ICCJ. Decizia nr. 732/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 732/2013
Dosar nr. 8216/2/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 septembrie 2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti reclamanţii A.M.D.I., B.L.G. şi B.L.A., reprezentată de B.L.G., au chemat în judecată pe pârâţii C.O., C.F., A.V., O.M., D.Ş. şi D.P., solicitând instanţei obligarea acestora de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
La data de 6 octombrie 2004 pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea contractelor de vânzare - cumpărare, excepţii care au fost respinse prin încheierea din 19 octombrie 2004, mai puţin excepţia lipsei calităţii procesuale active, care a fost unită cu fondul. Ulterior, la termenul din 30 noiembrie 2004, a fost invocată excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, respinsă de instanţă prin încheierea de la acea dată.
La termenul din 11 ianuarie 2005 instanţa a dispus, din oficiu, introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului O.M., iar prin încheierea din 15 februarie 2005 a dispus conexarea la prezenta cauză a dosarului nr. 22557/2004 al aceleiaşi instanţe, având ca obiect revendicarea formulată de aceiaşi reclamanţi împotriva pârâtului O.M., având în vedere strânsa legătură dintre cele două cauze şi pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
La termenul din 15 februarie 2005, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunţată în dosarul nr. 3478/1999 de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi de sentinţa civilă nr. 1775 din 6 iunie 2002 pronunţată în dosarul nr. 5825/2002 de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, excepţie care a fost respinsă de instanţă prin încheierea de la aceeaşi dată.
Prin sentinţa civilă nr. 2609 din 22 martie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată; a admis cererile aşa cum au fost conexate, formulate de reclamanţii A.M.D.I., B.L.G. şi B.L.A., reprezentată de B.L.G., a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. Polonă, sector 1, astfel: pârâţii C.O. şi C.F., apartamentul nr. 1, etaj 1, pârâta A.V., apartamentul nr. 2, demisol, pârâţii O.M. şi O.M.n, apartamentul nr. 5, mansardă şi pârâţii D.Ş. şi D.P. apartamentul nr. 8, mansardă şi a respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel pârâţii C.O., C.F., A.V., O.M., D.Ş., D.P. şi O.M.n.
Prin decizia civilă nr. 615 din 24 martie 2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată, a constatat competenţa Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea cauzei, în raport de valoarea imobilului de peste 5 miliarde lei şi a înaintat dosarul în vederea repartizării aleatorii.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs reclamanţii, care a fost respins prin decizia civilă nr. 579 din 22 martie 2007 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă.
În rejudecare în faţa Tribunalului Bucureşti pârâţii au reluat excepţiile invocate anterior. Tribunalul a soluţionat aceste excepţii prin respingerea lor la termenul din data de 20 noiembrie 2007 şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Astfel, cu privire la excepţia netimbrării, instanţa a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat s-a reţinut că nu este întrunită condiţia identităţii de părţi şi nici cea a identităţii de obiect şi cauză, întrucât în prezentul dosar se solicită revendicarea în temeiul art. 480 C. civ., iar în cauza anterioară s-a solicitat a se consta că imobilul s-a preluat fără titlu valabil şi a se consta nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare. Faţă de sentinţa civilă nr. 1313/1999 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere că s-a soluţionat cauza pe excepţie.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prin compararea de titluri, Tribunalul a respins-o ca nefondată, întrucât nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice utilizarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Codului civil.
Prin sentinţa civilă nr. 1712 din 20 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis cererea de chemare în judecată şi cererea conexă, formulate de reclamanţi, i-a obligat pe pârâţii C.O. şi C.F. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, str. Polonă, sector 1, pe pârâta A.V. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. Polonă, sector 1, pe pârâţii O.M.n şi O.M. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 5, situat în Bucureşti, str. Polonă, sector 1 şi pe pârâţii D.Ş. şi D.P. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 8, situat în Bucureşti, str. Polonă, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare din data de 10 iunie 1926, la secţia notariat a Tribunalului Ilfov, V.P.T. a cumpărat terenul în suprafaţă de 320 m.p. situat în Parcul Ioanid, str. Polonă colţ cu str. Piaţa I. C. Brătianu, de la G.S.S.
La data de 1 iunie 1926 s-a emis autorizaţia cu nr. 227, de către Direcţiunea Lucrărilor Tehnice - secţia autorizări, pentru construirea pe acest teren a unei clădiri cu subsol, parter şi etaj.
În anul 1933, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia generală de cadastru şi sistematizare a renumerotat imobilele, astfel că imobilul în cauză a devenit, aşa cum rezultă din înscrisul depus în copie la dosar şi care poartă nr. 2432 din anul 1933.
Aşa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei, în copie, respectiv certificatul de naştere şi de căsătorie, precum şi din declaraţiile lui T.I.P., dată în faţa notarului public la data de 02 aprilie 2001 şi a lui S.V., dată la 10 decembrie 2007, rezultă că T.V. este aceeaşi persoană cu T.V., despre care se fac menţiuni în certificatul de moarte şi în certificatul de moştenitor din data de 16 februarie 2000, eliberat de B.N.P. A.F. S-a constatat că este una şi aceeaşi persoană pentru că sunt aceleaşi menţiuni cu privire la părinţi şi la locul naşterii, fiind evidente erorile materiale cu privire la nume şi la prenume.
Potrivit certificatului de moştenitor din data de 16 februarie 2000 eliberat de B.N.P. A.F., în urma decesului lui T.V. au rămas ca moştenitori C.A., decedată la data de 23 ianuarie 1985, în calitate de soră, B.L.G., nepoată de frate şi A.M.D.I., nepot de frate.
Potrivit declaraţiei din data de 8 iulie 1965, A.V. a acceptat succesiunea de pe urma mătuşii sale T.V.
C.A. a lăsat un testament autentificat la data de 16 aprilie 1984 în favoarea nepotului de frate C.M.D. Calitatea acestuia de moştenitor testamentar a fost constatată prin certificatul de moştenitor din data de 26 septembrie 1985 întocmit de fostul Notariat de Stat al sectorului 2 Bucureşti.
C.M.D. a decedat la data de 30 ianuarie 1995 şi a lăsat ca moştenitori legali conform certificatului de moştenitor din data de 22 aprilie 1996 întocmit de B.N.P. M.R. pe reclamanţi.
Instanţa a constatat pe baza acestor înscrisuri depuse la dosar în faţa primei instanţe de fond, dar şi în faţa tribunalului, că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai lui T.V. şi, pe cale de consecinţă, şi calitatea procesuală activă în cauză.
Prin urmare, a fost respinsă ca nefondată excepţia invocată de către pârâţi referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la T.V. în baza Decretului nr. 92/1950, conform anexei la acesta, la poziţia 7745, aşa cum rezultă din adresa nr. 427959 din data de 6 ianuarie 2005 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia evidenţei imobiliare şi cadastrale. Din această adresă rezultă că s-a formulat şi cerere în baza Legii nr. 10/2001.
În baza Legii nr. 112/1995, pârâţii C.O. şi C.F. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, apartamentul nr. 1, etaj 1, din imobil, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, din data de 23 aprilie 1999.
În baza aceleiaşi legi a cumpărat şi pârâta A.V. apartamentul nr. 2, demisol, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din data de 25 octombrie 2000, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Pârâţii O.M.n şi O.M. au cumpărat apartamentul nr. 5, mansardă conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din data de 10 ianuarie 2001, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.
La data de 16 ianuarie 2001 au cumpărat apartamentul nr. 8, mansardă pârâţii D.Ş. şi D.P., conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi actului adiţional la acesta încheiat la data de 8 martie 2001.
În temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ. tribunalul a procedat la analiza şi compararea titlurilor de proprietate invocate ca argument în dovada proprietăţii de către reclamanţi, pe de o parte, şi de către pârâţi, pe de altă parte.
În acest sens, s-a reţinut că titlul reclamanţilor provine de la proprietarul iniţial al imobilului, respectiv T.V., care a cumpărat terenul şi care a construit casa situată în Bucureşti str. Polonă.
Titlurile de proprietate ale pârâţilor sunt întemeiate pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, care deţinea imobilul în baza Decretului nr. 92/1950, prin care imobilul a fost preluat de la T.V.
Tribunalul a constatat că această preluare a fost abuzivă în raport de prevederile Constituţie României din 1949, care garanta dreptul de proprietate, de prevederile Codului civil român, care la art. 481 prevede că nimeni nu poate fi obligat la cedarea proprietăţii sale decât în anumite condiţii şi cu o justă despăgubire, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Prin urmare, pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, astfel că titlurile lor de proprietate sunt mai puţin caracterizate faţă de cel prezentat de reclamanţi.
Instanţa a mai reţinut că niciuna dintre acţiunile formulate până în prezent de către reclamanţi şi care s-au soluţionat nu au vizat analiza pe fond a dreptului reclamanţilor, fiind formulate fie împotriva unor instituţii ale statului, fie nu şi-au justificat calitatea procesuală activă, dar care nu determină imposibilitatea ca reclamanţii să poată promova o altă acţiune în care să facă aceste dovezi.
Împotriva acestei hotărâri pârâţii au declarat apel.
În motivarea cererii lor, apelanţii pârâţi A.V., C.O., C.F., D.Ş. şi D.P. au criticat modul de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe.
Apelanţii O.M.n şi O.M. nu şi-au motivat cererea de apel, astfel că instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 150/09 03 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, respingând acţiunea pe acest considerent.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că există identitate de părţi, obiect şi cauză între prezenta pricină şi cea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, litigiu în care instanţa a fost învestită cu acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii A.M.D. şi B.L.G. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cu intervenienţii C.O., C.F., A.V., A.G., O.M.n, O.M., D.Ş. şi D.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a fost admisă excepţia invocată de pârâta C.G.M.B. şi a fost respinsă cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Împrejurarea că reclamanţii invocă în prezenta cauză certificatul de calitate de moştenitor întocmit de notarul public A.F. sub nr. 6 din 16 februarie 2000, act care nu exista la data pronunţării primei hotărâri, nu înlătură incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care s-a soluţionat prin decizia civilă nr. 1236/2010, în sensul admiterii recursului şi casării deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. În esenţă, în motivarea s-a reţinut că în mod greşit s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 1313/1999 cauza a fost soluţionată pe excepţie şi nu pe fond.
În rejudecare, prin decizia nr. 172A din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.L.A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă în privinţa reclamantei B.L.A., a respins acţiunea ca nefondată în privinţa celorlalţi reclamanţi, i-a obligat pe reclamanţi să plătească pârâţilor O.M. şi O.M.n suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii fondului, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B.L.G. şi A.M.D.I. şi i-a obligat pe reclamanţi să plătească suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel către pârâţii C.O., C.O.M., D.Ş. şi P. şi A.V.
Curtea a constatat că s-au formulat, în esenţă, patru motive de apel: primul referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, al doilea care vizează excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la lipsa calităţii procesuale active reclamanţilor, prin raportare la sentinţa civilă nr. 1775/2002 a Tribunalului Bucureşti, al treilea motiv se referă la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor faţă de cele statuate prin sentinţa civilă nr. 1313/1999 a Tribunalului Bucureşti, iar prin cel de-al patrulea motiv s-au formulat critici legate de fondul revendicării.
În ceea ce priveşte primul motiv de apel, în cadrul căruia apelanţii au susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a legii nr. 10/2001.
Instanţa supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii in revendicare, datorita deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Reţinând că reclamanţii au făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii lor, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, Curtea a apreciat că aceştia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, motiv pentru care instanţa de apel a considerat că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare. Faptul că pârâţii au un titlu de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natura să conducă automat la reţinerea acestui fine de neprimire a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenţiei şi care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii.
Cu privire la cel de-a doilea motiv de apel, relativ la excepţia autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1775/2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere, referitor ca constatarea nevalabilităţi titlului statului şi ca nefondate celelalte două capete de cerere, având ca obiect constatarea nulităţi absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilul în cauză, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea acestuia către foşti proprietari.
Curtea a considerat că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe deoarece, în acel litigiu, tribunalul s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în analiza nevalabilităţii titlului statului, chestiune care nu poate fi considerată ca echivalentă cu o acţiune în revendicare. Pe de altă parte, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare se impune a fi examinată de instanţă în momentul de faţă prin raportare la cele statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008 şi nu exclusiv prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, Curtea a constatat că recurenţii au invocat, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, întemeindu-se pe înscrisurile doveditoare produse de reclamanţi, iar pe de altă parte, au invocat în susţinerea acestei critici sentinţa civilă nr. 1313/1999 a Tribunalului Bucureşti.
Respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat că este inutilă reanalizarea acestei chestiuni, din perspectiva celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 1313/1999 a Tribunalului Bucureşti, acest aspect fiind tranşat prin decizia instanţei supreme în primul ciclu procesual.
Procedând la examinarea chestiunii legitimităţii procesuale active a reclamanţilor prin raportare la materialul probator existent la dosar, Curtea a reţinut că reclamanţii B.L.G. şi A.M.D.I. au calitatea de moştenitori legali faţă de T.V., potrivit certificatului de moştenitor, ceea ce le conferă posibilitatea de a solicita retrocedarea imobilului în litigiu, având calitate procesuală activă în cauză.
Curtea a apreciat că situaţia reclamantei B.L.A. este diferită, deoarece este fiica reclamantei B.L.G. şi, având în vedere că în cadrul unei clase de moştenitori funcţionează principiul proximităţii gradului de rudenie, aceasta nu are vocaţie succesorală concretă la moştenirea fostului proprietar, fiind înlăturată de mama sa. Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că reclamanta B.L.A. nu poate veni la moştenirea mătuşii sale, astfel că nu justifică legitimitate procesuală activă pentru a formula prezenta acţiune.
Analizând cel de-al patrulea motiv de apel, prin care apelanţii au invocat, în esenţă, aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001, având în vedere caracterul său de lege specială, precum şi caracterul legal al dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a avut în vedere, raportat la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, elementele pe care instanţa, învestită cu o acţiune în revendicare trebuie sa le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, Curtea, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că reclamanţii au urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care este nesoluţionată de unitatea deţinătoare, au formulat o acţiune întemeiată pe decizia în interesul legii nr. XX/2007, doar pentru spaţiile neînstrăinate din imobil, soluţionată în sensul admiterii prin sentinţa civilă nr. 1761 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi obligării Municipiului Bucureşti în calitate de pârât la restituirea în natură a părţilor din imobil, care fac obiectul contractelor de închiriere, împreună cu terenul aferent, iar în privinţa apartamentelor vândute în baza legi nr. 112/1995, contractele nefiind anulate, soluţia a fost aceea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor stabili în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Constatând că acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că reclamanţii se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte apartamentele revendicate în cauză), care intră în noţiunea de „bun”, consacrată de prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO.
Pentru a stabili în concret conţinutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanţii, Curtea a avut în vedere pe de o parte faptul că acţiunea în revendicare dedusă judecaţii în prezenta cauză trebuie analizată şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepţia instanţei supreme exprimată prin decizia pronunţată în interesul legii, în sensul că acţiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual faţă de dificultăţile de funcţionare a sistemului reparatoriu al acestei legi, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare şi faptul că pârâţii sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedite prin contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, care a fost respinsă irevocabil. Pe cale de consecinţă, şi pârâţii se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Curtea a mai reţinut că, deşi din analiza reglementărilor interne care conferă dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenţia este sub semnul întrebării, datorită deficienţelor de funcţionare a Fondului Proprietatea, la soluţionarea prezentei cauze trebuie să fie avute în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională.
În speţă, reclamanţii au un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO, reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea apartamentelor revendicate, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înţelege să acorde o reparaţie echitabilă.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO.
Această soluţie se impune şi în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege şi se respectă protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, sintetizând, Curtea a reţinut că reclamanţii sunt deţinătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidenţă dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO, constând într-un drept de creanţă, reprezentat de despăgubirile băneşti pe care le vor primi în cadrul sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că intimaţii nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condiţiile în care şi pârâţii sunt beneficiarii unui „bun” în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate.
Faţă de toate aceste aspecte, Curtea a concluzionat că soluţia primei instanţe nu este corectă, în sensul că în mod neîntemeiat s-a admis acţiunea şi s-a dispus retrocedarea apartamentelor din imobil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii A.M.D.I. şi B.L.G., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv de recurs se arată că, deşi motivarea deciziei recurate pare a fi suficientă şi prin urmare temeinică prin amplitudinea sa, nu cuprinde în mod concret motivele pe care se sprijină, iar prin considerente se creează o situaţie contradictorie.
Astfel, deşi Curtea statuează că atât reclamanţii cât şi pârâţii deţin un „bun” în sensul Convenţiei, nu motivează care a fost raţionamentul avut în vedere la acordarea preferinţei bunului deţinut de pârâţi.
Cu toate că, în aparenţă, instanţa de apel a menţionat care este motivul pentru care nu procedează la compararea titlurilor exhibate de către părţi, în realitate nu a făcut decât să analizeze posibilitatea reclamanţilor de a beneficia, ulterior, de o eventuală despăgubire prin echivalent, deşi chiar şi pârâţii au această posibilitate.
Deşi se face vorbire de ineficienţa procedurii de despăgubire stabilită de Legea nr. 247/2005, instanţa apreciază totuşi că Fondul Proprietatea a început să funcţioneze într-o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, deşi sistemul de despăgubire prevăzut de legea specială nu a suferit nicio modificare relativă la accelerarea acordării reparaţiei, iar pe de altă parte, la mai puţin de o lună de la data pronunţării deciziei recurate se împlinea termenul de 18 luni stabilit de Curtea Europeană în cauza pilot, fără ca statul să fi luat vreo măsură, în condiţiile în care procedura de acordare a despăgubirilor este suspendată.
Recurenţii mai susţin că decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu a fost corect aplicată, deoarece această decizie recunoaşte legitimitatea şi admisibilitatea acţiunii în revendicare atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile sau contrare Convenţiei. Calea oferiră de legea specială nu este una efectivă, ceea ce conduce la aplicarea Convenţiei cu prioritate şi la înlăturarea legii speciale. Instanţa de apel a procedat nelegal atunci când nu a comparat titlurile de proprietate exhibate de către părţi şi a apreciat că procedura de despăgubire actuală este una efectivă, când în realitate la data pronunţării hotărârii nu se schimbase nimic în procedura de atribuire a acestor despăgubiri, schimbări de natură a face această procedură una efectivă, astfel cum a stabilit Curtea Europeană în nenumărate hotărâri.
În opinia recurenţilor, acţiunea de drept comun este o procedură cu finalitate certă, respectiv, redobândirea, la capătul unei proceduri judiciare obişnuite, a dreptului asupra bunului, cu toate atributele sale. Acţiunea exercitată pe calea legii speciale are o serie de inconveniente şi limitări incompatibile cu Convenţia, cum ar fi: procedura îndelungată, caracterul repetitiv al încălcărilor, imposibilitatea recuperării în natură a imobilelor care au fost vândute, intervenţia puterii legiuitoare în mecanismul aplicării legii cu consecinţa limitării situaţiilor în care este posibilă restituirea în natură, lipsa oricărei speranţe legitime de indemnizare într-un termen rezonabil. În acest context, raţiunea avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea hotărârii atacate este neconformă cu realitate şi implicit nelegală, întrucât reţine că acţiunile la Fondul Proprietatea, fiind cotate la bursă, conferă acestuia o perspectivă de funcţionare în sensul acordării unor despăgubiri efective, însă omite faptul că aceste acţiuni au o valoarea mai mică decât valoarea despăgubirii cuvenite în sine.
În continuarea argumentării recurenţii fac referire la cauzele soluţionate de Curtea Europeană în contradictoriu cu statul român, în care s-a reţinut că mecanismul stabilit de legea specială nu este viabil şi nu este de natură să asigure o despăgubire corespunzătoare prejudiciului suferit, inclusiv la hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a constatat deficienţa sistemului român de despăgubire sau de restituire. Instanţa de apel trebuia să ţină seama de aceste hotărâri cu efecte directe asupra ordinii juridice interne a statului în cauză şi să înlăture acele norme naţionale incompatibile cu Convenţia.
Se mai susţine că instanţa de apel în mod nelegal a analizat raportul juridic dedus judecăţii prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 şi nu a comparat titlurile exhibate de părţi.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece instanţa de apel a expus pe larg în corpul deciziei recurate care au fost motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea că acţiunea formulată de reclamanţi nu poate fi admisă.
Pretinsele contradicţii între considerente, invocate în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, constituie de fapt nemulţumiri ale reclamanţilor sub aspectul modului de argumentare al instanţei de apel, care nu coincide cu propriul lor punct de vedere.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO, reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri. Acest interes patrimonial se concretizează în dreptul la măsuri reparatorii în echivalent la valoarea apartamentelor revendicate, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înţelege să acorde o reparaţie echitabilă.
În ceea ce priveşte situaţia pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că aceştia sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedite prin contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, care a fost respinsă irevocabil. Pe cale de consecinţă, a conchis instanţa de apel, pârâţii se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
În consecinţă, nu poate fi reţinută afirmaţia recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi recunoscut atât reclamanţilor, cât şi pârâţilor dreptul la „bun” în sensul de drept de proprietate asupra imobilului în natură.
Atunci când instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu pot pretinde obligarea pârâţilor să le predea în natură apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi-a motivat, în esenţă, această soluţie pe baza celor statuate de Curtea Europeană în cauza pilot Maria Atanasiu contra României, în sensul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere a dreptului la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Ca atare, este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel nu şi-ar fi motivat raţionamentul avut în vedere la acordarea preferinţei „bunului” deţinut de pârâţi.
Curtea de apel, făcând aplicarea principiului statuat în această hotărâre pilot, a recunoscut reclamanţilor un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO, reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea apartamentelor revendicate, drept care trebuie valorificat împotriva statului şi nu împotriva actualilor proprietari, care la rândul lor au un „bun”actual.
Faptul că instanţa a analizat posibilitatea reclamanţilor de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent nu implică vreo nelegalitate a hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nici nu atrage incidenţa vreunui alt motiv de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. De asemenea, faptul că pârâţii ar fi avut posibilitatea - în condiţiile în care s-ar fi admis acţiunea - să se îndrepte împotriva statului pentru acordarea de despăgubiri, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, deoarece în cadrul acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi trebuie examinată (prin prisma criteriilor stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi a celor statuate în practica CEDO) posibilitatea pe care o au reclamanţii de a obţine restituirea în natură ca formă de reparaţie, nicidecum un raport juridic viitor ce s-ar naşte între pârâţi şi stat ca rezultat al unei eventuale soluţii de admitere a prezentei acţiuni.
În ceea ce priveşte critica reluată de mai multe ori în dezvoltarea motivelor de recurs, potrivit căreia instanţa de apel, deşi face vorbire de ineficienţa procedurii de despăgubire stabilită de Legea nr. 247/2005, apreciază totuşi că Fondul Proprietatea a început să funcţioneze într-o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, Înalta Curte constată că această critică se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinată odată cu celelalte argumente subsumate acestui motiv de recurs.
Astfel, în susţinerea acestui motiv de nelegalitate reclamanţii invocă, în esenţă, greşita aplicare a deciziei în interesul legii, faptul că procedura prevăzută de legea specială este ineficientă şi, deci, trebuie înlăturată, cu consecinţa aplicării cu prioritate a Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO şi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi era învestită cu o acţiune în revendicare în cadrul căreia trebuiau comparate titlurile exhibate de părţi.
Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenţi, că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a deciziei în interesul legii analizând, funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
După cum rezultă din considerentele deciziei date în scopul unificării practicii judiciare, constatarea ineficienţei sistemului de despăgubire reglementat de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 nu este suficientă pentru a se ajunge la soluţia admiterii unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv, în situaţia în care pârâtul are un „bun” actual. Astfel cum instanţa supremă a reţinut expres în considerentele deciziei în interesul legii, o soluţie de admitere a unei astfel de acţiuni ar avea ca efect privarea pârâtului de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular. Tocmai de aceea, în finalul considerentelor deciziei în interesul legii se precizează că „aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane”.
De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect, aspectele reţinute în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010).
Spre deosebire de practica instanţei europene, anterioară acestei hotărâri, care permitea recunoaşterea unui drept la restituire a bunului ca urmare a simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).
Aşadar, reclamanţii din prezenta cauză, care nu se prevalează de o decizie, administrativă sau judiciară, prin care să se fi dispus restituirea în favoarea lor a apartamentelor revendicate, pot pretinde doar un drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce urmează a fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curtea Europeană în acest scop).
Faţă de criteriile stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi în raport de hotărârea instanţei europene în cauza Atanasiu şi alţii contra României, ulterioară deciziei nr. 33/2008, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu mai poate primi o rezolvare în temeiul clasicei comparări a titlurilor de proprietate. Fiind revendicat un imobil preluat de stat în mod abuziv, printr-o acţiune introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modul de rezolvare se circumscrie regulilor stabilite de instanţa supremă şi, respectiv, de instanţa europeană, prin cele două hotărâri menţionate, obligatorii pentru instanţele naţionale.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt lipsite de fundament motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, situaţie în care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul acestora a fost respins, ca nefondat.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de apărătorul intimaţilor, instanţa de recurs nu le poate acorda, în condiţiile în care cererea a fost formulată după închiderea dezbaterilor şi după ce apărătorul recurenţilor - reclamanţi părăsise sala de judecată, fără a fi asigurată contradictorialitatea şi posibilitatea părţilor adverse de a-şi expune apărarea cu privire la această solicitare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.M.D.I. şi B.L.G. împotriva deciziei nr. 172A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 691/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 759/2013. Civil → |
|---|
