ICCJ. Decizia nr. 684/2013. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 684/2013
Dosar nr. 4926/63/2010
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
La data de 13 aprilie 2010, lichidatorul judiciar al S.C. R. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. H.I. S.R.L. şi S.C. F. S.A., solicitând obligarea acestora să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren intravilan în suprafaţă de 160 m.p. şi construcţiile aferente.
S-a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului în perioada cuprinsă între 10 aprilie 2008 şi până la predarea imobilului. Ulterior, la 26 iunie 2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul formulării unei cereri privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 646 din 10 aprilie 2008, încheiat între SC F. SA şi SC H.I. SRL, cerere la care a renunţat la 21 septembrie 2010, arătând că petitul unic al acţiunii este acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Tribunalul Dolj, secţia comercială, prin Sentinţa nr. 1564 din 22 martie 2011, a respins excepţiile puterii de lucru judecat, lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a admis acţiunea.
Au fost obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren intravilan în suprafaţă de 160 m.p. şi construcţii: C1 - locuinţă, C2 - anexă şi C3 - anexa, situat în Craiova, str. Ş. nr. 23, judeţul Dolj, având număr cadastral 2866, înscris în Cartea Financiară a Municipiului Craiova la nr. 93xx.
A fost respinsă cererea pârâtei SC H.I. SRL de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la excepţia puterii de lucru judecat, instanţa a reţinut că, dacă între prezenta cerere şi cea soluţionată prin Sentinţa comercială nr. 34 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Dolj există identitate de părţi, între acestea nu există identitate de cauză şi obiect.
Şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost considerată ca neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanta şi-a justificat calitatea procesuală activă.
Referitor la cea de a 3-a excepţie invocată s-a considerat că reclamanta a justificat un interes real, legitim, personal, născut şi actual în promovarea acestei cereri, prin indicarea sa ca proprietar al imobilului din litigiu.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că în prezenta cauză ambele părţi au invocat un titlu în dovedirea dreptului lor de proprietate.
Astfel, autorul reclamantei - S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999, CUI 11965xxx are un titlu reprezentat de Sentinţa civilă din data de 2 februarie 2000 a Tribunalului Dolj, pronunţată în Dosarul nr. 8089/1998, dreptul de proprietate transmiţându-se succesiv din patrimoniul S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999 în patrimoniul S.C. B.D.J. S.A. şi, ulterior, în patrimoniul reclamantei, ca urmare a fuziunii prin absorbţie ca S.C. F. în S.C. B.D.J. S.A., respectiv a fuziunii S.C. B.D.J. S.A. cu S.C. R. S.A.
Titlul de proprietate al pârâtei S.C. H.I. S.R.L. îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare nr. 646 din 10 aprilie 2008, iar autorul său S.C F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003 CUI 16023zzz şi-a justificat dreptul său tot prin Sentinţa civilă din 2 februarie 2000, hotărâre judecătorească ce nu privea însă pe această din urmă societate comercială.
Argumentele invocate de către pârâta S.C. F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003, referitoare la dobândirea în patrimoniul său a bunului revendicat ca urmare a unei succesiuni de cesiuni de creanţă, intervenită ulterior adjudecării definitive a bunului către S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999, sunt neîntemeiate întrucât cesiunea de creanţă nu poate avea ca efect transmiterea unui drept de proprietate, iar aceste cesiuni nu puteau privi creanţa în baza căreia S.C. F. S.A. JXX/XXX/1999 şi-a adjudecat imobilul revendicat.
Un argument în plus îl constituie şi faptul că înaintea notarului public, pârâta S.C. F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003 din 23 decembrie 2003 nu a înţeles să-şi justifice dreptul de proprietate cu privire la imobilul pe care urma să îl vândă prin alt act decât printr-o hotărâre judecătorească ce nu producea efecte cu privire la patrimoniul său şi nici nu a făcut dovada înregistrării pe rolul său fiscal a bunului pe care intenţionează să îl vândă.
Prin Decizia civilă nr. 185 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia a IlI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. H.I. S.R.L, reţinând următoarele:
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, prin care S.C. R. S.A., prin lichidator judiciar R. SPRL a solicitat obligarea pârâtelor S.C. H.I. S.R.L. şi S.C. F. S.A. JZZ/ZZZZ/2003 din 23 decembrie 2003, să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, str. Ş. nr. 23.
Acţiunea în revendicare îşi are sorgintea în dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. (în vechea reglementare) şi reprezintă principalul mijloc de apărare al dreptului de proprietate.
Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, punând în discuţie existenţa însăşi a dreptului de proprietate.
Cum atât reclamanta cât şi apelanta-pârâtă au prezentat titluri de proprietate, instanţa de fond a avut sarcina de a le compara, dând eficienţă aceluia mai bine caracterizat.
Argumentul instanţei a fost că reclamanta s-a bazat pe un titlu valabil, consacrând în mod definitiv în patrimoniul autorului său (S.C. F. SA. Jxx/xxx/1999) dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat, care este preferabil prin raportare la dreptul de proprietate conferit pârâtei S.C. H.I. S.R.L. de un contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu o persoană juridică ce nu şi-a justificat existenţa în patrimoniul său la momentul vânzării, a bunului vândut.
În ceea ce o priveşte pe pârâtă, iniţial prin motivele de apel a invocat faptul că atât timp cât reclamanta a renunţat la cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acest act produce efecte juridice depline, iar instanţa de fond nu mai putea decide decât cu privire la valabilitatea extrasului de carte funciară ce aparţinea pârâtei S.C. H.I. S.R.L.
Ulterior, prin dezvoltarea motivelor de apel, se recunoaşte că aspectul privind înfiinţarea S.C. F. SA. Jyy/yyyy/2003, cu acelaşi sediu ca S.C. F. SA. (radiată în cursul anului 2000), societate nouă care vinde către pârâtă imobilul în litigiu, este real.
Potrivit pârâtei, atât ea, cât şi notarul public în faţa căruia s-a încheiat contractul la vânzare cumpărare s-au aflat în eroare în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului.
S-a arătat însă că, dacă pârâta întreprindea un minim de diligenţe, putea observa (şi nu numai ea, dar şi notarul), că imobilul nu figura în evidenţele fiscale ale Primăriei Municipiului Craiova în proprietatea S.C.F. SA. CUI 16023zzz, aşa cum este evidenţiat de certificatul de atestare fiscală nr. 36930 din 10 aprilie 2008, aflat în documentaţia notarului public I.V.F. (pagina 219 Dosarul nr. 4926/63/2010 a Tribunalului Dolj) dar şi că Hotărârea AGA de la S.C. F. SA. şi certificatul constatator cu nr. 15614 din 8 aprilie 2008 vizau o altă societate decât cea în patrimoniul căreia intrase imobilul, în baza Sentinţei civile din 2 februarie 2000 a Tribunalului Dolj, respectiv S.C. F. SA. JZZ/ZZZZ/2003 CUI 16023zzz.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs pârâta S.C. H.I. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile principiului error communis facit jus, dobândirea imobilului operând în baza unui act juridic cu titlu oneros, de către un dobânditor de bună-credinţă, aflat într-o eroare comună şi invincibilă, teorie acceptată atât de doctrină cât şi de jurisprudenţă.
În cauză, eroarea comună, care trebuie să fie invincibilă, constă în aceea că era imposibil ca dobânditorul bunului să nu se fi înşelat în condiţiile situaţiei de fapt concrete: titlul propus de proprietarul aparent (hotărâre judecătorească cu referire la aceeaşi firmă şi la acelaşi sediu), condiţiile de publicitate îndeplinite cu privire la propria sa calitate de dobânditoare (verificarea de către notar a cărţii funciare nr. 93xx în care apare ca proprietar o firmă cu nume şi denumire identice cu cele ale vechii firme S.C. F. S.A.)
Ca efect al proprietăţii aparente, între proprietarul aparent, S.C. F. SA. înfiinţat în anul 2003, care a înstrăinat bunul, şi terţul dobânditor, pârâta, care l-a dobândit, a operat o transmisiune a proprietăţii, care se produce în chiar momentul înstrăinării, prin efectul legii.
Dobânditorul de bună-credinţă devine proprietar ex lege, fără a mai fi necesară parcurgerea vreunei perioade de timp, graţie aplicării unor principii generale de drept (ocrotirea bunei-credinţe şi eroarea comună şi invincibilă care este producătoare de efecte juridice).
Odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., teoria validităţii aparenţei de drept a căpătat reglementare legală prin art. 17 alin. (1) din Noul C. civ.
Potrivit acestei norme „când cineva, împărtăşind într-o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa de judecată, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil".
Au apreciat că incidenţa principiului error communis facit jus care se impune principiului nemo dat quod non habet, reţinut de instanţe, determină admiterea recursului şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii introductive de instanţe.
Recursul nu este fondat.
Analizând legalitatea deciziei instanţei de apel prin verificarea aplicării principiului error communis facit jus (eroarea comună creează drept) în persoana subdobânditorului cu titlu oneros, invocată în cauză, se constată ca legale dispoziţiunile instanţei de apel care a menţinut sentinţa primei instanţe de obligare a pârâtei să predea bunul litigios reclamantei, societate în lichidarea judiciară.
Esenţa principiului invocat de pârâtă, pentru a obţine păstrarea valabilităţii titlului său şi implicit a bunului, constă în faptul că terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însă nu-l primeşte nici de la adevăratul proprietar - cu care nu a contractat - nici de la proprietarul aparent - cu care a contractat, dar care nu deţine dreptul - ci direct de la lege, constituind un mod originar de dobândire a proprietăţii.
Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.
Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparent nu corespunde realităţii de drept. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu era real.
Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar permite apărarea.
Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.
Or, astfel cum legal a reţinut instanţele, cu minime diligenţe, care presupuneau efectuarea unor verificări minimale atât la registrul comerţului, cât şi în evidenţele fiscale ale autorităţilor locale, ar fi putut constata că nu există identitate/că este una şi aceeaşi persoană juridică între S.C. F. S.A., identificată cu datele JXX/XXX/1999, CUI 11965xxx (fosta proprietară a bunului) dar a cărei existenţă a încetat în urma unei fuziuni prin absorbţie de către B.D.J. S.A., şi societatea transmiţătoare, identificată sub JZZ/ZZZZ/2003, CUI 16023zzz. În acelaşi timp, o minimă verificare a evidenţelor de carte funciară, ar fi permis pârâtei să constate neconcordanţele evidente privind proprietatea bunului, pretins dobândită în baza unei sentinţe din 1998, cu mult timp anterior constituirii societăţii dobânditoare (epoca anului 2003).
Drept urmare, în raport de cele reţinute, se apreciază că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a principiului error communis facit jus, astfel încât criticile formulate de pârâtă nu întrunesc cerinţele motivului de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Incidenţa Noului C. civ. este lipsită de relevanţă în speţă, pe de o parte pentru neîndeplinirea, cumulativă, a condiţiilor stipulate de norma legală ce reglementează în actul normativ menţionat principiul validităţii aparenţei de drept, dar şi inaplicabilă, sens în care, alăturat dispoziţiilor art. 6 din Noul C. civ. trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 233 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (fiind aplicabile normele anterioare intrării în vigoare a Noul C. civ.) [..]".
Or, în speţă, acţiunea dedusă judecăţii a fost declanşată la data de 13 aprilie 2010, anterior deci intrării în vigoare a Noului C. civ., fiind astfel supusă, potrivit dispoziţiei tranzitorii evocată, normelor materiale şi procedurale în vigoare la data declanşării sale.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H.I. SRL împotriva Deciziei nr. 185 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 694/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 687/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
