ICCJ. Decizia nr. 736/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 736/2013
Dosar nr. 12123/118/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Prin cererea înregistrată sub nr. 12123/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanţa reclamanţii P.M.C., P.N., A.V.R., V.C. şi V.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România precum şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se dispune obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând despăgubirea reală pentru bunul expropriat.
Reclamanţii au susţinut că preţul stabilit cu titlu de despăgubiri este sub cel la care se vând în mod obişnuit terenurile de acelaşi fel în zonă, iar valoarea despăgubirilor a fost contestată încă din momentul semnării procesului verbal de expropriere.
În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, precum şi cele ale Legii nr. 198/2004.
La termenul din 22 noiembrie 2010, în faţa primei instanţe, reclamanţii au depus precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul a 25 Euro/mp şi a sumei de 193.340 Euro corespunzătoare pentru prejudiciul cauzat părţii de teren rămase neexpropriate.
Pe rolul Tribunalului Constanţa a fost înregistrată, sub nr. 12399/118/2010, cererea reclamanţilor în contradictoriu doar cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, privind exproprierea aceleiaşi suprafeţe de teren.
Motivele expuse au fost identice, în plus reclamanţii arătând ca prejudiciul încercat de aceştia constă în faptul că accesul la terenul ce rămâne neexpropriat este limitat şi cu o valoare mult mai mică, iar costurile pentru exploatarea lui vor fi mult mai mari.
Instanţa a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus reunirea dosarelor.
La data de 22 noiembrie 2010 tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru motivele arătate în încheierea întocmită cu acea ocazie. În consecinţă, faţă de soluţia adoptată în dezlegarea excepţiei, instanţa a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Prin Sentinţa civilă nr. 2897 din 16 mai 2011 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că obiectul contestaţiei îl formează numai valoarea despăgubirilor acordate şi a constatat că nivelul despăgubirii stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în cauză este similar cu cel stabilit de expropriator, astfel că nu se impune suplimentarea acestuia.
În ceea ce priveşte daunele solicitate pentru limitarea accesului reclamanţilor la terenul rămas neexpropriat, pentru scăderea valorii terenului lipsit de acces direct şi pentru creşterea costurilor pentru exploatarea terenului, instanţa de fond a arătat că niciuna din aceste ipoteze nu a fost probată de către reclamanţi. S-a arătat că simpla scindare a terenului ca urmare a exproprierii unei porţiuni din suprafaţa totală nu conduce automat la reţinerea ipotezelor prezentate de către reclamanţi ca producătoare de pagube şi că nu rezultă din documentaţia depusă dacă înaintea producerii exproprierii reclamanţii aveau acces direct, dintr-un drum principal, la terenul în discuţie, pentru a aprecia asupra lipsei acestuia în prezent. De asemenea, nu a rezultat că acesta ar fi fost lucrat sau că folosirea lui ulterioară în scop agricol (destinaţia nefiind schimbată între timp) a condus la creşterea costurilor de producţie.
În fine, instanţa a arătat că nu se poate raporta valoarea daunei suferite, astfel cum a fost ea motivată în considerentele cererii de chemare în judecată, la valoarea de piaţă a întregului teren rămas neexpropriat, pentru că acest bun a rămas în proprietatea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii P.M.C., P.N., A.V.R., V.C. şi V.M.
Prin încheierea din 8 februarie 2012 instanţa a calificat apel calea de atac formulată de reclamanţi, pentru motivele arătate în considerentele respectivei încheieri.
Prin Decizia civilă nr. 25/c din 8 februarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de motivele invocate de reclamanţi, instanţa de control judiciar a reţinut că în apel se critică numai soluţia instanţei de fond prin care a fost respinsă solicitarea reclamanţilor de a se acorda despăgubiri pentru partea de teren rămasă neexpropriată şi care, din punctul de vedere al reclamanţilor, a fost afectată sub aspect valoric din cauza secţionării imobilului, a limitării accesului şi a îngreunării exploatării sale potrivit destinaţiei.
În legătură cu chestiunea pusă în discuţie, instanţa de apel a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, respectiv art. 26 din Legea nr. 33/1194 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, norme care stabilesc că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Normele enunţate stabilesc, aşadar, că despăgubirea cuvenită titularului dreptului de proprietate cuprinde două componente: valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului (sau unor terţi) prin expropriere.
Prima componentă, cea a „valorii reale” a imobilului, este intrinsec legată de caracterul echitabil al despăgubirii primite, ceea ce presupune ca valoarea stabilită să fie cât mai apropiată de cea a bunului expropriat.
Cea de-a doua componentă, legată de „prejudiciul cauzat”, ţine de consecinţele generate prin expropriere asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare de care titularul dreptului nu se mai poate bucura.
Soluţia de primă instanţă este corectă cât priveşte înlăturarea pretenţiilor reclamanţilor referitoare la cea de a doua componentă a despăgubirii - prejudiciul cauzat proprietarului.
Criticile formulate de apelanţii reclamanţi în acest context se raportează la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, singura probă afirmată de reclamanţi ca fiind cea care susţine solicitarea lor de despăgubiri, expertiză care calculează valoarea daunelor „ca diferenţă între valoarea de piaţă estimată înainte de secţionarea terenului şi valoarea de piaţă depreciată”. Dar legea nu a definit prejudiciul în acest caz ca legat de stabilirea unei valori diminuate a bunului supus exproprierii sau de scăderea valorică a celor rămase în patrimoniul proprietarului, ci l-a prezumat în directă legătură cu pierderea beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare pe care acesta le-ar fi avut dacă ar fi păstrat proprietatea.
Astfel cum s-a stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lallement c. Franţei, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri - pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunităţii şi cele private ale proprietarului deposedat - se referă la pierderea unor beneficii economice certe de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil şi pot fi dovedite prin situaţii (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.
Din acest punct de vedere, astfel cum a statuat constant şi Curtea Europeană, pretenţiile de această natură, privite ca pierderi viitoare, îmbracă un caracter speculativ şi incert în măsura în care pot fi implicate în calcul mai multe variabile (cauza Buzescu c. României, 2005, cauza Isar c. României, 2007).
Or, în speţă, prejudiciul produs apelanţilor reclamanţi a fost calculat de experţi ca relaţie între o valoare a terenului expropriat, înlăturată de instanţa de fond (şi necontestată de către reclamanţi prin motivele de apel) şi o valoare aleasă aleatoriu de experţi, pentru terenuri amplasate în alte zone ale judeţului decât parcelele în litigiu, considerate în expertiză ca terenuri fără altă perspectivă de dezvoltare decât aceea de teren exclusiv agricol pentru cultura cerealelor şi plantelor tehnice, fără nici o legătură cu vreun beneficiu actual, previzibil a fi produs şi în viitor şi care ar justifica creşterea indemnizaţiei pe criteriul imposibilităţii continuării, în condiţii de rentabilitate, a activităţii pe suprafaţa de teren rămasă şi pe raţiuni de pierdere a unor foloase economice.
Concluzia expertizei a fost justificat înlăturată de instanţa de fond câtă vreme cele două parcele rămase neexpropriate au o suprafaţă care permite continuarea exploatării lor conform aceleiaşi destinaţii anterioare şi au avut şi anterior exproprierii o destinaţie agricolă; singurul prejudiciu adus proprietarilor prin expropriere poate fi reţinut doar în legătură cu îngreunarea accesului la parcela din stânga autostrăzii (cea din dreapta autostrăzii având accesul nemodificat), pentru care s-au calculat şi s-au acordat despăgubiri de 5100 RON.
În consecinţă, în mod corect a înlăturat instanţa de fond aceste pretenţii, reţinând că nu îşi găsesc corespondent în realitate şi au caracter speculativ, motiv pentru care apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii P.M.C., P.N., A.V.R., V.C. şi V.M.
În susţinerea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., motive de recurs care nu au fost dezvoltate în mod separat, recurenţii au arătat următoarele:
1. Instanţele de fond şi de apel au admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece, potrivit art. 44 din Constituţie, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar acordarea despăgubirilor se dispune de către expropriator, prin reprezentantul său, respectiv Ministerul Finanţelor.
2. Riscul deprecierii bunului expropriat îl suportă expropriatorul, deoarece transferul dreptului de proprietate se realizează de drept, eventualele litigii nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator, astfel încât valoarea despăgubirii trebuie raportată la momentul exproprierii.
3. Instanţa de apel a calificat corect limitele apelului, potrivit principiului disponibilităţii, reţinând că hotărârea primei instanţe a fost criticată numai sub aspectul despăgubirii aferente părţii de teren rămasă neexpropriată. Însă, instanţa de apel a reţinut că legea nu a definit prejudiciul, substituindu-se specialistului la care a apelat datorită neştiinţei şi nepriceperii, cu toate că expertul judiciar a stabilit în mod corect standardele de evaluare, metodologiile aplicate şi a efectuat în mod expres calculul despăgubirilor. Justificarea instanţei aste pur speculativă şi nu are suport ştiinţific, înlăturând concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită, deoarece a fost invocată omisso medio. Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost admisă de tribunal prin încheierea din data de 22 noiembrie 2010, cu motivarea că, potrivit art. 2 din Legea nr. 198/2004, expropriatorul este reprezentat de Ministerul Transporturilor prin CNADNR.
Soluţia cu privire la această excepţie nu a fost contestată de reclamanţi în calea de atac a apelului, intrând sub puterea lucrului judecat. În consecinţă, problema calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai poate fi supusă examinării instanţei de recurs, deoarece altfel, s-ar încălca principiul potrivit căruia căile de atac se exercită în ordinea prevăzută de lege (mai întâi calea de atac devolutivă a apelului, urmată de calea extraordinară de atac a recursului).
Instanţa de apel a fost învestită exclusiv cu motive de apel referitoare la soluţia dată cererii de acordare de despăgubiri pentru partea de teren rămasă neexpropriată, controlul judiciar în apel fiind limitat, potrivit principiului disponibilităţii. În recurs nu se pot invoca decât motive de nelegalitate privind soluţia instanţei de apel, pronunţată în limitele în care a fost învestită de apelanţi.
În cadrul celei de-a doua critici, recurenţii susţin că instanţa a încălcat prevederile legale referitoare la momentul în raport de care trebuia stabilită despăgubirea pentru imobilul expropriat. Or, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate şi cum susţin chiar recurenţii în dezvoltarea motivelor de recurs, hotărârea primei instanţe a fost criticată exclusiv din perspectiva despăgubirilor aferente părţii de teren rămasă neexpropriată. Reclamanţii nu au supus instanţei de apel problema modului de stabilire a despăgubirii, în raport de data exproprierii, în ceea ce priveşte partea de teren expropriată. În aceste condiţii, pentru argumentele expuse anterior, critica este invocată omisso medio şi nu poate fi analizată pentru prima oară în calea extraordinară de atac a recursului.
În cadrul ultimei critici, reclamanţii îşi exprimă nemulţumirea pentru faptul că prima instanţă, deşi a încuviinţat expertiza având ca obiectiv, printre altele, stabilirea despăgubirii pentru partea de teren rămasă neexpropriată, a înlăturat concluziile experţilor. De asemenea, consideră că instanţa de apel, care a păstrat soluţia primei instanţe, a utilizat o justificare pur speculativă, fără niciun suport ştiinţific.
Critica este nefondată, deoarece raportul de expertiză este un simplu mijloc de probă care trebuie evaluat de instanţă în contextul celorlalte mijloace de probaţiune. Instanţa a înlăturat motivat concluziile raportului de expertiză, iar argumentele instanţei nu formează obiect de critică în faţa instanţei de recurs.
Simplul fapt că judecătorul nu este specializat în domeniul în care s-a încuviinţat expertiza nu conferă valoare absolută concluziei expertului. Expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a judecătorului, iar constatările expertului poartă numai asupra elementelor de fapt ale judecăţii, activitatea acestuia încetând acolo unde începe activitatea de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., indicate de recurenţi în partea introductivă a cererii de recurs, se constată că aceste texte legale sunt invocate formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese că s-ar imputa instanţei de apel că nu şi-a motivat deloc decizia, sau că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii sau străine de pricină (în sensul art. 304 pct. 7) şi nici nu se arată care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul (în sensul art. 304 pct. 8).
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M.C., P.N., A.V.R., V.C. şi V.M. împotriva Deciziei nr. 25/C din 8 februarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 735/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 731/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
