ICCJ. Decizia nr. 741/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 741/2013
Dosar nr. 5230/1/2012
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Prin Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta Primăria oraşului Slănic şi de pârâtul B.H. împotriva Deciziei civile nr. 144 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi, în consecinţă:
A fost modificată în tot decizia, în sensul că s-au admis apelurile declarate de reclamanta Primăria oraşului Slănic şi de pârâtul B.H. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2011 dată de Tribunalul Prahova, secţia civilă, în Dosarul nr. 3792/105/2010.
A fost schimbată în parte încheierea, în sensul că Primăria oraşului Slănic a fost obligată să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale încheierii şi au fost compensate în tot cheltuielile de judecată ale părţilor.
În considerentele hotărârii, instanţa a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004, Tribunalul Prahova a anulat Decizia nr. 366/2004 şi a obligat Primăria oraşului Slănic la plata de despăgubiri pentru imobilul ce a aparţinut autoarei lui B.H.
Apelul declarat de B.H. împotriva acestei sentinţe a fost respins, după casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 17 din 16 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, în care s-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv şi pentru care sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu este un atribut al instanţei de judecată.
Această soluţie a rămas irevocabilă prin respingerea ca inadmisibil, la 20 noiembrie 2007, a recursului declarat omisso medio de către Primăria oraşului Slănic, B.H. nemaiatacând hotărârea dată în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare. Ca atare, a intrat în autoritate de lucru judecat faptul că B.H. nu poate obţine despăgubiri de la Primăria oraşului Slănic ci, urmare a procedurii pe care o reglementa, la data respectivă, art. 38 din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, s-a reţinut că susţinerea instanţei de apel, care a analizat legalitatea hotărârii de lămurire a dispozitivului Sentinţei nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova, în sensul că dacă s-ar înlătura incidenţa dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei a cărei lămurire s-a cerut, s-ar ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, aspect inadmisibil într-o contestaţie la titlu, este corectă.
Este însă eronată aprecierea că, de vreme ce recursul Primăriei oraşului Slănic a fost respins ca inadmisibil, pentru exercitarea omisso medio, această parte nu mai are deschisă calea lămuririi dispozitivului hotărârii ce constituie titlul executoriu în procesul finalizat în modul arătat. Aceasta deoarece, tocmai în considerarea justeţei celor reţinute de instanţa de apel, în procedura de lămurire a dispozitivului hotărârii nu poate avea loc o modificare a soluţiei pe care o conţine hotărârea.
Specificul speţei, decurgând din faptul că hotărârea a rămas irevocabilă într-un moment în care fusese publicată în M. Of. al României Decizia nr. LII (52) dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, asupra recursului în interesul legii, dar care nu a fost aplicată din cauza respingerii recursului exclusiv pe considerente de ordin procedural, face ca, pentru depăşirea situaţiei actuale, când Sentinţa nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova pare a nu putea fi pusă în executare - aspect confirmat de Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sintagma „obligă intimata la plata despăgubirilor", înscrisă în dispozitivul a cărui lămurire se cere, să fie interpretată în raport de forma pe care textele care au fundamentat această soluţie o aveau la data cererii de lămurire.
Or, la 14 iulie 2010, când a fost înregistrată contestaţia la titlu, Legea nr. 10/2001 nu mai prevedea, urmare a modificării sistemului de acordare a despăgubirilor băneşti, prin Legea nr. 247/2005, faptul că pentru evaluarea despăgubirilor băneşti care urmează să fie acordate persoanelor îndreptăţite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie interministerială formată din 2-3 reprezentanţi ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Administraţiei Publice.
În aceste condiţii, instanţa a arătat că urmează a se face aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabileşte că notificările care nu au fost soluţionate în sensul că în decizia/dispoziţia emisă asupra notificării au fost consemnate sumele care urmează a se acorda ca despăgubire, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor. Aşadar, considerând că despăgubirile pe care urmează să le primească B.H., trebuie să fie stabilite conform art. 38 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară, ambele instanţe au făcut aplicarea greşită a acestui text de lege, motiv pentru care instanţa a reţinut că criticile formulate de ambele părţi întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În egală măsură însă, s-a arătat că, considerentele reţinute justifică netemeinicia criticilor formulate de B.H. privitoare la obligarea Primăriei oraşului Slănic să-i plătească despăgubirile din fondurile sale.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire B.H., în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 30 iulie 2012, sub nr. 5230/1/2012.
În motivarea cererii, revizuentul B.H. a arătat că decizia a cărei revizuire o solicită este potrivnică cu Sentinţa civilă nr. 1943/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu Sentinţa civilă nr. 910/2004 pronunţată de Tribunalul Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, revizuentul a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 910/2004 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Primăria oraşului Slănic a fost obligată la plata despăgubirilor pentru imobilul situat în Slănic, Prahova (conac demolat, nu şi teren), fără a se menţiona şi cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic B.D.
După rămânerea irevocabilă a sentinţei menţionate, Primarul oraşului Slănic a emis, în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Dispoziţia nr. 1896 din 31 octombrie 2008, completată cu Dispoziţia nr. 22/2009, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului conac demolat şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru acelaşi imobil.
Urmând procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat de către Primăria oraşului Slănic intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care însă l-a restituit Instituţiei Prefectului Prahova, pe motiv că dosarul nu poate urma procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, atâta timp cât Primăria oraşului Slănic a fost obligată la plata despăgubirilor.
Faţă de această împrejurare, revizuentul a arătat că a iniţiat litigiul soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 1943/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă.
Prin această sentinţă, instanţa a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că măsura de restituire a dosarului aferent Dispoziţiei nr. 1896 din 31 octombrie 2008 este justificată de faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 910/2004, Tribunalul Prahova a obligat Primăria oraşului Slănic la plata către reclamant a despăgubirilor pentru imobilul notificat.
Tot cu puterea lucrului judecat, instanţa a stabilit, prin aceeaşi sentinţă, că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, faţă de Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că a fost respinsă cererea de obligare a ANRP să emită titlu de despăgubire.
Faţă de această situaţie, revizuentul a arătat că a iniţiat împotriva Primăriei oraşului Slănic executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 910/2004, pronunţată de Tribunalul Prahova - ce formează obiectul de executare silită al BEJ N.E.M. Vălenii de Munte, care a înfiinţat poprire asupra conturilor debitoarei.
În cursul executării silite Primăria oraşului Slănic a formulat contestaţie la executare privind lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului Sentinţei civile nr. 910/2004, ce formează obiectul Dosarului nr. 3792/105/2010.
Soluţionând recursurile formulate în acest dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012 a obligat Primăria oraşului Slănic să emită decizie cu propunere motivată de despăgubiri, pe care să o înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, a susţinut revizuentul, a dispune ca Primăria să emită o nouă decizie în anul 2012, deşi aceasta a emis anterior Dispoziţia nr. 1896 din 31 octombrie 2008, completată cu Dispoziţia nr. 22/2009 (după rămânerea irevocabilă a Sentinţei nr. 910/2004) şi după ce ANRP a returnat dosarul aferent acestei dispoziţii şi prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că nu este aplicabilă procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, înseamnă a nu se respecta principiul stabilităţii securităţii raporturilor juridice şi al autorităţii de lucru judecat.
A mai arătat revizuentul că Decizia nr. 5151 din 12 iulie 2012 schimbă în totalitate hotărârile judecătoreşti anterioare şi determină reluarea unei noi proceduri judiciare, după emiterea unei alte decizii de către Primăria oraşului Slănic, a cărei durată poate fi mai mare decât prima.
De asemenea, revizuentul a susţinut că, în raport de această ultimă hotărâre, nu se respectă executarea unei hotărâri judecătoreşti, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar întoarcerea executării silite prin restituirea sumei virate în contul său, are consecinţe grave asupra stării sale materiale şi financiare.
De vreme ce chestiunea despăgubirilor, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cadrul dosarului Tribunalului Prahova, se poate îndrepta printr-o încheiere conform art. 281 C. proc. civ., iar obligaţia de plată a fost stabilită în sarcina Primăriei oraşului Slănic, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, revizuentul a susţinut că nu se mai poate institui altfel printr-o altă hotărâre.
Examinând cererea de revizuire cu care a fost învestită, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată din 14 februarie 2013, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, excepţie care este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
Această dispoziţie legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.
Revizuirea, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive şi potrivnice, date în dosare deosebite; existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, şi ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat, sau, dacă a fost ridicată aceasta să nu fi format obiect de dezbatere.
Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri îşi are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
În speţă, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, pentru însăşi admisibilitatea cererii de revizuire şi anume ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate de părţi, obiect şi cauză.
Astfel, hotărârea a cărei revizuire se solicită s-a pronunţat în litigiul având ca obiect cererea formulată de reclamanţii - contestatori Oraşul Slănic, prin primar şi Primăria oraşului Slănic, în contradictoriu cu intimatul B.H., întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., privind lămurirea întinderii, interesului şi aplicării dispozitivului titlului executoriu constând în Sentinţa civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova.
În litigiul soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 910 din 7 septembrie 2004 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin Decizia nr. 7827 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obiectul cauzei l-a reprezentat contestaţia formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de reclamantul B.H. împotriva Dispoziţiei nr. 366 din 30 martie 2004 emisă de pârâta Primăria oraşului Slănic, prin care s-a respins notificarea nr. 42 din 4 februarie 2002.
În ceea ce priveşte cealaltă hotărâre pretins contradictorie, respectiv Sentinţa civilă nr. 1943 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 570 din 2 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 9208/2/2009, se constată că părţile din acest proces au fost reclamantul B.H. şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar obiectul acestei acţiuni în contencios administrativ l-a reprezentat anularea Dispoziţiei nr. 12179 din 11 august 2009 emisă de pârâtă, în ceea ce priveşte poziţia nr. 3 referitor la dispoziţia de stabilire a despăgubirilor în favoarea sa (Dispoziţia nr. 1896/2008 emisă de Primăria oraşului Slănic Prahova); obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să procedeze la emiterea deciziei care să conţină cuantumul despăgubirilor pentru imobilul (conac); obligarea aceleiaşi comisii la plata unei penalităţi în sumă de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în emiterea deciziei şi obligarea comisiei la plata sumei de 20.000 RON reprezentând daune morale cauzate, precum şi a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune materiale.
Prin urmare, se constată că prin hotărârea a cărei revizuire se solicită nu s-a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârile judecătoreşti pretins a fi potrivnice de către revizuent, întrucât între aceste pricini nu există identitate de părţi, obiect şi cauză.
De aceea, instanţa, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru însăşi admisibilitatea cererii de revizuire, va dispune respingerea acesteia în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 5151 din 12 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuentul B.H.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 760/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 735/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
