ICCJ. Decizia nr. 738/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-a CIVILĂ
Decizie nr. 738/2013
Dosar nr. 11212/30/2010
Şedinţa publică de la 26 februarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1784/PI din 8 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 11212/30/2010, Tribunalul Timiş a respins, ca prescrise, pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, solicitate de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC S.B. SRL; totodată, a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile solicitate de aceeaşi reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, luând act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei pentru pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data naşterii acestuia.
În speţă, s-a reţinut că reclamanta Administraţia Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu suprafaţa de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC N. SA Nichitdorf, judeţul Timiş - în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001, care reprezintă, totodată, şi actul de înfiinţare a instituţiei; că, în calitate de administrator al statului român - în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole - prescripţia începe să curgă de la momentul înfiinţării reclamantei, astfel că dreptul la acţiune este prescris pentru perioada ce excede celor 3 ani anteriori introducerii acesteia, respectiv pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006.
În ce priveşte apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoştinţă doar la data de 11 iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul şi, prin urmare, termenul de prescripţie curge numai de la această dată, se arată că aceasta este nefondată deoarece în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte, se arată că recunoaşterea pârâtei, în sensul că foloseşte terenul din anul 2000, nu reprezintă şi o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, din nota de constatare invocată de aceasta din urmă rezultând foarte clar că reprezentantul pârâtei invocă un titlu cu privire la teren, astfel că nici dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decret nu pot fi reţinute ca fiind incidente în cauză.
În ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, Tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - definitivă şi irevocabilă - a fost dispusă adjudecarea în favoarea pârâtei SC S.B. SRL a imobilelor terenuri cu clădiri cu destinaţie agricolă, respectiv ferma 8, înscrisă în CF aaa a localităţii Nitchidorf, şi ferma nr. 12, înscrisă în CF xxx a aceleiaşi localităţi.
Instanţa a apreciat că această hotărâre judecătorească face dovada deplină a dreptului de proprietate pe care pârâta îl deţine asupra terenului în suprafaţă de 203 ha, deoarece, la data pronunţării hotărârii codul de procedură civilă prevedea, în art. 516 pct. 8 C. proc. civ., că actul de adjudecare este titlu de proprietate, iar în art. 517 alin. (1), că un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului spre a-i servi ca titlu de proprietate şi pentru a fi înscris în cartea funciară; în fine, că, potrivit art. 518 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, se transmite de la debitor la adjudecatar.
Prin urmare, s-a arătat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în cauză este dovedit prin actul de adjudecare - reprezentat de Sentinţa civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - iar neînscrierea acestui titlu în cartea funciară nu-l lipseşte de efecte juridice, sub aspectul plenitudinii atributelor dreptului de proprietate, deoarece atât art. 26 din Legea nr. 115/1938 cât şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 statuează că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.
Concluzionând, Tribunalul a reţinut că, întrucât pârâta deţine un titlu de proprietate asupra suprafeţei de teren de 203 ha agricol, nu se poate vorbi de o posesie nelegitimă şi o îmbogăţire fără justă cauză prin folosinţa acestui bun, astfel că se impune respingerea, ca neîntemeiate, a pretenţiilor reclamantei pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006 şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC S.B. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 1784/PI din 8 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 11212/30/2010, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii reclamantei, pentru pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripţia extinctivă, ridică, în speţă, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanţei pretinse de reclamantă, iar cea de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi incidenţa unor cauze de întrerupere a acestui termen.
În ceea ce priveşte calificarea creanţei, apelanta a susţinut că aceasta are natura juridică a unei creanţe fiscale şi este supusă, prin urmare, termenului special de prescripţie, de 5 ani, instituit de prevederile art. 121 alin. (1) (În realitate, art. 131 alin. (1)) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.
Curtea, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanţă, a exclus caracterul fiscal al creanţei reclamantei şi a confirmat termenul de prescripţie de drept comun, care este cel de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune, conform art. 1 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În sensul celor de mai sus, curtea a reţinut că acţiunea reclamantei are ca obiect repararea pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeţei de 203 ha - preluată de la SC A.N. SA, jud. Timiş, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, respectiv, Anexei nr. 1, poz. 595 la lege.
Or, în timp ce dreptul la despăgubiri îşi află izvorul în fapta delictuală a pârâtei şi este guvernat de norme de drept privat, creanţa fiscală îşi are izvorul în raporturi juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub aspectul analizat, împrejurarea că despăgubirile se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripţie de 5 ani), se referă în mod expres la creanţe fiscale, nicidecum la creanţe bugetare.
Ori, potrivit art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal."
Este adevărat că prevederile Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 şi "pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat", însă dispoziţia de la art. 131 este una de excepţie, aşa încât este de strictă interpretare şi că, trebuie observat că acest termen special de prescripţie se referă la executarea unor atare creanţe, în timp ce în speţă se ridică problema determinării creanţelor la care este îndreptăţită reclamanta.
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prescripţia dreptului la acţiune pentru plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, alin. (1), prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea şi că potrivit alin. (2) din acelaşi articol, dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.
În speţă, pârâta foloseşte terenul în litigiu din anul 2000, aşa încât în absenţa unor dovezi din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia, se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea şi că în atare situaţie, termenul de prescripţie curge de la data la care reclamanta a fost lipsită de folosinţa terenului, împlinindu-se câte un termen de prescripţie distinct pentru contravaloarea folosinţei aferentă fiecărui an.
În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, întrucât, prin nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008, pârâta nu a recunoscut pretenţiile reclamantei, ci doar împrejurarea că terenul se află în folosinţa sa din anul 2000, ci dimpotrivă, pârâta a contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa actul de adjudecare, reprezentat de Sentinţa civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj.
În atare situaţie, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, aşa încât în mod legal prima instanţă a respins pretenţiile reclamantei, pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, ca prescrise.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că acţiunea reclamantei este şi nefondată, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC S.B. SRL imobilele terenuri cu destinaţie agricolă şi construcţii, în suprafaţă de 203 ha, înscrise în CF aaa şi CF xxx a localităţii Nitchidorf (respectiv, fermele nr. 8 şi 12) şi că în atare situaţie, pârâta deţine un titlu de proprietate asupra terenurilor, care este opozabil erga omnes independent de înscrierea lui în cartea funciară - faţă de dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 887 alin. (1) din noul C. civ., care statuează că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzare silită.
Împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbării sentinţei şi admiterea acţiunii sale.
După o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta reclamantă a susţinut în esenţă următoarele:
În cadrul primului motiv de nelegalitate, a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel încalcă dispoziţiile imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici nu arată argumentat în drept motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile sale esenţiale, cu privire la motivele de recurs, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, în motivarea deciziei atacate, nu a făcut nici o referire la criticile sale, privind respingerea pretenţiilor solicitate pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, reluând numai apărările formulate de pârâta SC S.B. SRL, considerând că dovada proprietăţii pârâtei asupra terenului de 203 ha, este dată de actul de adjudecare, în speţă de Sentinţa civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, iar neînscrierea lui în cartea funciară nu-l lipseşte de efecte juridice, împrejurare în care vicierea motivării sentinţei recurate constă în nearătarea convingătoare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, situaţie ce echivalează cu o motivare insuficientă, ceea ce constituie, aşa cum a statuat practica judiciară, o lipsă de bază legală a sentinţei pronunţată de instanţa de apel.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta precizează că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită şi cu nesocotirea dispoziţiilor legale, incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001.
Recurenta a prezentat în continuare situaţia de fapt proprie cauzei şi modul în care instanţele au interpretat probatoriul administrat, arătând că, Agenţia Domeniilor Statului este o instituţie de interes public de specialitate, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, iar potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, aceasta are printre atribuţii exercitarea, în numele statului, a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului, precum şi gestionarea şi exploatarea eficientă a patrimoniului de stat al cărui proprietar mandatat este şi administrează terenurile cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii, recurenta a arătat că încheie contracte de exploatare a terenurilor cu destinaţie agricolă aflate în patrimoniul propriu, cu persoanele fizice sau juridice dobândind dreptul de exploatare a terenului agricol în schimbul unui preţ, redevenţă, arendă, că veniturile încasate de A.D.S. din aceste activităţi se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare şi pentru modificarea unor acte normative.
Reclamanta a mai arătat că prin H.G. nr. 1.503/2009 - privind reorganizarea Agenţiei Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. în data de 9 decembrie 2009, Agenţiei Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanţare, respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.
Cu referire la litigiul de faţă, reclamanta învederează că în perioada menţionată, pârâta a exploatat terenul aparţinând A.D.S., în suprafaţă de 203 ha teren cu destinaţie agricolă fără a deţine un contract prin care să dobândească dreptul de exploatare a terenului aflat în proprietatea A.D.S.
Recurenta a mai arătat că a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren cu destinaţie teren agricol aflat în proprietatea statului de la SC A.N. SA jud.Timiş, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999, şi cele ale Legii nr. 268/2001, evidenţiată în Anexa nr. 1, poz. 595 la lege şi că în temeiul actelor normative ce reglementează activitatea A.D.S., menţionate, este proprietarul suprafeţei ce face obiectul prezentului dosar.
În considerarea celor de mai sus, reclamanta a arătat că i-a adus la cunoştinţă pârâtei faptul că figurează în evidenţele A.D.S. cu un debit în valoare de 350.906,21 RON, ca urmare a exploatării abuzive a terenului sus menţionat, fiind invitată la conciliere în temeiul art. 7201 C. proc. civ., în data de 9 septembrie 2008, la sediul A.D.S. - prilej cu care s-a încheiat şi procesul-verbal din 9 septembrie 2008, specificând şi criteriile de determinare a debitului, luând cunoştinţă despre faptul că pârâta exploatează abuziv respectivul teren la data de 11 iunie 2008, astfel cum rezultă din nota de constatare încheiată la această dată şi că acţiunea înregistrată de A.D.S. la data de 8 decembrie 2010, respectă termenul de prescripţie prevăzut de lege.
În sensul celor de mai sus, a arătat că, potrivit art. 16, lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia şi că, astfel cum rezultă din nota de constatare, pârâta a recunoscut faptul că ocupă terenul încă din anul 2000.
Pe de altă parte, se solicită a se observa că veniturile încasate de Agenţia Domeniilor Statului din astfel de activităţi se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 - pentru reglementarea unor probleme financiare şi pentru modificarea unor acte normative, situaţie menţinută şi după reorganizarea instituţiei în conformitate cu Legea nr. 329/2009, statuându-se că A.D.S. urmează să fie finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Mai mult, că prin H.G. nr. 1.503/2009, privind reorganizarea Agenţiei Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în M. Of. în data de 9 decembrie 2009, Agenţiei Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanţare, respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, astfel ca devin aplicabile termene speciale de prescripţie.
Reclamanta a susţinut că, întrucât veniturile încasate de Agenţia Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat, în cauză devin aplicabile termenele speciale de prescripţie, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121, alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 şi că faţă de cele de mai sus, decizia este nelegală, deoarece instanţa de fond a ignorat caracterul special al creanţei şi prevederile legale incidente în cauză.
În altă ordine de idei, a arătat că instanţa a încălcat şi prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită şi cum acţiunea sa nu are ca obiect obligarea pârâtei la executarea obligaţiei de plată a redevenţei asumată printr-un contract, obligaţie scadentă trimestrial, ci obligarea la plata unei sume reprezentând prejudiciu, urmare a exploatării terenului fără contract, nu poate fi vorba de împlinirea termenului de prescripţie.
Recurenta reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel, i-a respins cererea, considerând că pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, pretenţiile sale sunt prescrise, fără să ia în considerare dispoziţiile H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenţiei Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, şi nici dispoziţiile art. 1, alin. (2) C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte pretenţiile pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 12 august 2008, s-a arătat că, dând eficienţă Sentinţei civile nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 86 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece această sentinţă nu i-a fost niciodată comunicată, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În cauză, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi-a întemeiat acţiunea pe principiul îmbogăţirii fără just temei, raportându-se la dispoziţiile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, la cele ale H.G. nr. 626/2001 şi ale O.U.G. nr. 198/1999.
Astfel se constată că, instanţa de apel a încălcat obligaţia stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce a ajuns la hotărârea dată, obligaţie esenţială a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea de Apel Timişoara, a analizat calitatea pârâtei de proprietară a terenului a cărui exploatare, a susţinut recurenta reclamantă, că a condus la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia, constând în lipsa de folosinţă, raportându-se la o sentinţă civilă, nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, la care sentinţa apelată nu face nici o referire şi cu ignorarea procesului-verbal de adjudecare din care rezultă că obiectul licitaţiei l-a format plantaţia cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, sens în care pârâta a solicitat reclamantei ulterior încheierii lui concesionarea terenului pe care se afla aceasta.
Înalta Curte, constată ca întemeiate şi criticile recurentei reclamante Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, privind greşita aplicare a legii faţă de împrejurarea că a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren cu destinaţie teren agricol aflat în proprietatea statului de la SC A. N. SA jud.Timiş, avându-se în vedere că terenurile în speţă figurează atât în anexele O.G. nr. 198/1999 sub nr. 602 cât şi ale Legii nr. 286/2001, sub nr. 595, ca terenuri supuse privatizării de A.D.S. în baza acestor legi speciale.
De asemenea, se reţine că, deşi prin Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a menţinut soluţia instanţei de fond a cărei motivare a format obiectul criticilor reclamantei, conform căreia pârâta folosea plantaţia adjudecată şi că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei SC S.B. SRL de a i se concesiona terenul, curtea de apel, a încălcat principiul devoluţiunii în apel şi dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., prin considerentele deciziei sale statuând că pârâta este proprietara terenului, nerespectând nici dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., îngreunând astfel, situaţia reclamantei în propria sa cale de atac.
Totodată se constată că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că pârâta deţine un titlu de proprietate asupra terenurilor, reprezentat de Sentinţa civilă nr. 283 din 9 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC S.B. SRL imobilele terenuri cu destinaţie agricolă şi construcţii, în suprafaţă de 203 ha, înscrise în CF aaa şi CF xxx a localităţii Nitchidorf (respectiv, fermele nr. 8 şi 12), fără să aibă în vedere procesul-verbal de adjudecare din care rezultă clar că obiectul licitaţiei l-a format plantaţia cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, şi solicitarea ulterioară a pârâtei de concesionare a terenului pe care se afla aceasta.
Avându-se în vedere faptul că instanţa de apel nu a luat în examinare toate motivele de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte constatând încălcate formele de procedură sub sancţiunea art. 105 C. proc. civ., considerentele deciziei raportându-se la probe care nu au fost administrate în faţa primei instanţe şi nici încuviinţate în apel, va admite recursul reclamantei, va casa Decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare, apreciind ca întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate.
Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, să ceară părţilor să administreze probele pe care le consideră necesare, potrivit art. 129 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 81 din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 742/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
