu au pretins că, deşi au folosit procedura administrativă, solicitând comisiei locale restituirea terenului, a fost lăsată nesoluţionată cererea lor ori că, după primirea hotărârii comisiei locale, au fost împiedicaţi să o conteste în temenele şi procedura prevăzute de lege.
De asemenea, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să îi îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul lor ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.
În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate nu se poate reţine că, prin respingerea acţiunii în revendicare, instanţa i-a lipsit pe reclamanţi de proprietatea lor, perpetuând în acest fel abuzul comis prin preluare.
De altfel, în cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Reclamantul nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior expirării termenelor de formulare a cererilor de restituire a imobilului şi fondată pe dreptul comun, câtă vreme acestuia nu i-a fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea de obiect material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului într-o procedură anterioară.
În lipsa unei astfel de recunoaşteri, invocarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. nu poate avea ca efect recunoaşterea dreptului nevalorificat de reclamant în procedura specială obligatorie, pentru că textul Convenţiei nu poate fi interpretat în sensul că persoanele pot să se adreseze justiţiei oricând şi în afara procedurilor legale instituite în scopul obţinerii protecţiei judiciare pentru dreptul pretins încălcat şi nici în sensul că acesta ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din C.E.D.O., analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept subsecvent dreptului de a se adresa unui tribunal, se face în conformitate cu prevederile legale instituite de stat prin norme de drept care sunt explicitate, accesibile şi previzibile.
În consecinţă, în cazul unor imobile preluate de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, fostul proprietar trebuia să uzeze de procedura specială prevăzută de legile reparatorii şi care au statuat, într-o manieră clară şi previzibilă, care sunt condiţiile în care aceste imobile pot fi retrocedate ori, în cazul imposibilităţii restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum şi procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obţinută restituirea sau despăgubirea.
Altfel, nu s-ar putea admite ca, în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedaţi de imobile în mod abuziv de către stat, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparaţie sau în cazul pasivităţii) şi pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar şi principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, recursul reclamanţilor este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.E.V. şi M.R. împotriva deciziei nr. 111 din data de 31 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 646/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 654/2013. Civil. Hotarâre care sa tina loc de... → |
|---|
