ICCJ. Decizia nr. 683/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 683/2013
Dosar nr. 4042/115/2009*
Şedinţa publică de la 21 februarie 2013
Deliberând, asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 231 din 18 februarie 2010 pronunţată în Dosar nr. 4042/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 RON, reprezentând prejudiciu moral, şi a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că familia reclamantei a fost strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu, în localitatea Roşeţi, din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Prin Hotărârea nr. 527 din 26 februarie 1991, emisă de Comisia Judeţeană Mehedinţi de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 222 RON.
Din declaraţiile martorilor a rezultat că strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiilor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, instanţa de fond a stabilit că persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia ), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, prima instanţă a considerat că, atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Faţă de prejudiciile morale suferite de aceasta, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON reprezintă o echitabilă despăgubire.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect repararea unui prejudiciu material, tribunalul a constatat că în cerere nu se arată bunurile confiscate sau distruse, nu este motivat în fapt şi reclamanta nu a solicitat administrarea unei probe prin care să facă dovada temeiniciei acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.S. Caraş-Severin, care a susţinut că soluţia tribunalului este netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 282/A din 16 septembrie 2010 pronunţată în Dosar nr. 4242115/2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva Sentinţei civile nr. 231 din 18 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 4042/115/2010, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale cuvenite reclamantei la suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON la data efectivă a plăţii, potrivit cursului B.N.R., şi a menţinut în rest sentinţa, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că apelul este întemeiat parţial, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate.
Curtea a respins întâi argumentele apelantului potrivit cu care reclamantul, ca victimă a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o decizie administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1955, nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.
În al doilea rând, curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilităţii obţinerii de daune morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei F.L., chiar dacă aceasta a cules şi culege şi o indemnizaţie de 222 RON stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Pe de altă parte însă, Curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite şi acordate în beneficiul reclamantei de către prima instanţă.
Astfel, deşi Curtea a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricţiile, restrângerile de liberate şi umilinţele la care a fost supusă reclamanta şi familia sa, totuşi, aşa cum constant a decis şi Curtea de la Strasbourg în privinţa acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul Kudla vs. Polonia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit şi o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că 5.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective potrivit cursului B.N.R., reprezintă o compensaţie globală echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan, la care a fost supusă reclamanta şi părinţii acesteia, coroborat şi cu faptul că aceasta a primit şi o indemnizaţie lunară permanentă de 222 RON în baza Decretului-lege nr. 118/1990, dar luând în considerare şi dispoziţiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, care a restrâns în anumite limite cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate cu titlu de daune morale victimelor represiunilor regimului comunist.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta F.L.
Prin Decizia civilă nr. 5253 din 17 iunie 2011 pronunţată în Dosar nr. 4042/115/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta F.L. împotriva Deciziei civile nr. 282/A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. II din Ordonanţă, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate şi completate se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă.
Aceasta a fost situaţia în speţa de faţă, instanţa de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010, unui proces în curs de soluţionare, în care se pronunţase sentinţa tribunalului, nedefinitivă ca urmare a declarării apelului.
Curtea Constituţională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă - deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 - şi consideră că acesta este determinant de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză, neavând astfel o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că în acest fel se afectează şi principiul egalităţii şi interzicerii discriminării reluat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar şi principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanţa nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel sub nr. 4042/115/2009*, la data de 08 februarie 2012, iar, procedând la rejudecarea pricinii în limitele şi coordonatele trasate de decizia de casare, de prevederile art. 315 alin. (1) şi art. 282 şi urm. C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr. 221/2009, la Deciziile nr. 1.354 şi nr. 1.358/2010 ale Curţii Constituţionale, precum şi la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 14, s-au reţinut următoarele:
Ca un aspect preliminar, curtea a constatat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere exclusiv faptul că instanţa de apel a reţinut limita impusă de art. II din O.U.G. nr. 62/2010, text declarat neconstituţional, la soluţionarea pricinii, astfel că se impune reevaluarea despăgubirilor ce se vor acorda reclamantei raportat la criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma sa iniţială.
S-a statuat în mod irevocabil cu privire la faptul că reclamanta nu trebuia să fie condamnată pentru a putea obţine repararea prejudiciului moral în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu privire la posibilitatea reparării prejudiciului moral prin acordarea unei sume de bani, precum şi la existenţa obligaţiei Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat reclamantei, în baza Legii nr. 221/2009, care a fost apreciată a fi corect reţinută.
Aceste statuări ale instanţei de recurs, făcute prin decizia de casare cu privire la probleme de drept invocate prin căile de atac declarate în cauză, sunt obligatorii pentru curtea de apel învestită cu rejudecarea cauzei, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, curtea, în rejudecarea apelului declarat de pârât, a înlăturat, ca nefondate, motivele de apel ce vizează aspectele tranşate irevocabil prin decizia de casare şi care au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie.
Se mai impune a remarca şi faptul că, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Cu toate acestea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, s-a stabilit că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate, începând cu data de 30 decembrie 2010.
Cu toate acestea, se impune a reţine că această din urmă decizie nu se aplică prezentei cauze, întrucât, la momentul la care decizia a fost publicată în M. Of., reclamanta beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri, precum şi existenţa obligaţiei Statului în acest sens, dezlegare a unei probleme de drept ce este obligatorie pentru instanţa de rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ. Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă, ceea ce nu este şi cazul de faţă, fiind vorba în această situaţie de o respectare a principiului neretroactivităţii.
În consecinţă, s-a constatat că reclamanta beneficia la momentul deciziei Curţii Constituţionale de o hotărâre care i-a conferit, de la acea dată, speranţa legitimă că este îndreptăţită la o sumă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, beneficiind de protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că, prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus trimiterea spre rejudecare pentru stabilirea cuantumului prejudiciului nu este de natură a conduce la ideea că reclamanta nu mai este îndreptăţită la despăgubiri, mai ales că în motivarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că trebuie procedat la stabilirea prejudiciului suferit şi a despăgubirilor cuvenite reclamantei, fără a se avea în vedere art. II din O.U.G. nr. 62/2010.
În consecinţă, în privinţa cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat de la premisa că, într-adevăr prin deportarea familiei reclamantei şi naşterea acesteia în perioada deportării, au fost lezate familiei reclamantei şi reclamantei personal libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică şi psihică, ce sunt valori esenţiale ale personalităţii umane şi care o definesc, fiind, totodată, şi drepturi fundamentale.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere că Statul Român a recunoscut caracterul politic al deportării familiei reclamantei în mod expres prin dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta a beneficiat de indemnizaţiile şi celelalte beneficii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Curtea a stabilit că, în speţă, cuantumul total al despăgubirii cuvenite reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, este în sumă de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea familiei în Bărăgan, respectiv pentru perioada petrecută de reclamantă acolo, celelalte pretenţii ale reclamantei fiind respinse, aceasta sumă constituind o reparaţie rezonabilă a prejudiciului moral cauzat acesteia.
Deşi acest prejudiciu nu este uşor de cuantificat, Curtea a apreciat că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 30.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă şi rezonabilă, ce nu are natura unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamantei, fiind avute în vedere, contrar afirmaţiilor reclamantei, toate efectele produse în persoana sa de deportarea dispusă, atât pe durata măsurii, cât şi ulterior revocării acesteia. Suma nu este stabilită arbitrar şi aleatoriu, ci prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 221/2009, potrivit deciziei de casare.
Celelalte critici formulate de către pârât, cu privire la cuantumul sumei acordate de către prima instanţă, au fost respinse, faţă de individualizarea prejudiciului moral, conform criteriilor reţinute anterior pentru evaluarea gradului de suferinţă.
Pentru considerentele redate în rezumat, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 126 din 26 iunie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, menţinând în rest sentinţa atacată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin ministerul Finanţelor publice care a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a legii întrucât art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice ca urmare a Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, iar inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
De asemenea, recurenta a invocat şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că dispoziţiile legale invocate în cauză şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei.
Intimata nu a formulat întâmpinare, dar a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
În prezenţa unei hotărâri definitive, respectiv Decizia civilă nr. 282/A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel, care a confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, se poate vorbi în cauză despre existenta unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 septembrie 2010, cauza fiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale îşi pot produce efectele juridice.
Mai mult decât atât, în prezenta speţă, Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare, nu a făcut altceva decât să se conformeze dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., reţinând în mod corect că decizia de casare a avut în vedere exclusiv faptul că se impune reevaluarea despăgubirilor fără a se ţine seama de limita impusă de art. II din O.U.G. nr. 62/2010, text declarat neconstituţional, la soluţionarea pricinii.
Având în vedere faptul că tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează numai dreptul persoanelor ce s-au adresat instanţelor ulterior acestui moment, critica recurentului nu poate fi primită.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti - reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva Deciziei civile nr. 126 din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 735/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 413/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
