ICCJ. Decizia nr. 731/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 731/2013
Dosar nr. 360/3/2009
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 6 ianuarie 2009, sub nr. 360/3/2009, reclamanţii G.V. şi M.(G.)I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă de 1.000 mp situat în Bucureşti, B-dul B.N. nr. 36-38 (în incinta de la nr. 34-40), sector 1, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanţii au mai arătat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu, iar în prezent este liber şi că sunt moştenitorii autorilor lor, potrivit certificatele de moştenitor nr. 230 din 3 mai 1968 şi nr. 935/1985.
În drept, s-au invocat prevederile art. 480 C. civ.
La data de 9 februarie 2009, pârâta R.A. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fondul cererii, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din 18 ianuarie 2010, reclamanţii au depus la dosar o nouă cerere precizatoare prin care au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu numai cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind indicată în mod eronat ca pârâtă.
La data de 25 martie 2010, pârâta R.A. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la dosar cerere de arătare a titularului dreptului, acesta fiind Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în motivarea cererii a arătat că intervenientul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile H.G. nr. 60/2005, H.G. nr. 265/2005, art. 64 şi urm. C. proc. civ., art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Analizând actele şi lucrările dosarului în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii, prin Sentinţa civilă nr. 708 din 5 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamanţii G.V. şi G.I. (fostă M.), reţinând, în esenţă, următoarele:
Fiind în prezenţa a două excepţii de fond, inadmisibilitatea şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei R.A. - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, tribunalul a analizat cu precădere excepţia inadmisibilităţii, având în vedere caracterul şi efectele pe care le produc în proces fiecare dintre acestea.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat sub nr. 15066 din 4 iulie 1921 şi prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat sub nr. 17666 din 9 august 1921, autorii reclamanţilor, A.G. şi M.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra a două suprafeţe de teren de 400 mp, respectiv 600 mp, situate în Bucureşti, B-dul B.N. nr. 36-38, sector 1.
Potrivit certificatelor de moştenitor nr. 127 din 19 decembrie 2005 şi nr. 126 din 19 decembrie 2005 eliberate de notarul public Z.M.N., nr. 230 din 3 mai 1968 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 8 Bucureşti, nr. 416/1969 eliberat de Notariatul de Stat Ilfov şi nr. 935 din 11 iunie 1985 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat calitatea de moştenitori a reclamanţilor de pe urma defuncţilor A.G. şi M.G.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1950.
Cum, în speţă, imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14 februarie 2001, de când au intrat în vigoare, fac inadmisibilă acţiunea bazată pe dispoziţiile dreptului comun, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată).
Potrivit dispoziţiilor art. 11.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „prin utilizarea sintagmei generice imobile expropriate legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidenţa legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referinţă, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenţei acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanţă asupra incidenţei legii faptul că exproprierea a privit numai construcţiile sau numai terenurile, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor). în aceste cazuri, persoana îndreptăţită este ţinută a indica sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea".
Rezultă, aşadar, că, în cazul imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, legea veche materializată în dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., invocată de reclamanţi, suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Constituţie şi art. 1 C. civ. Drept urmare, accesul reclamanţilor la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar fi putut fi exercitat numai în condiţiile şi cu procedura recunoscută de legea nouă, acţiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 C. civ.) nemaiputând fi primită, cei interesaţi trebuind să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută în noua lege.
Prin urmare, adresabilitatea la instanţă este supusă, în speţă, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială şi, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală şi o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), în cauză sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.
Pentru suprafaţa de 600 mp, s-a reţinut că, în privinţa imobilului situat la nr. 24, figurează înregistrată o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 de numiţii C.I.C., C.C. şi C.F.I., iar în privinţa imobilului situat la nr. 26 există deja o adeverinţă de proprietate eliberată pe numele reclamanţilor din prezenta cauză.
Pentru suprafaţa de 400 mp s-a reţinut că aceasta se află la nr. poştal 28, pentru care s-a eliberat deja o adeverinţă de proprietate pe numele G.Z., fiind, totodată, înregistrate şi două notificări formulate de reclamantul G.V.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că în niciuna dintre situaţiile de fapt menţionate nu se susţine acţiunea procesuală a reclamanţilor, în sensul că fie nu există nici un demers efectuat de aceştia în temeiul dispoziţiilor legii speciale, fie că acestora li s-a recunoscut deja calitatea de proprietari asupra unei porţiuni din imobilul menţionat, fie că nu au continuat demersurile întemeiate pe prevederile legii speciale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 13A din 18 ianuarie 2012, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant G.V., reţinând, în esenţă, următoarele:
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că terenul a cărui restituire s-a solicitat a fost dobândit de către autorii reclamanţilor.
Astfel, suprafaţa de 400 mp, este dobândită de către A.G. şi M.G., potrivit actului autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat la data de 4 iulie 1941 şi înregistrat sub nr. 7398, iar suprafaţa de 600 mp, a fost dobândită de aceiaşi autori, A.G. şi M.G., prin actul de vânzare-cumpărare nr. 17666 încheiat la 9 august 1921 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, iar până la data de 6 ianuarie 2009, reclamanţii nu au formulat acţiune în revendicare pentru restabilirea situaţiei anterioare aplicării Decretului nr. 92/1950.
Pentru suprafaţa de 600 mp, teren, ce figurează la nr. 24 pe b-dul B.N., a fost înregistrată notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către numiţii C.I.C., C.C. şi C.F.I., iar pentru suprafaţa de 400 mp, teren, ce se află la nr. 28 pe b-dul B.N., au fost formulate notificări de către reclamantul G.V., potrivit Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză, s-a formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, care administrează bunurile Statului Român, ce a efectuat actul de preluare abuzivă, situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii trebuie să urmeze procedurile legii speciale în recunoaşterea acestor drepturi.
Potrivit Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, concursul între legea specială şi legea generală se soluţionează acordându-se eficienţă legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceste dispoziţii nu sunt expres prevăzute în legea specială.
Prin această decizie în interesul legii, s-a prevăzut expres că sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale în cazul în care s-a formulat acţiunea în revendicare pentru bunurile preluate abuziv în perioada 1945 - 1989 şi se poate soluţiona cererea formulată de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica formulată prin motivele de apel referitoare la faptul că a fost încălcat principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu poate fi formulată după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ce reglementează raporturile dintre Statul Român, care a efectuat preluarea abuzivă şi persoanele îndreptăţite la restituire.
Având în vedere că acţiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se aplică dispoziţiile prevăzute de această lege specială şi nu dispoziţiile dreptului comun, nefiind atins principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate, deoarece, restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv este reglementată prin dispoziţiile legii speciale.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea aplicării unitare a legii, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, iar aplicarea dispoziţiilor acesteia poate fi înlăturată numai dacă acestea contravin dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În cauză, se constată că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cât şi procedura de restituire a proprietăţilor, şi nu încalcă dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cu privire la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale şi nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, însă, în prezenta cauză, se constată că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 conduce la acordarea măsurilor reparatorii pentru persoanele îndreptăţite la restituire.
Împotriva acestei deciziei au declarat recurs reclamanţii G.V. şi M.(G.)I., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia recurată, a respins, ca neîntemeiat, apelul, reţinând, în esenţă, aceleaşi argumente ca şi instanţa de fond.
Această hotărâre este nelegală, întrucât întregul raţionament juridic pe care s-a întemeiat soluţia dată este eronat, contravenind principiului de drept al imprescriptibilităţii dreptului de proprietate, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretare decât prin raportare la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În aprecierea caracterului întemeiat al acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi, instanţa trebuia să ia în considerare împrejurarea că dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate a intrat în patrimoniul Statului Român fără titlu, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale din momentul respectiv.
Ulterior, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul statului uzurpator, nefiind înstrăinat către o altă persoană. În acest sens, s-a arătat că este eronat argumentul instanţelor de fond în sensul că este necesară respingerea acţiunii în revendicare pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al unui terţ (actualul titular), deoarece cel ce a preluat fraudulos (Statul Român) nu poate fi protejat în dauna adevăraţilor proprietari, astfel că titlul său este viciat din culpa sa exclusivă. Statul Român nu poate invocat Convenţia europeană a drepturilor omului drept temei pentru a se apăra împotriva acţiunii în revendicare, întrucât, dreptul său este întemeiat pe cauză ilicită, situaţie în care nu poate avea un drept protejat, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Acţiunea în revendicare, chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă faţă de prevederile art 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar practica judecătorească a apreciat ca fiind admisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, nu poate constitui temei pentru respingerea ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare. Astfel, prin această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a arătat că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane.
De asemenea, s-a arătat, că este neîntemeiat argumentul pârâţilor, susţinut cu prilejul dezbaterilor, în sensul că singura modalitate de reparare a drepturilor persoanelor deposedate în perioada comunistă ar fi numai cea reglementată de legile speciale (Legea nr. 112/1995 şi respectiv Legea nr. 10/2001), întrucât dispoziţiile art. 480 C. civ. nu au fost niciodată abrogate, nici expres, nici tacit.
S-a concluzionat, că toate argumentele susţinute de către instanţele de fond şi apel nu pot înlătura de la aplicare dispoziţiile Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum aceste dispoziţii comunitare au fost interpretate în practica judecătorească, din care rezultă caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, drept ce poate fi invocat oricând în relaţia cu statul uzurpator.
În şedinţa publică din 25 octombrie 2012, instanţa a constatat că cererea de recurs este semnată de mandatarul U.D.S., care are procură doar pentru recurentul G.V., iar intimata pârâtă, prin întâmpinarea depusă, a invocat lipsa semnăturii recurentei M.(G.)I. de pe cererea de recurs şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă, deoarece aceasta nu a exercitat calea de atac a apelului şi nici nu a aderat la apelul declarat de reclamantul G.V., precum şi excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, deoarece motivele de recurs formulate de acesta nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Constatând că recurenta reclamantă M.(G.)I. nu a semnat cererea de recurs, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei şi a dispus citarea reclamantei cu menţiunea să se prezinte să semneze cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii.
Pentru termenul următor, la 14 februarie 2013, deşi legal citată cu această menţiune, reclamanta M.(G.)I. nu s-a prezentat în instanţă să semneze cererea de recurs.
În această situaţie, faţă de prevederile art. 302 alin. 81) lit. d) C. proc. civ., care prevăd că „Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii ...d) semnătură", instanţa va dispune anularea, ca nesemnat, a recursului declarat de reclamanta M.(G.)I.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul G.V., se constată că, prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă a invocat excepţia nulităţii acestuia, susţinând că motivele de recurs formulate de reclamant nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Deşi nu a arătat expres, se constată că pârâta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., însă această excepţie este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că în cererea de recurs reclamantul G.V. nu a indicat niciunul din temeiurile de drept prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., dar dezvoltarea motivelor de recurs, aşa cum a fost expusă mai sus, face posibilă încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ.
Prin urmare, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul G.V. este neîntemeiată, iar instanţa, analizând recursul reclamantului în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată următoarele:
Reclamanţii, în susţinerea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., au invocat drept titlu asupra imobilului în litigiu, ce a fost preluat de stat abuziv, prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, titlul originar al autorilor lor.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, bunurile preluate iară titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 din legea actuală (art. 20 în forma iniţială), imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, în perioada de referinţă a actului normativ, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deţinute la data intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001), printre altele, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale era acţionar sau asociat majoritar, se restituiau în natură, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţilor deţinătoare. De asemenea, în cazul în care valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat sau de autoritatea sus-menţionată era mai mare sau egală cu valoarea imobilului pretins, persoana îndreptăţită putea obţine această formă de reparaţie.
În măsura în care, la data intrării în vigoare a legii, deţinătorul imobilului era o societate comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi dispusă de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din aceeaşi lege, în forma iniţială, care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar pentru cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuiau să formuleze notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, aşa cum a fost prelungit ulterior.
Sancţiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că dacă există concurs între legea specială şi cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede expres în cuprinsul legii speciale.
În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanţi se afla în deţinerea pârâtului Municipiul Bucureşti astfel încât aceştia puteau obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiţia să fi adresat o notificare, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege.
Reclamantul G.V., care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea imobilului în litigiu, în anul 2009, prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun formulată în cauza de faţă, a solicitat lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie de către pârâţi, fără să continue procedura administrativă, în scopul recuperării bunului, în baza legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deţinătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul nu poate obţine recunoaşterea dreptului de proprietate şi posesia bunului prin intermediul acţiunii în revendicare, fără a se încălca principiul „specialia generalibus derogant".
De asemenea, se constată că accesul la justiţie al reclamantului era pe deplin asigurat în cazul în care ar fi respectat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulţumită de modalitatea soluţionării notificării ar fi putut formula contestaţie în temeiul art. 26 (art. 24 din legea veche), supunând pretenţiile sale controlului judiciar, iar în aceste condiţii ar fi putut beneficia şi de un proces echitabil.
În cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă reţinând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism eficient pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecinţă, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, faţă de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, se constată că analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, astfel că, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 - 481 C. civ., de către reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii, câtă vreme aceştia aveau deschisă cale procedurii speciale pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Analizând cauza din perspectiva art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, precum şi a jurisprudenţei naţionale -Decizia nr. 3 3/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului - Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, Curtea constată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Însă, în speţă, reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei şi nici de o speranţă legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că au acţionat în justiţie anterior datei introducerii acţiunii, 6 ianuarie 2009 şi că deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu, în condiţiile în care bunul autorilor lor a trecut în proprietatea statului abuziv.
În aceste circumstanţe, se constată că reclamanţii, neavând un bun actual nu au nici un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum aceştia pretind, pe calea acţiunii în revendicare, în condiţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, cum legal a constatat instanţa de apel, motiv pentru care raţionamentul acesteia nu contravine principiului imprescriptibilităţii dreptului de proprietate, astfel că pe acest aspect critica formulată de reclamant este nefondată.
Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul G.V., va anula, ca nesemnat, recursul declarat de reclamanta M.(G.)I., şi, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul G.V., invocată de intimata - pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
Anulează, ca nesemnat, recursul declarat de reclamanta M.(G.)I. împotriva Deciziei nr. 13A din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 736/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 727/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
