ICCJ. Decizia nr. 691/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 691/2013
Dosar nr. 7293/2/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 4030/3/2008, la data de 31 ianuarie 2008, reclamanta N.A.S., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC C.I. B. SRL, obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren, în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti, fost Comuna Roşu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 12, art. 36 şi art. 37 din Constituţia României din 1965, art. 20 şi 44 din Constituţia României din 1991.
Prin sentinţa civilă nr. 1497 din 08 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.A.S., recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 303 din 20 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă. Sentinţa a fost casată şi dosarul a fost trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă la data de 13 mai 2009.
Prin încheierea din data de 18 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.
La termenul de judecată din data de 02 februarie 2011, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul transmiterii calităţii procesuale pasive de la SC C.I. B. SRL la P.C.G., ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 iunie 2010 de B.N.P. N.F., urmând ca SC C.I. B. SRL să nu mai figureze în citativ.
La termenul de judecată din data de 02 martie 2011 Tribunalul a considerat că este inadmisibilă cererea reclamantei de introducere în cauză a SC D.T. SRL, în calitate de intervenient în nume propriu, cerere întemeiată pe prevederile art. 57 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 666 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâtul P.C.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 194,2 m.p. situat în Bucureşti, astfel cum este identificată în raportul de expertiză efectuat de expertul B.E. între punctele 7-A-D-10 (anexa 42), a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, a obligat pârâtul P.C.G. la plata către reclamantă a sumei de 4003,5 lei cheltuieli de judecată şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtul P.C.G. privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 28 august 1946, V.T. a dobândit dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 300 m.p. parcela nr. 17A situat în perimetrul din Comunei Roşu. Potrivit certificatului de moştenitor din 10 decembrie 2007, reclamanta N.A.S. este unica moştenitoare a mamei sale, V.T.
Tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 2004 SC A.O.A. SRL a vândut către SC C.I. B. SRL imobilul situat în Bucureşti, sector 6 (str. Cătinei) compus din teren în suprafaţă de 600 m.p. şi 2 corpuri de construcţii reprezentând secţie de producţie şi sediu administrativ. În contract s-a menţionat că vânzătorul a dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare. Prin încheierea din 10 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti Secţia a VII-a Comercială a fost declarat autentic contractul menţionat.
Tribunalul a reţinut că, prin actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 2004 din 7 septembrie 2005 s-a rectificat obiectul vânzării în sensul că suprafaţa vândută este de 742,78 m.p. şi nu de 600 m.p., actul adiţional fiind declarat autentic prin încheierea din 22 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a Comercială.
Tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare cumpărare, H.M. a vândut lui D.V. imobilul compus din construcţie şi suprafaţa de 600 m.p. situat în Bucureşti, sector 6, iar prin contractul de vânzare cumpărare D.V. şi D.A. au vândut către SC A.O.A. SRL imobilul compus din construcţie şi suprafaţa de 600 m.p. situat în Bucureşti, sector 6. Anterior, prin contractul de vânzare cumpărare O.C. şi O.M. au vândut către H.A. şi H.M. suprafaţa de 300 m.p., dobândit anterior prin contractul de vânzare cumpărare. De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare P.G. şi P.V. au vândut către H.A. şi H.M. suprafaţa de 300 m.p., dobândit anterior prin contractul de vânzare cumpărare.
Tribunalul a constatat că, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a constatat că suprafaţa de 600 m.p. a trecut în proprietatea lui H.M.
Tribunalul a constatat că, prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.E. astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecţiuni s-a constatat o suprapunere între terenuri în raport de titlurile prezentate de părţi în suprafaţă de 194,2 m.p. între punctele 7-A-D-10. Tribunalul a constatat că, pentru terenul revendicat, pârâtul nu justifică un titlu de proprietate valabil şi care să poată fi considerat preferabil titlului reclamantei.
În consecinţă, în temeiul art. 480 C. civ., tribunalul a obligat pârâtul P.C.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 194,2 m.p. situat în Bucureşti, sector 6, astfel cum este identificată în raportul de expertiză efectuat de expertul B.E. între punctele 7-A-D-10 (anexa 42).
În ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi C.G.M.B., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată constatând că aceşti pârâţi nu exercită vreo posesie asupra terenului în litigiu şi nici nu invocă vreun drept de proprietate justificat prin vreun titlu cu privire la acesta, suprafaţa de 88,3 m.p. fiind, potrivit raportului de expertiză în deţinerea SC D.T. SRL
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul P.C.G., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 666 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, respingerea acţiunii formulată de reclamanta N.A., ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, apelantul pârât a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat în ceea ce priveşte lipsa unei dovezi de orice natură în ceea ce priveşte exproprierea de către stat a terenului în suprafaţă de 300 m.p. purtând nr. 17 A situat în perimetrul Comunei Roşu ce a aparţinut autoarei reclamantei.
Apelantul a arătat că, la termenul din 11 noiembrie 2009, reclamanta a depus la dosar o copie de pe notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 în care menţionează că terenul a fost preluat abuziv de stat în 1971 în baza actului de expropriere şi de asemenea a depus în copie adresa emisă către SC O. SA înregistrată sub nr. 804 din 6 mai 2008 în care solicită să i se comunice actul normativ de preluare a imobilului de către stat şi data la care a fost preluat de către stat, precum şi răspunsul SC O. SA în care se menţionează că nu deţin date referitoare la imobilul din str. Cătinei, sector 6.
Apelantul a considerat că, atâta timp cât reclamanta nu a făcut dovada faptului că terenul a cărei revendicare o solicită de la pârât i-a fost preluat de către stat, fie prin expropriere, fie prin alt mijloc abuziv, nu poate solicita revendicarea şi restituirea în natură. Apelantul a considerat că nu s-a dovedit că terenul revendicat de reclamantă este identic cu terenul deţinut de pârât.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că apelantul P.C.G. nu a formulat apel şi împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 prin care Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a reclamantei, soluţia pronunţată intrând astfel în puterea lucrului judecat.
Intimata a arătat că actul de vânzare cumpărare din 28 august 1946 prin care autoarea sa a dobândit în anul 1946 prin act autentic dreptul de proprietate asupra terenului litigios, instituie o prezumţie absolută de proprietate în favoarea acesteia. Acest titlu de proprietate nu a fost contestat de niciunul dintre pârâţi.
Intimata a arătat că, prin adresa nr. 667315 din 16 octombrie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a confirmat faptul că terenul care face obiectul titlului de proprietate al autoarei reclamantei este în parte deţinut de Statul Român. Prin sentinţa pronunţată Tribunalul Bucureşti a constatat în mod corect faptul că apelantul nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra suprafeţei de 142,78 m.,p. terenul aflat în str. Catinei şi intabulat ca fiind proprietatea sa.
Prin decizi civilă nr. 233A din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul P.C.G., împotriva sentinţei civile nr. 666 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă N.A.S., intimaţii - pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
A schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
A obligat intimata - reclamantă la plata sumei de 3500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către apelantul – pârât.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Susţinerea intimatei în sensul că apelantul P.C.G. nu a formulat apel şi împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 prin care Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a reclamantei, soluţia pronunţată intrând astfel în puterea lucrului judecat, nu poate fi reţinută.
Astfel, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. În cauză, prin încheierea din 18 noiembrie 2009 nu s-a întrerupt cursul judecăţii, situaţie în care această încheiere nu putea fi atacată decât odată cu fondul, nefiind posibilă atacarea separată.
Apelul declarat vizează soluţia pronunţată de prima instanţă în întregul său, apelantul solicitând schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 666 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, situaţie în care, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată prin încheierea din 18 noiembrie 2009, prin această încheiere Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţie care nu formează obiect de critică în apel, situaţie în care ea nu va fi examinată. Acţiunea reclamantei se impune a fi examinată pe fond, cu luarea în considerare a deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispoziţiilor legale naţionale aplicabile, precum şi în raport de prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului. De asemenea, se impunea a se avea în vedere criticile invocate de apelant prin concluziile scrise, care privesc regimul juridic al imobilului revendicat şi relevanţa formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, aspecte care reprezintă şi motive de ordine publică.
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil imobilului revendicat şi relevanţa notificării formulate de intimata reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, aceste aspecte au fost greşit soluţionate de prima instanţă. Raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile Codului civil a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, decizie obligatorie conform art. 3307 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acţiunii în revendicare şi că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Înalta Curte a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, se impune a verifica în ce măsură intimata reclamantă poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
Se constată că reclamanta a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă în copie la fila 50 din dosarul tribunalului, solicitând acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilul - teren, în suprafaţă de 300 mp, situat în Bucureşti.
Pentru a contesta dispoziţia emisă în procedura administrativă, reclamanta are la dispoziţie calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Astfel, se constată că demersul judiciar al reclamantei se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la lipsa dovezii dreptului de proprietate al reclamantei, invocat de apelantul pârât, acesta nu poate fi reţinut, întrucât calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită urmează a fi stabilită irevocabil în procedura legii speciale. Acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptăţită are loc în cadrul procedurii speciale şi este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta N.A.S., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea este nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea principilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, soluţia întemeindu-se pe argumente străine de cele invocate de apelantul P. şi pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, nefiind analizate nici apărările formulate prin întâmpinare.
Instanţa de apel nu a analizat cele două motive de apel invocate de apelant, respectiv lipsa vreunei dovezi privind exproprierea şi greşita apreciere a identităţii dintre terenul revendicat şi cel deţinut, şi a reţinut un motiv de apel ce nu a fost invocat şi anume lipsa dovezii dreptului de proprietate al reclamantei.
Invocarea de către instanţă a efectelor deciziei nr. 33/2008 şi a Jurisprudenţei C.E.D.O., fără ca acestea să fi fost invocate de către apelant şi puse în discuţia părţilor, încalcă principiul contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Faptul că Tribunalul s-ar fi referit la aceste norme în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, nu este de natură a acoperi nelegalitatea deciziei, câtă vreme aceste dispoziţii nu au fost invocate în apel, iar soluţia pronunţată pe excepţia inadmisibilităţii nu a fost apelată.
Aspectul privind regimul juridic al imobilului şi relevanţa formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost invocată prin cererea de apel, fiind susţinută doar prin concluziile scrise, fiind astfel încălcat principiul contradictorialităţii.
O altă critică a vizat motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii, a hotărârii ce echivalează cu nemotivarea.
A susţinut recurenta că deşi instanţa a reţinut că realizează o analiză pe fond a cauzei, considerentele hotărârii se referă exclusiv la motive de inadmisibilitate a acţiunii în raport de decizia nr. 33/2008 şi Legea nr. 10/2001.
Prin ultima critică, fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 292 alin. (1), 295 alin. (1), 298 raportat la 150 şi 151 C. proc. civ., art. 24 şi 21 alin. (3) teza I din Constituţia României, art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat în considerarea altor motive decât cele invocate prin cererea de apel, şi fără a invoca vreun alt motiv de ordine publică.
A susţinut recurenta că a făcut dovada proprietăţii asupra terenului revendicat, care a fost preluat abuziv de către Statul Român, prin expropriere, titlul autoarei sale nefiind desfiinţat, iar titlul pârâtului P. nu este preferabil, fiind încheiat cu evidentă rea-credinţă.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă.
Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenta unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenta a invocat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul Ia justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun act actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenţii lor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu a adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25).
În fine, contrar celor susţinute de recurentă prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurentă norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanta era simplă solicitantă în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în par. 143 şi 144, că: „(.) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Ia Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).
Constatând că, în speţă, reclamanta a uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului său prin cererea dedusă judecăţii i se opun, atât regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, sus reliefată, cât şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.
Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost finalizată nu este de natură să transfere pe umerii pârâtului (al cărui titlu este în fiinţă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de stat prin actele normative de reparaţie adoptate în materie.
Instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale şi nici deciziile pronunţate într-un recurs în interesul legii prin care s-a dezlegat o problemă de drept.
Analiza dovezii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat, prin raportare la noţiunea de „bun” aşa cum a fost aceasta definită în jurisprudenţa Curţii Europene şi din perspectiva deciziei nr. 33/2003, nu reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii, disponibilităţii şi dreptului la apărare, aşa cum susţine recurenta.
Instanţa a analizat existenţa dreptului în patrimoniul reclamantei şi a reţinut în mod fondat că aceasta nu deţine un „bun” raportat şi la apărarea apelului-pârât P.C. care a susţinut lipsa dovezii dreptului de proprietate al reclamantei.
Lipsa calităţii de proprietar a reclamantului este o apărare de fond, iar dacă apărarea se confirmă, acţiunea se respinge ca nefondată, nefiind incidente dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., lipsa calităţii de proprietar putând fi invocată şi în apel, iar analiza acestei calităţi nu are ca efect încălcarea dispoziţiilor art. 292 şi 295 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica privind existenţa unei motivări contradictorii şi străine de natura pricinii, instanţa nereţinând motive de inadmisibilitate ale acţiunii ci motive de netemeinicie determinate de inexistenţa unui bun în patrimoniul reclamantei.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
Cererea intimatului pârât P.C.G., privind acordarea cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă, în cauză nefăcându-se dovezi în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A.S. împotriva deciziei nr. 233A din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea intimatului-pârât P.C.G. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 654/2013. Civil. Hotarâre care sa tina loc de... | ICCJ. Decizia nr. 732/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
