ICCJ. Decizia nr. 819/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 819/2013
Dosar nr. 47574/3/2009
Şedinţa publică din 20 februarie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta V.I. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să emită dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 322/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ulterior, la data de 4 mai 2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită, în conformitate cu Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, ca instanţa să soluţioneze pe fond notificarea şi să dispună restituirea în natură a terenului liber şi acordarea de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.
Prin Sentinţa civilă nr. 596 din 04 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 169 mp teren situat în Municipiul Bucureşti, având configuraţia şi dimensiunile prevăzute în schiţa-anexă la raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. P.M., a obligat pe Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie prin care să propună acordarea unor despăgubiri echivalente pentru terenul de 1035 mp, situat în Municipiul Bucureşti, imposibil de restituit în natură, a obligat pe Primarul General al Municipiului Bucureşti să înainteze dispoziţia, prezenta sentinţă şi documentaţia aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor şi a luat act că reclamanta V.I. nu solicită cheltuieli de judecată în această fază procesuală.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. În ceea ce priveşte situaţia terenului, instanţa a avut în vedere raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul ing. P.M., ale cărui concluzii nu au fost combătute, prin care s-a reţinut că terenul de 169 mp, parcela P3, poate fi restituită în natură, în timp ce o suprafaţă de 1035 mp, situat în Municipiul Bucureşti, este imposibil de restituit în natură, fiind afectată de detalii de sistematizare.
Tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să obţină, restituirea în natură, a suprafeţei de 169 mp teren situat în Municipiul Bucureşti, având configuraţia şi dimensiunile prevăzute în schiţa-anexă la raportul de expertiză, iar în privinţa suprafeţei de 1035 mp, Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri.
Totodată, în vederea realizării efective a drepturilor prevăzute de legea reparatorie în favoarea reclamantei, instanţa 1-a obligat pe Primarul General al Municipiului Bucureşti, să înainteze decizia, sentinţa şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
La data de 15 iulie 2011 intimata-reclamantă V.I. a decedat, motiv pentru care au fost introduşi în cauză moştenitorii Ş.L. şi Ş.C.M., în calitate de intimaţi, conform Certificatului de moştenitor nr. 182 din 17 octombrie 2011 emis de BNP B.A.
La data de 16 februarie 2012 Regia Autonomă de Transporturi Bucureşti RA a formulat cerere de intervenţie în interesul apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, susţinând că terenul situat în Bucureşti, sector 5 este afectat de o reţea edilitară aflată în proprietatea RATB ce asigură alimentarea cu energie electrică pentru reţelele de contact, de tramvai şi troleibuz de pe arterele: 13 Septembrie, Şoseaua Antiaeriană, str. Drumul Sării, şos. Progresul şi Calea Rahova.
Prin Decizia nr. 154 A din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins atât apelul cât şi cererea de intervenţie în interesul apelantului.
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:
Sub aspectul criticat, care vizează nelămurirea naturii juridice a terenului restituit în natură reclamantei, apelantul invocă prin motivele de apel faptul că nu s-a dovedit dacă acest teren este în patrimoniul pârâtului la acest moment şi nici dacă el este liber, respectiv neafectat de elemente de sistematizare.
Verificând aceste aspecte prin prisma probelor administrate, Curtea a constatat că terenul de 169 mp restituit în natură intimaţilor face parte din domeniul privat al apelantului şi este liber de elemente de sistematizare.
Acest fapt rezultă din adresa Direcţiei Generale de Dezvoltare Investiţi şi Planificare Urbană, care atestă că pentru acest teren nu există documentaţie de Plan Urbanistic Zonal, din Adresa Distrigaz nr. 819 din 12 octombrie 2011 din care rezultă că pe teren nu există reţele de distribuţie gaze naturale, din Adresa nr. 10054037 din 12 octombrie 2011 din care rezultă că pe teren nu există reţele de apă (acestea fiind amplasate pe terenul cu număr poştal 331) şi adresa RADET care atestă că terenul nu este afectat de reţele tehnico-edilitare aflate în administrarea RADET.
Intervenienta RATB a pretins iniţial, prin Adresa nr. SP19738 din 13 octombrie 2011, că terenul este afectat de o reţea tehnico-edilitară aflată în proprietatea sa. Însă, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă faptul că terenul de 169 mp este liber, putând fi restituit în natură.
Expertul individualizează pe schiţa-plan întocmită cu ocazia efectuării expertizei reţeaua tehnico-edilitară ce se află în proprietatea RATB, reţea ce se află amplasată pe terenul situat la nr. 229 A, şi nu pe terenul în litigiu de la nr. 229.
În şedinţa din 04 aprilie 2012 când s-a acordat cuvântul pe fond părţilor, intervenienta prin consilier juridic a recunoscut că terenul pe care-l au în administrare şi pe care se află amplasată reţeaua edilitară se află situat la nr. 229 A şi nu 229, arătând că nu se opune restituirii în natură a suprafeţei de 169 mp.
În raport cu materialul probator administrat, Curtea a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituind în natură reclamantei partea de teren rămasă liberă de 169 mp, iar pentru diferenţa de teren de 1.035 mp dispunând obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii.
Curtea nu a considerat întemeiat ultimul motiv de apel, în cadrul căruia apelantul critica măsura de obligare a sa de a trimite documentaţia la Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor. Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, urmând ca această comisie, pe baza expertizei evaluatoare pe care o va dispune, să determine cuantumul despăgubirilor ce se cuvin intimaţilor şi modalitatea de acordare a acestora.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei recurate, că nu se mai impune realizarea controlului de legalitate al prefectului, atâta vreme cât întreaga cauză a fost cenzurată de către instanţa de judecată care a vegheat la respectarea legalităţii. Instanţa a mai adăugat că nu se poate admite, având în vedere principiul separării puterilor în stat, ca hotărârea instanţei de judecată să fie supusă controlului de legalitate al Prefectului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa a respins în mod eronat apelul, reţinând în considerente că instanţa de fond a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituind în natură terenul de 169 mp şi dispunând obligarea pârâtului de a emite dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce priveşte terenul de 1035 mp.
Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că prima instanţă ar fi respectat prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din punctul de vedere al recurentului, înaintarea dosarului administrativ către instituţia Prefectului, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate este absolut obligatorie. Raţionamentul instanţei de apel eludează dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 81/2007, deoarece controlul de legalitate al Prefectului nu constituie o cenzurare a hotărârii judecătoreşti, ci vizează o analiză şi o verificare exhaustivă a dosarului administrativ format pe baza notificării.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului de 169 mp şi acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul de 1035 mp, recurentul nu invocă nicio critică de nelegalitate, ci se limitează la afirmaţia că instanţa de apel ar fi aplicat greşit legea şi că ar fi respins în mod eronat apelul.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, sub aspectul menţinerii soluţiei de acordare a măsurilor reparatorii, recurentul mărginindu-se doar a considera ca nelegală hotărârea, fără însă a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Or, în asemenea condiţii procedurale, nu este posibilă examinarea sub aspect de nelegalitate a hotărârii atacate din perspectiva recunoaşterii dreptului intimaţilor la măsuri reparatorii.
Sub aspectul obligării sale de a înainta decizia cu propunere de măsuri reparatorii, sentinţa şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor, recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, care impun în prealabil sesizarea prefectului în vederea exercitării controlului de legalitate.
Recurentul confundă situaţia în care notificarea este soluţionată de către autoritatea administraţiei publice locale, fără intervenţia instanţei de judecată [caz în care, potrivit art. 19 lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, acesta verifică legalitatea actului emis de primar], cu situaţia în care soluţia dată notificării este rezultatul activităţii instanţei de judecată, hotărârea judecătorească neputând fi verificată sub aspectul legalităţii decât prin intermediul căilor de atac.
Potrivit art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce formează obiect al controlului de legalitate sunt dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale, acte de autoritate emise în realizarea sarcinilor puterii executive, ca manifestări de voinţă ale autorităţii administrative.
În speţă, pârâtul nu emite decizia cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în virtutea propriei voinţe şi ca rezultat al propriilor verificări privind îndeplinirea condiţiilor Legii nr. 10/2001, ci ca modalitate de executare a hotărârii judecătoreşti.
Verificările pe care prefectul le efectuează asupra deciziilor şi dispoziţiilor autorităţilor publice locale, în cadrul controlului de legalitate, potrivit art. 16.9 din Norma metodologică de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005, vizează aspecte care, în speţă, nu mai pot fi repuse în discuţie.
Astfel, prefectul ar urma să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condiţiilor şi în termenul prevăzut de lege, existenţa la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moştenitor al fostului proprietar, existenţa actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referinţă a legii şi, după caz, expertizele şi evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face obiectul notificării.
Or, atunci când prin hotărâre judecătorească s-a statuat cu putere de lucru judecat că toate aceste condiţii sunt îndeplinite (motiv pentru care s-a şi admis acţiunea şi s-a stabilit modalitatea de reparaţie), un eventual control de legalitate exercitat ulterior de către prefect nu poate fi decât contrar principiului separaţiei puterilor în stat.
În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) din acelaşi cod, către intimaţii-reclamanţi Ş.C.M. şi Ş.L. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate intimaţilor, instanţa de recurs a avut în vedere că suma de 3500 RON solicitată cu titlu de onorariu avocaţial este prea mare în raport de complexitatea cauzei în această fază procesuală şi faptul că recursul s-a soluţionat la primul termen de judecată, împrejurări care se reflectă în mod corespunzător asupra volumului de activitate depus de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general împotriva Deciziei nr. 154 A din 4 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la 1000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-reclamanţi Ş.C.M. şi Ş.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 821/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 814/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
