ICCJ. Decizia nr. 830/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA a-ll-a CIVILĂ

Decizia nr. 830/2013

Dosar nr. 927/108/2010*

Şedinţa publică de la 28 februarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 17 februarie 2010 la Tribunalul Arad, reclamanţii N.L., N.C. şi N.H.A.L. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, şi au solicitat obligarea pârâtului la 300.000 euro (echivalentul a 1.233.000 RON la cursul de 4,11 RON/1 euro), cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl şi soţul lor, N.A., ca urmare a deportării familiei în perioada 16 iunie 1951-10 aprilie 1956.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că N.H.A.L. şi părinţii săi au fost strămutaţi în baza deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 şi l-i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea R.N., corn. O., jud. Călăraşi. Sub pază armată au fost transportaţi cu trenul la destinaţie, unde au fost lăsaţi în câmp, un ţăruş înfipt în pământ marcând locul fiecărei familii. Acolo şi-au ridicat o locuinţă din chirpici, unde au locuit aproape 5 ani. La întoarcere şi-au găsit casa ocupată de Căminul cultural, fără mobilier, cu pereţii care o compartimentau dărâmaţi.

În drept, au invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 220 din 31 martie 2010 Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.L., N.C. şi N.H.A.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor echivalentul în lei la data executării a sumei de 21.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins restul pretenţiilor reclamanţilor; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt soţia supravieţuitoare şi, respectiv, copiii defunctului N.H.A.L., decedat la data de 26 februarie 2009.

Tribunalul a considerat cererea întemeiată în ceea ce priveşte calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite a solicita despăgubiri. Defunctul N.H.A.L. a făcut obiectul măsurii administrative a stabilirii obligatorii a domiciliului, fiind incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, care consacră caracterul politic al unei astfel de măsuri. De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acestuia, reclamanţii încadrându-se în această din urmă categorie, fiind soţia supravieţuitoare, respectiv copii defunctului.

Examinând cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, prima instanţă apreciind că la stabilirea şi determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a măsurilor abuzive la care a fost supus defunctul, trebuie avute în vedere durata de timp în care a fost obligat împreună cu familia să aibă domiciliul în comuna O., condiţiile de locuit, suferinţele fizice şi psihice îndurate, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei.

Pe de altă parte, tribunalul s-a referit la câteva cazuri în care C.E.D.O. a condamnat România pentru reţineri ori arestări nelega"e recente, ulterioare momentului în care în ţara noastră s-a instaurat un regim democrat, în cadrul căruia, în mod normal nu ar trebui să existe astfel de situaţii (cauza Calmanovici contra României; cauza Gaga contra României; cauza Tarău contra României; cauza Vitan contra României; etc.)

În considerarea tuturor acestor împrejurări, constatând că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a concluzionat că, în condiţiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume de 21.000 de euro (cca. 4.500 euro pe an de domiciliu obligatoriu) este în măsură să realizeze o reparaţie echitabilă şi rezonabilă din partea Statului Român.

Împotriva sentinţei civile nr. 220 din 31 martie 2010 a Tribunalului Arad au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 355 din 13 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 927/108/2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 3.500 euro, cu titlul de despăgubiri; a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, act normativ care se aplică şi cererilor care, la data intrării sale în vigoare, nu erau soluţionate printr-o hotărâre definitivă (art. 2), iar prin această ordonanţă s-au stabilit anumite plafoane la stabilirea despăgubirilor.

Instanţa de apel a reţinut ca fiind corecte criteriile avute în vedere de prima instanţă la evaluarea daunelor morale, însă, având în vedere aceste limite, a redus cuantumul despăgubirilor la 3500 euro.

Împotriva deciziei civile nr. 355 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 6088 din 16 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 927/108/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel l-a redus făcând aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 4446/1.07.2010.

Instanţa supremă a reţinut că prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.

Curtea constituţională a reţinut că, potrivit art. II din ordonanţă, dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanţei.

Aceasta a fost situaţia în speţa de faţă, instanţa de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010 unui proces în curs de soluţionare, în care se pronunţase sentinţa tribunalului, nedefinitivă, a reţinut instanţa supremă.

Curtea Constituţională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că în acest fel se afectează şi principiul egalităţii şi interzicerii discriminării reluat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar şi principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanţa nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Curtea Constituţională a arătat că în acelaşi sens s-a pronunţat şi C.E.D.O., indicând hotărârea din 8 martie 2006, pronunţată în cauza Blecic împotriva Croaţiei.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de reclamanţi a fost admis în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În ceea ce priveşte această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că noţiunea de „bunuri", potrivit jurisprudenţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.

În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

În concluzie, a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul beneficiază de un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul acestora.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 927/108/2010*.

În rejudecare, examinând hotărârea apelată în raport cu motivele invocate, cu decizia de casare cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi cu probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că apelul reclamanţilor este neîntemeiat, iar apelul pârâtului este întemeiat numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate, urmând a fi admis sub acest aspect pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Celelalte critici ale pârâtului au fost apreciate neîntemeiate.

S-a susţinut în apel de către pârât că măsura dislocării nu este expres reglementată de Legea nr. 221/2009 prin art. 3, situaţie în care în speţă nu sunt incidente dispoziţiile acestei legi.

Această susţinere este greşită şi este contrazisă chiar de către dispoziţiile legii şi de înscrisurile de la dosarul cauzei.

Aşa cum rezultă din adresa din 8 octombrie 2009 a Direcţiei Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, N.H.A.L., ai cărui moştenitori sunt reclamanţii, a fost strămutat la 18 iunie 1951 şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea R.N., Călăraşi în baza deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951.

Pe de altă parte, art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede expres că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administarţiei şi Internelor are caracter politic.

Prin urmare, atât timp cât această măsură administrativă are de drept caracter politic, nu se impune constatarea caracterului politic prin aplicarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce priveşte însă cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor, apelul pârâtului este întemeiat.

În privinţa determinării prejudiciului moral, cuantificării acestuia, legislaţia nu reglementează nici un fel de criterii.

Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.

Tot în doctrină şi jurisprudenţa s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Instanţa a ţinut seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi de faptul că despăgubirile nu sunt solicitate de către cel supus măsurii administrative cu caracter politic, ci de moştenitorii acestuia.

De asemenea, a fost avut în vedere şi faptul că însuşi N.H.A.L. a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 până la data decesului său.

Astfel, prin hotărârea nr. 316 din 4 decembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada deportării sale constituie vechime neîntreruptă în muncă şi i s-a acordat o indemnizaţie lunară de 958 RON.

Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, invocată de pârât prin notele de şedinţă, nu este aplicabilă în cauză, întrucât la data publicării acestei decizii în M. Of., 15 noiembrie 2010, în cauza de faţă se pronunţase deja o hotărâre definitivă, prin care se recunoştea dreptul reclamanţilor la despăgubiri morale.

Prin urmare, sub acest aspect reclamanţii deţineau „un bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, şi prin hotărârea de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzei de faţă.

În plus, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 din Dosarul nr. 14/2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale se aplică doar cauzelor nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Faţă de cele reţinute anterior, valabile în raport cu ambele apeluri, Curtea a considerat că suma de 6.000 euro reprezintă o compensaţie justificată şi echitabilă pentru reclamanţi, moştenitorii persoanei supuse măsurii administrative a d.slocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu.

Nu s-a impus reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial, acordate reclamanţilor de către prima instanţă, care sunt justificate în raport cu complexitatea cauzei.

Prin decizia civilă nr 78A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanţii N.L., N.C. şi N.H.A.L. împotriva sentinţei civile nr. 220 din 31 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 927/108/2010; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor morale acordate la 6.000 euro; au menţinut celelate dispoziţii ale hotărârii atacate.

împotriva acestei decizii a declarat recurs D.G.F.P. a Judeţului Arad, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii, în principal, în totalitate a acţiunii şi în subsidiar reducerea cuantumului daunelor morale acordate.

Recurenta a invocat motivele de recurs reprezentate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

S-a sgsţinut nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în raport de dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.

Dintr-un alt punct Ce vedere s-a susţinut că instanţa de apel a evaluat în mod greşit cuantumul despăgubirilor şi a cercetat superficial starea de fapt, în condiţiile în care reclamanţii nu sunt titularii acţiunii, aceştia formulând acţiunea în calitate de moştenitori, asupra cărora nu s-au răsfrânt consecinţe negative.

Pe de altă parte aceste prejudicii nu au fost dovedite cu acte. Starea de fapt nu a fost cercetată. Instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că marea majoritate a persoanelor din comunitatea de la acea perioadă au fost nevoite să trăiască în condiţii relativ asemănătoare, iar reclamanţii nu au dovedit în nici un fel consecinţele negative pe care le-au suferit personal. De asemenea, nu este lipsită de relevanţă trecerea unei perioade de timp mai îndelungate de la data invocării situaţiei în care s-a aflat autorul reclamanţilor.

În consecinţă, cuantumul prejudiciului moral nu a fost stabilit avându-se în vedere criterii bazate pe probe.

Recurenta mai arată că practica C.E.D.O. a statuat că dauna suferită trebuie să fie reparată prin aceleaşi mijloace prin care a fost produsă.

În continuarea acestei argumentaţii, s-a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.G. nr. 214/1999. De asemenea, au fost ignorate facilităţile prevăzute de Decretul nr. 118/1990, respectiv scutire de la plata impozitelor şi a taxelor, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit, transport urban gratuit, călătorii gratuite pe calea ferată, scutire de la abonamente pentru radio şi televiziune, prioritate la instalarea unui post telefonic, acordarea unui loc de veci, prioritate la repartizarea unei locuinţe din fondul locativ de stat.

S-a mai arătat că acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, deoarece măsura dislocării nu a fost luată în baza vreunor acte normative enumerate limitativ la acest articol.

În ceea ce priveşte inaplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, recurenta arată că la momentul rejudecării, respectiv 11 aprilie 2012, instanţa de apel nu mai putea acorda despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Textul de lege evocat încalcă normele de tehnică legislativă, regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Criteriile minime de acordare a despăgubirilor introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă.

În concluzie, susţine că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect.

În finalul recursului, pârâta ontică decizia recurată şi prin prisma acordării cheltuielilor de judecată reclamanţilor, care sunt nepotrivit de mari în raport de complexitatea cauzei şi de obiectul ei, având în vedere şi faptul că acest cuantum al despăgubirilor a fost redus.

De asemenea, nu poate fi reţinută reaua credinţă sau culpa procesuală, soluţia care se impune fiind data de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, faţă de actele şi lucrările dosarului şi în raport dispoziţiile art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că prezentul recurs nu este fondat, Curtea de Apel Timişoara pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta a supus analizei instanţei de recurs mai multe probleme de drept, care urmează a fi analizate punctual.

1. Astfel, în ceea ce priveşte cererea formulată pe cale principală, privind constatarea ca rămasă fără obiect a acţiunii în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii prin Decizia nr. 1358/2010, motiv în raport de care se impune respingerea în totalitate a acţiunii, critica se constată că este nefondată.

Este adevărat că deciziile Curţii Constituţionale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive şi obligatorii, fiind, aşadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. l alin. (5) din Constituţie potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.

În ceea ce priveşte acţiunile introduse anterior publicării în M. Of. a deciziilor sus-menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a rezolvat această problemă prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 stipulând că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.

Însă, în cauza de faţă suntem în prezenţa unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, situaţie în care nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

2. În ceea ce priveşte critica recurentei privind existenţa unor reglementări paralele de care instanţa nu a ţinut seama, Înalta Curte arată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii nr. 221/2009 (respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999) precum şi prin condamnarea publica a acţiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, Statul Român a recunoscut şi condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor masuri o serie de drepturi şi facilitaţi de ordin material şi moral.

Din acest punct de vedere masurile deja acordate de Statul Român victimelor regimului comunist prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 sunt drepte şi rezonabile, având in vedere şi aspectele anterior menţionate, conform cărora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral.

3. În ceea ce priveşte critica recurentei privind neadministrarea de probe în vederea cuantificării sumelor de care au beneficiat reclamanţii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi în ceea ce priveşte facilităţile acordate prin legile reparatorii, Înalta Curte constată că aceste măsuri reparatorii pot constitui criteriu de cuantificare, însă nu sub forma unei operaţii aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubiri morale.

4. Recurenta a mai invocat că reclamanţii nu sunt titularii acţiunii, în calitatea lor de moştenitori ai autorilor lor, însă şi această critică urmează a fi repinsă ca nefondată .

În mod corect au reţinut instanţele de fond că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în prezenţa caracterului politic al condamnării suferite de tatăl lor şi părinţii acestuia, reclamanţii, în calitate de descendenţi de gradul I au dreptul la acordarea de daune morale.

5. În ceea ce priveşte criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate pentru daunele morale, instanţa de apel a reţinut în primul rând că legea nu stabilea, la data pronunţării hotărârii, pentru aceste daune, nici un cuantum minim sau maxim, şi nici criterii unitare şi general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului-lege nr. 118/1990.

În aceste condiţii, s-a apreciat că revine instanţei rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri.

În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, instanţa a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de tatăl reclamanţilor reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu.

Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echităţii, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă totuşi guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a reclamanţilor, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor sale, în perioada comunistă.

Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale instanţa de apel a apreciat că aceasta este destinată în mod esenţial să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamanţilor, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogăţire în detrimentul statului.

6. Critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanţă reclamanţilor, care în opinia recurentei este nejustificat în raport cu complexitatea cauzei, reprezintă o critică de netemeinicie care nu poate fi analizată în această cale extraordinară de atac.

Astfel, operaţiunea de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către părţi în cadrul procesului, reprezintă un atribut lăsat exclusiv la aprecierea instanţelor devolutive, în raport de criterii obiective şi care are la bază o operaţiune de interpretare a unor probe.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei civile nr. 78/A din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 831/2013. Civil. Acţiune în anulare a...		ICCJ. Decizia nr. 809/2013. Civil. Contestaţie decizie de... →

ICCJ. Decizia nr. 830/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 830/2013. Civil