ICCJ. Decizia nr. 654/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 654/2013
Dosar nr. 9808/111/2010
Şedinţa publică din 19 februarie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele
Prin sentinţa civilă nr. 258/C din 10 februarie 2012, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul U.J. în contradictoriu cu pârâţii P.I. şi P.D., ca nefiind de competenţa instanţelor române, fiind obligat reclamantul la plata sumei de 2.150 RON cheltuieli de judecată.
Pentru â pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâţilor să restituie reclamantului suma de 241.025 dolari SUA, la care să se adauge dobânda practicată de bancă, în procent de 6% începând cu data de 1 martie 2008, susţinându-se că reclamantul deţine cetăţenie română şi americană, locuieşte în S.U A şi că la data de 15 septembrie 1997 a împrumutat pârâţilor suma de 80.000 dolari SUA, iar la date ulterioare i-a mai împrumutat cu alte sume de bani care totalizează 241.025 dolari SUA;
În raport de starea de fapt şi de obiectul acţiunii, instanţa de fond a apreciat că nu este incident nici unul din cazurile prevăzute de art. 149, art. 150 din Legea nr. 105/1992 care să atragă competenţa instanţelor române în soluţionarea prezentului litigiu, iar în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992 a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, reclamantul U.J., solicitând admiterea lui, respingerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor româneşti şi anularea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 46/2012-A din 5 iulie 2012 a respins ca nefondat apeiul declarat de reclamantul U.J., reţinându-se că, legea aplicabilă atât în ceea ce priveşte normele de drept internaţional privat cât şi în ceea ce priveşte fondul litigiului, este legea americană, părţile fiind ambele cetăţeni americani, cu domiciliu şi reşedinţă permanentă în SUA, obligaţia contractuală a luat naştere şi trebuia executată tot în SUA, împrumutul accesoriu a fost contractat tot în SUA prin intermediul unei bănci americane, conform recunoaşterilor reclamantului.
împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul U.J. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecinţa admiterii apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Critica adusă deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, în mod greşit instanţa de apel a respins proba testimonială solicitată în cauză, având în vedere că administrarea acesteia ar fi lămurit aspectul referitor la reşedinţa intimaţilor în România, având în vedere că aceştia deţin o proprietate în România, fapt ce ar fi stabilit că legea română era cea aplicabilă în speţa de faţă.
Mai arată recurentul că, pe rolul Tribunalului Bihor a fost promovată o cerere de sechestru asigurător, iar cu ocazia soluţionării recursului a fost invocată aceiaş] excepţie de necompetenţă generală a instanţelor române, excepţie care a fost respinsă de Curtea de Apel Oradea, din considerentele deciziei rezultând faptul că, instanţele române au competenţă generală de soluţionare a cauzei, prin raportare la dispoziţiile art. 149 şi art. 150 din Legea nr. 105/1992, iar în prezenta cauză aceeaşi instanţă şi-a schimbat punctul de vedere cu privire la competenţă.
O altă critică vizează faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, care prevăd că „legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză, iar proba cetăţeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă".
Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamantului U.J. să fie respins, pentru următoarele considerente:
Astfel, Înalta Curte constată că, obiectul acţiunii îl constituie cererea reclamantului U.J. de obligare a pârâţilor P.D. şi P.I. la plata sumei de 241.025 dolari SUA, la care se adaugă dobânda practicată de banca americană C., reclamantul susţinând că izvorul acestei obligaţii îl constituie un împrumut acordat pârâţilor la data de 15 septembrie 1997 în SUA, astfel că, legea aplicabilă în speţă, fiind cea română, competenţa soluţionării cauzei aparţine instanţelor române.
Această susţinere este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere că în mod corect cele două instanţe au apreciat că prezentul litigiu nu atrage competenţa instanţelor române, atât în ceea ce priveşte normele de drept internaţional privat, cât şi în ceea ce priveşte fondul litigiului, această competenţă exclusivă fiind dată de faptul că, ambele părţi sunt cetăţeni americani cu domiciliul şi reşedinţa permanentă în SUA, iar obligaţia contractuală a luat naştere şi trebuia executată în SUA, împrumutul accesoriu fiind contractat în SUA prin intermediul unei bănci americane.
Astfel, conform prevederilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, instanţele române ar fi competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi au domiciliul sau reşedinţa în România. Din actele depuse la dosarul cauzei a căror analiză nu poate fi efectuată în recurs, din perspectiva specificului acestei căi de atac a rezultat că domiciliul părţilor este în SUA, iar reşedinţa pârâţilor la data promovării litigiului pe rolul instanţelor române, nu mai era în România, aşa încât nu este aplicabil pct. 1 al art. mai sus-evocat.
În acest sens, se constată că nici pct. 4 al art. 149 din Legea nr. 105/1992 nu este incident în cauză, având în vedere că, raportul juridic de împrumut a luat naştere şi trebuia să se execute în SUA şi nu în România, astfel că, în mod corect s-a reţinut de către instanţele anterioare faptul că nici una dintre părţi nu are nici domiciliul şi nici reşedinţa în România, iar raportul juridic nu a luat naştere şi nu s-a executat, fie şi numai în parte în România, conform prevederilor art. 5, art. 9 şi art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului, potrivit căreia, în mod greşit instanţa de apel a respins proba testimonială, care ar fi lămurit aspectul referitor la reşedinţa intimaţilor în România, se constată că este nefondată, întrucât din administrarea probei cu înscrisuri a rezultat faptul că, ambele părţi sunt cetăţeni americani cu domiciliul şi reşedinţa permanentă în SUA, sens în care instanţa a constatat că proba solicitată nu este pertinentă şi concludentă cauzei, cu motivarea că problema reşedinţei este o stare de drept şi nu una de fapt care să fie dovedită cu martori.
Tot în acelaşi context, se reţine că prin prezenta acţiune reclamantul vizează realizarea unui drept de creanţă, respectiv plata unei datorii contractuale şi nicidecum realizarea unui drept real aferent imobilului indicat în acţiunea introductivă, astfel că, în cauză nu este relevant faptul că pârâţii au un imobil în România şi nici faptul că prin subrogaţie reală ar fi fost dobândit acel imobil cu banii împrumutaţi în SUA. Obiectul raportului de împrumut constituindu-l banii, care sunt bunuri de consumaţie, ceea ce trebuia să se restituie fiind bunuri de aceeaşi natură, neavând nici o influenţă asupra naturii raportului juridic, destinaţia pe care au primit-o bunurile ce au făcut obiectul împrumutului, aspect ce nu atrage nici incidenţa prevederilor art. 77 din Legea nr. 105/1992 şi nici a instanţelor de la locul situării imobilului, respectiv art. 49 din Legea nr. 105/1992.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul U.J., iar potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. va obliga recurentul să achite intimaţilor-pârâţi P.D. şi P.I. suma de 3.492 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturilor aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul U.J. împotriva deciziei civile rr.46/2012-A din 05 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Obligă recurentul-reciamant U.J. să achite intimaţilor-pârâţi P.D. şi P.I. suma de 3.492 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 700/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 602/2013. Civil. Evacuare. Contestaţie în... → |
|---|
