ICCJ. Decizia nr. 646/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 646/2013
Dosar nr. 44509/3/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă la data de 21 noiembrie 2008, reclamanţii S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Cooperativa T. şi ICL Alimentara, G.T. şi G.E. au solicitat ca instanţa să constate inexistenţa titlului statului şi să oblige pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Alizeului şi str. Scarlat Varnav, compus din teren în suprafaţă totală de 1030 m.p. şi construcţiile aferente.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în baza Decretului nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, strada Alizeului, sectorul 6 (fosta stradă Zoe Grand), figurând la poziţia 5820 în listele anexele ale actului de naţionalizare, imobilul fiind compus din terenul în suprafaţă de 1030 mp şi construcţia aferentă, iar anterior actului de naţionalizare imobilul menţionat a fost în proprietatea autorilor reclamanţilor din prezenta cauză, figurând în proprietatea numitei P.E., conform actului de vânzare-cumpărare de către Tribunalul Ilfov şi a procesului-verbal întocmit la data de 2 decembrie 1940 de către Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 4362/1940.
Reclamanţii au arătat că îşi justifică calitatea procesuală activă, întrucât au calitatea de moştenitori ai fostei proprietare a imobilului - P.E., în baza certificatului de moştenitor emis de fostul notariat de Stat Local al sectorului 7, a certificatului de moştenitor eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 6 Bucureşti şi în baza certificatului de moştenitor întocmit de către BNP S.C.
Totodată, au arătat că la data de 8 mai 1997, statul a vândut imobilul situat în Bucureşti, strada Alizeului, sectorul 6 către O.L.C., prin contractul de vânzare-cumpărare, iar în scopul cumpărării, O.L.C. a încheiat cu pârâţii G.T. şi G.E., contractul de împrumut din 10 octombrie 1996 la BNP M.Ş., contract în care debitorul a garantat cu toate bunurile restituirea împrumutului, imobilul intrând sub incidenţa prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin s.c. nr. 11586 din 5 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, strada Alizeului, sectorul 6 a fost atribuit către creditorii defunctului, respectiv G.T. şi G.E.
S-a arătat şi faptul că măsura naţionalizării imobilului a fost nelegală, întrucât autoarea acestora era exceptată de la măsura naţionalizării, fiind casnică, iar actul de naţionalizare s-a făcut în mod abuziv, sens în care titlul de proprietate al statului este nevalabil, calitate în care Statul Român nu putea să înstrăineze un imobil care nu a intrat valabil în patrimoniul acestuia, titlul de proprietate al reclamanţilor fiind preferabil.
În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C. civ., art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 18 mai 2009, reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece în prezenta cauză numai cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general, având în vedere faptul că imobilele situate în Municipiul Bucureşti, strada Scarlat Varnav, sectorul 6 nu au fost înstrăinate către Cooperativa T. şi ICL Alimentara.
Prin sentinţa nr. 833 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a respins cererea formulată de reclamanţi S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu pârâţii G.T. şi G.E., pentru putere de lucru judecat; a admis în parte cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamanţilor imobilul situat în municipiul Bucureşti, strada Scarlat Varnav, sectorul 6, imobil descris potrivit raportului de expertiză din data de 7 aprilie 2010 efectuat în cauză de către expertul E.C.
În ce priveşte cererea introdusă de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii G.T. şi G.E., tribunalul, ca efect al admiterii excepţiei puterii de lucru judecat prin încheierea de şedinţă din data de 18 mai 2009, a respins cererea introdusă în contradictoriu cu aceştia pentru putere de lucru judecat.
Astfel, în considerentele încheierii de şedinţă din data de 18 mai 2009, tribunalul a avut în vedere împrejurarea că prin s.c. nr. 6140 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului declarate împotriva acesteia, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţii S.M., L.G., S.P.G., S.M. în contradictoriu cu G.T. şi G.E. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, strada Alizeului, parter, sectorul 6. Or, între sentinţa menţionată anterior şi situaţia de fapt descrisă în prezenta cauză pentru a cărei valorificare calea judecăţii este obligatorie există o identitate de părţi, obiect şi cauză, împrejurare care a determinat admiterea excepţiei puterii de lucru judecat.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui deţinut de către pârâţi, întrucât titlul de proprietate al reclamanţilor emană de la adevăratul proprietar şi este mai vechi decât titlul de proprietate exhibat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, deoarece titlul de proprietate al acesteia emană de la un neproprietar, în patrimoniul Statului Român, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950, imobilul revendicat în prezenta cauză nu a intrat cu titlul legal.
În privinţa actului normativ de preluare, tribunalul a reţinut că acesta intra în vădită contradicţie cu legislaţia României în vigoare la data respectivă, încălcând tratatele internaţionale care, prin ratificare, fac parte din dreptul intern, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU 217 A (III) din 10 decembrie 1948, semnată de România, Codul Civil - art. 480 şi art. 481, art. 12 din Constituţia R.S.R., Constituţia din 1948 - art. 8 şi art. 10.
Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat că este nelegală şi abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere distinct, analiza legalităţii titlului statului este avută în vedere în ce priveşte criteriile de preferabilitate ale titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov şi a procesul-verbal întocmit la data de 2 decembrie 1940 de către Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 4362/1940 pentru reclamanţi şi legea, ca mod de dobândire a proprietăţii pentru pârâta Municipiul Bucureşti.
Or, având în vedere considerentele expuse de către instanţă cu privire la modalitatea preluării imobilului de către stat care se circumscrie prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi ţinând cont de caracterul perpetuu al dreptului de proprietate al reclamanţilor, în sensul că acesta nu se stinge prin neuz, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil titlului de proprietate deţinut de către pârâtul Municipiul Bucureşti, motiv pentru care tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta Municipiul Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii S.M., L.G., S.P.G., S.M., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 120A din data de 19 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanţi; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea în totalitate, ca inadmisibilă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 6140 din 15 septembrie 2003, Judecătoria sector 6 Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii G., având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. Alizeului, compus din teren şi construcţie, cu motivarea că prin adoptarea Legii nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2001, s-au reglementat măsuri reparatorii pentru foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dispoziţiile sale aplicându-se tuturor cererilor care au ca obiect imobile ce intră sub incidenţa acestei legi şi că, faţă de situaţia juridică a imobilului, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că nemişcătorul ce face obiectul cererii de chemare în judecată intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
De asemenea, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi împrejurarea că acţiunea întemeiată pe drept comun, respectiv art. 480 şi urm. C. civ., nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă.
În prezentul litigiu, se solicită în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi G., pentru aceleaşi considerente şi cauză, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Alizeului, prin comparare de titluri, în temeiul art. 480 şi urm. C. civ.
Curtea de apel a arătat că, deşi prin sentinţa sus-menţionată, acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, ne aflăm în prezenţa autorităţii de lucru judecat, pe considerentul că şi la acest moment Legea nr. 10/2001 este în vigoare şi îşi produce pe deplin efectele, are caracter de lege specială care înlătură aplicarea dreptului comun în materia imobilelor confiscate de statul comunist, iar potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun.
În această cauză nu ne aflăm în ipoteza prevăzută în decizia nr. 33/2008, aceea în care nu în toate cazurile acţiunea în revendicare pe drept comun este inadmisibilă.
Astfel, s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Reclamanţii nu au invocat şi nici nu şi-au completat acţiunea prin invocarea unui „bun” în prezenta cauză, astfel încât să impună o analiză comparativă a titlurilor de proprietate.
Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - lege specială şi derogatorie de la dreptul comun - sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut şi jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. în cauza Atanasiu, unde se precizează în mod expres noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arătând că noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie .
În ceea ce priveşte celelalte argumente referitoare la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, cu privire la imobilul teren situat în str. Alizeului, pe care l-a avut în folosinţă O.L., curtea de apel a constatat că prin sentinţa sus-menţionată s-a soluţionat cauza având ca obiect revendicarea imobilului din str. Alizeului, teren şi construcţie.
Prin urmare, această excepţie a fost admisă cu privire la imobilul teren şi construcţie care se află în proprietatea pârâţilor G., astfel cum a fost dobândit de la autorul lor, O.L.
Deşi în dispozitivul sentinţei apelate nu se indică în concret suprafaţa de teren ce a fost retrocedată pârâţilor prin admiterea în parte a cererii formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ci se indică că se restituie în proprietate şi folosinţă imobilul descris potrivit raportului de expertiză din data de 7 aprilie 2010 efectuat de expert E.C., instanţa de apel a constatat, având în vedere actul de vânzare-cumpărare al lui O.L., precum şi actele de proprietate ale autorilor reclamanţilor şi adresele înainte de Primăria municipiului Bucureşti, că obiectul contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 l-a constituit construcţia şi terenul de sub construcţie în suprafaţă de 89,70 m.p., iar terenul (curte) în suprafaţă de 169 m.p. a fost închiriat aceluiaşi O.L.C., conform contractului de închiriere.
De asemenea, conform titlului de proprietate al reclamanţilor, autorul acestora a deţinut suprafaţa totală de 1030 m.p., (iniţial întregul teren purtând o singură adresă poştală, expertul menţionând că nu s-au prezentat documente din care să rezulte limita de separaţie dintre cele trei adrese, respectiv str. Alizeului, str. Scarlat Varnav), din care s-a înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare, doar suprafaţa de 89,70 m.p., restul suprafeţei a rămas în posesia statului, respectiv 940 m.p.
Pentru aceste considerente, apelul formulat de reclamanţi a fost respins, ca nefondat.
Cu privire la apelul Municipiului Bucureşti s-a reţinut că acţiunea formulată reprezintă o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul comun – art. 480 C. civ. şi urm., fiind formulată la data de 21 noiembrie 2008, după apariţia legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, în scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.
Sancţiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, consta în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparaţie, care reglementează şi ipoteza imobilului pretins de reclamanţi, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalia derogant, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanţi se afla în deţinerea Municipiului Bucureşti, astfel încât părţile interesate puteau obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiţia să fi adresat o notificare municipalităţii, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege.
Reclamanţii nu au procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2008 prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de faţă, lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie atât de către terţul cumpărător, cât şi faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, fără să prezinte argumente pertinente pentru care au fost împiedicaţi, în termenul de notificare, să declanşeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.
În consecinţă, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deţinătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, apelanţii nu pot obţine recunoaşterea dreptului de proprietate şi posesia bunului, prin intermediul acţiunii în revendicare, de la proprietarii actuali.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Cum reclamanţii nu au efectuat niciun demers, în condiţiile legii sus-menţionate, pentru recuperarea bunului, nu au nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.
„Simpla speranţă de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
În consecinţă, reclamanţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare.
Curtea de apel a arătat că reclamanţii nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat această procedură impusă de actul normativ arătat şi de ce termenul de notificare şi condiţiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar instanţa nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă Ia care se referă jurisprudenţa Curţii Europene.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanţilor, de a ocoli actul normativ menţionat pentru recuperarea bunului, ei au pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Accesul la justiţie era pe deplin asigurat în cazul în care reclamanţii ar fi respectat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulţumiţi de modalitatea soluţionării notificării ar fi putut formula contestaţie în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând pretenţiile lor controlului judiciar.
De asemenea, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În prezenta cauză, reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei şi nici de o speranţă legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că au acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii – 21 noiembrie 2008, ori că deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu, în condiţiile în care bunul lor a trecut în proprietatea statului abuziv.
Hotărârea nr. 719 din 26 august 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti – Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 nu constituie un bun în sensul menţionat anterior, în plus, aceasta priveşte imobilul situat în str. Alizeului, sector 6, Bucureşti, reclamanta S.M. primind în temeiul Legii nr. 112/1995 despăgubiri pentru acel imobil.
Nici hotărârile judecătoreşti depuse în cauză nu constituie bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., întrucât simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în litigiu, care să poată fi pusă în executare, nu le conferă reclamanţilor nici măcar o speranţă legitimă, singura lor speranţă legitimă fiind aceea dată de parcurgerii procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a menţionat anterior.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii S.M., L.G., S.P.G. şi S.M., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, reclamanţii au invocat prevederile art. 34 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi greşita respingere a cererii de recuzare pe care au formulat-o. Astfel, instanţa s-a antepronunţat în cauză şi erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 27 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de recuzare. Reclamanţii au cerut refacerea expertizei, arătând viciile acesteia, iar instanţa de apel a respins cererea, antepronunţându-se în sensul respingerii apelului. Prin respingerea recuzării s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri nelegale, motivată tendenţios şi cu rea-credinţă.
Reclamanţii au arătat că în mod greşit instanţa nu a dispus refacerea raportului de expertiză. Dispozitivul sentinţei tribunalului nu putea fi adus la îndeplinire din pricina concluziilor raportului de expertiză care, din eroare, nu menţiona toate străzile ce delimitau terenul, deşi în cuprinsul constatărilor expertul identificase corect terenul. Indiferent de soluţia ce urma să o adopte, curtea de apel trebuia să admită această dovadă, iar prin prisma motivării trebuia să o admită şi, dacă simţea nevoia, putea completa obiectivele propuse de reclamanţi, pentru aflarea adevărului.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut şi faptul că, în mod greşit, curtea de apel a apreciat că există autoritate de lucru judecat, când prin hotărârea pronunţată în pricina anterioară acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă. Or, în situaţia în care instanţa a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, actul său nu se bucură de puterea lucrului judecat, astfel că admisibilitatea unei cereri anterioare nu este exclusă.
Numai dezlegarea fondului pricinii poate constitui autoritate de lucru judecat, însă hotărârea anterioară nu este una care a dezbătut fondul cauzei şi, în consecinţă, nu beneficiază de puterea lucrului judecat, astfel că în mod greşit acţiunea reclamanţilor a fost paralizată de această excepţie.
În plus, prezenta acţiune în revendicare priveşte şi terenul folosit fără titlu de către pârâţii G., teren ce nu a constituit obiectul judecăţii precedente, astfel nefiind îndeplinite cele trei condiţii pentru existenţa autorităţii de lucru judecat: identitatea de obiect, părţi şi cauză.
Printr-o altă critică, recurenţii au invocat greşita respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, arătând că situaţia lor se încadrează în excepţiile prevăzute de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Autoarea reclamanţilor făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, aşa încât aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost nelegală. Inexistenţa titlului statului priveşte toate bunurile, tot patrimoniul acesteia, preluat nelegal, deci şi imobilul din fosta str. Zoe Grand, actualmente str. Scarlat Vârnav şi Alizeului. De vreme ce Statul Român nu a avut niciodată un titlu de proprietate asupra imobilului ce face obiectul judecăţii, înseamnă că nu a înstrăinat vreun drept lui O.L. şi deci, în patrimoniul intimaţilor G. nu se regăseşte vreun drept de proprietate concurent dreptului reclamanţilor, făcându-şi pe deplin aplicaţia principiul nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.
Drept urmare, admiterea acţiunii în revendicare nu vatămă în niciun fel vreun alt drept, pentru simplu motiv că acesta nu există.
În ceea ce priveşte aplicarea Convenţiei şi a „bunului actual”, atât în înţelesul deciziei Atanasiu, cât şi cel de după şi de care ţine seama şi decizia nr. 33/2008, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia atacată nu reţine în considerente apărările lor faţă de apelul pârâtului Municipiul Bucureşti şi care iterau dreptul de creanţă recunoscut de instituţiile statului, drept de creanţă care demonstrează existenţa „bunului actual”, conform pct. nr. 145 din decizia Atanasiu.
C.E.D.O. a decis cu valoare de principiu că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, cât nu există vreun drept concurent care ar putea fi lezat şi atâta vreme cât reclamanţii au un „bun actual”, înseamnă că sunt îndeplinite cerinţele deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar revendicarea este admisibilă, în speţa de faţă nefiind preeminentă legea specială.
Oricum, chiar presupunând că pentru terenul şi construcţiile înstrăinate intimaţilor G. ar fi preeminentă legea specială, totuşi pentru restul imobilului revendicarea este posibilă, pentru aceleaşi considerente: nu există vreun drept concurent care ar putea fi lezat, imobilul fiind în administrarea Municipiului Bucureşti şi reclamanţii au un „bun actual”.
De asemenea, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă cu motivarea că reclamanţii aveau deschisă calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, echivalează cu încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, în ciuda prevederilor art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României.
Totodată, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că limitările la care poate fi supus dreptul prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţie nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa.
În speţă, instanţa de apel, respingând acţiunea ca inadmisibilă, a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, neanalizând titlurile părţilor în raport de dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi îngrădind dreptul reclamanţilor la justiţie, iar hotărârea astfel pronunţată reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces al recurenţilor la o instanţă judecătorească.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Printr-o primă critică, reclamanţii au invocat greşita respingere a cererii de recuzare pe care au formulat-o în faza apelului, faţă de împrejurarea că instanţa s-ar fi antepronunţat în cauză şi erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 27 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de recuzare.
Acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere considerentele reţinute de completul care a soluţionat cererea de recuzare şi care a constatat că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., care să atragă admiterea cererii de recuzare.
În motivarea încheierii din data de 4 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că judecătorii nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la apelul dedus judecăţii, ci doar au pus în discuţia contradictorie a părţilor probele şi aspectele invocate de acestea în şedinţă publică.
Totodată, s-a arătat că fixarea limitelor cadrului procesual de către instanţă nu poate fi interpretată ca o antepronunţare, atâta timp cât această constatare nu vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii, ci o simplă constatare ca argument în privinţa unei probe solicitate, neantamându-se în niciun fel soluţia pe care cei doi judecători ar urma să o pronunţe în privinţa căilor de atac promovate.
De altfel, prin încheierea din data de 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a motivat soluţia de respingere a probei cu expertiză tehnică topografică, solicitată de reclamanţii-apelanţi, arătând care au fost argumentele ce au format convingerea instanţei cu privire la acest aspect şi care nu prefigurează în niciun fel soluţia referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii şi implicit, la modul de judecare a apelurilor formulate de părţi.
În acest sens, instanţa a reţinut că proba este nepertinentă şi neconcludentă în cauză, având în vedere că primul obiectiv formulat a fost deja realizat prin expertiza administrată, regăsindu-se detaliat la capitolul „constatări”, iar cel de-al doilea obiectiv propus rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv relaţiile comunicate de instituţiile abilitate.
Reclamanţii nu mai pot solicita în această fază procesuală reevaluarea niciunei probe şi, deci, nu mai pot contesta modul de stabilire, pe baza dovezilor administrate, a situaţiei de fapt în prezenta pricină, deoarece o atare critică nu s-ar încadra în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs are competenţa doar de a verifica legalitatea hotărârii atacate prin raportare la situaţia de fapt deja stabilită, pe care aceasta o constată.
Printr-un alt motiv de recurs, reclamanţii au susţinut că, în mod greşit, curtea de apel a apreciat că există autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, interpretând eronat dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Sub aspectul greşitei reţineri a autorităţii de lucru judecat, reclamanţii invocă, pe de o parte, faptul că nu se poate reţine aceasta în ipoteza în care prin hotărârea anterioară s-a soluţionat cererea fără a se intra în cercetarea fondului, ci numai atunci când se soluţionează în fond litigiul dedus judecăţii.
Critica formulată sub acest aspect nu este fondată, întrucât poate opera autoritatea de lucru judecat şi în ipoteza în care în primul litigiu nu s-a pronunţat o hotărâre prin care s-a dezlegat fondul dedus judecăţii.
Astfel, dacă formularea unei acţiuni nu este permisă de cadrul legislativ existent la data respectivă – intervenind astfel excepţia inadmisibilităţii, formularea unei noi acţiuni, cu acelaşi obiect, cauză şi părţi şi în aceleaşi condiţii atrage autoritatea de lucru judecat.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte tripla identitate impusă de autoritatea de lucru judecat, reclamanţii fac referire la faptul că acţiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice vizează şi terenul folosit de aceştia fără titlu – aspect care este diferit de cele deduse judecăţii în litigiul anterior.
Chiar şi în această ipoteză, limitele de operare a autorităţii de lucru judecat sunt fixate prin cadrul procesual fixat în primul litigiu, iar pentru ceea ce se deţine în plus intervin considerentele referitoare la celălalt pârât, respectiv Municipiul Bucureşti.
Printr-o ultimă critică, recurenţii au invocat greşita respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, în raport de excepţiile prevăzute de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; câtă vreme nu există vreun drept concurent care ar putea fi lezat şi având în vedere că reclamanţii au un „bun actual”, înseamnă că sunt îndeplinite cerinţele deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar revendicarea este admisibilă, în speţa de faţă nefiind preeminentă legea specială.
Reclamanţii au formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 21 noiembrie 2008, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant – şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, în speţă, reclamanţii nu au formulat notificare pentru imobilul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu au atacat în justiţie contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în termenul prevăzut de art. 45 din lege, ceea ce înseamnă că reclamanţii nu au înţeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.
Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie le-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că aceştia ar fi putut formula acţiune în justiţie, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulţumiţi de modalitatea soluţionării notificării privind restituirea bunului.
În ceea ce priveşte decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor două faze – administrativă şi judiciară.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea „Maria Atanasiu şi alţii/România” nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, le-ar putea fi favorabile.
Astfel, nici din perspectiva Convenţiei reclamanţii nu aveau vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanţii ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Simpla recunoaştere a nevalabilităţi titlului statului prin hotărârea judecătorească anterioară (s.c. nr. 6140 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti – irevocabilă), fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie, nu le conferă reclamanţilor un „bun actual” sau o „speranţă legitimă”, singura speranţă legitimă a acestora fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanţii nu aveau un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Însă, neurmând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu pot obţine nici măsurile reparatorii în echivalent acordate de dispoziţiile legii speciale reparatorii, dreptul de creanţă invocat de recurenţi şi recunoscut de autorităţile statului constând doar în despăgubirile primite pentru imobil de către reclamanta S.M., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărârea nr. 719 din 26 august 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.M., L.G., S.P.G., S.M. împotriva deciziei nr. 120A din data de 19 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 645/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 648/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
