ICCJ. Decizia nr. 817/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 817/2013
Dosar nr. 3873/1/2009*
Şedinţa publică din 20 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 septembrie 2001, reclamantul M.R. a chemat în judecată Prefectura Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului ce se va dovedi în culpă la plata sumei de 300.000 dolari USA cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea imobilului demolat din str. R.V. nr. 9, sect. 4 (fost 5) şi terenul aferent de 126 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 1126 din 15 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1169 C. civ. "cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", iar în speţă, reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului şi nici dovada că acesta a fot demolat pentru a se verifica dacă este aplicabilă Legea nr. 10/2001 şi respectiv, dacă sunt incidente dispoziţiile privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 216 A din 8 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, reţinând că acesta s-a adresat prematur instanţei, întrucât nu s-a definitivat procedura administrativă, prin emiterea unei decizii privitoare la oferta de despăgubire şi că nu a depus toate actele solicitate de Prefectura Municipiului Bucureşti pentru soluţionarea corectă a petiţiei, potrivit Legii nr. 10/2001.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, iar prin Decizia civilă nr. 1186 din 21 februarie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa supremă a reţinut că este eronată soluţia de respingere, ca prematură, a acţiunii formulate întrucât, în situaţia în care nu s-a dat curs solicitării celui în cauză, de a i se acorda măsuri reparatorii pentru construcţia demolată şi terenul aferent, instanţa este cea în măsură să dispună obligarea pârâtului la rezolvarea notificării. Aceasta se impune în raport de cele solicitate prin notificare, anume emiterea unei decizii cu privire la măsuri reparatorii pentru imobilul situat la adresa menţionată.
De altfel, instanţa de apel a efectuat probatorii în stabilirea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor formulate, însă în final nu a realizat o analiză a acestora, pentru a se stabili dacă cel în cauză are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Prin Decizia civilă nr. 892 A din 11 decembrie 200 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care tribunalul a soluţionat pricina fără a intra în cercetarea fondului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 8302 din 15 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Hotărând astfel, Înalta Curte a constatat că prin decizia de casare anterioară s-a stabilit, implicit, că prima instanţă a judecat pricina în fond şi numai instanţa de apel a soluţionat eronat calea de atac, reţinând greşit excepţia prematurităţii acţiunii, dezlegare de drept obligatorie pentru instanţa de trimitere, faţă de dispoziţiile art. 315 (1) C. proc. civ.
Reluând judecata, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 106 din 8 martie 2012, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată. A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Prefecturii Municipiului Bucureşti, excepţia tardivităţii cererii precizatoare a reclamantului şi, în consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Statului Român, a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
A fost admis apelul formulat de reclamant şi în consecinţă, schimbată sentinţa, în parte, în sensul că admiterii în parte a acţiunii şi constatării, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, a dreptului reclamantului la despăgubiri pentru imobil, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu Prefectura Municipiului Bucureşti, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă şi cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat, în primul rând, pe aspectul excepţiilor invocate, că inadmisibilitatea nu poate fi reţinută în condiţiile în care, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de soluţionarea pe fond a notificării formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1), pentru rezolvarea acesteia, a fost mult depăşit; lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a Prefecturii Municipiului Bucureşti este justificată, întrucât potrivit art. 26 din Legea nr. 215/2001, prefectul este numit în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, în calitate de reprezentant la Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, astfel încât instituţia prefectului este cea care are personalitate juridică şi poate fi subiect de drepturi şi obligaţii, iar nu prefectura, care este doar o structură funcţională, fără personalitate juridică.
În ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant al Statului invocată de Ministerul Finanţelor, s-a constatat că excepţia este întemeiată, câtă vreme Ministerul a fost chemat în judecată în nume propriu, fiind tardivă cererea precizatoare prin care se tindea la modificarea, sub acest aspect, a cadrului procesual.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost considerată întemeiată, având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă soluţionarea pe fond a notificării, astfel că litigiul trebuie judecat în contradictoriu cu unitatea deţinătoare sau entitatea competentă, potrivit legii, să rezolve notificarea.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1, corp B situat în str. R.V. nr. 9, sector 4 Bucureşti, pe care acesta l-a dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3772/1973. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 260/1986 (fiind format din teren în suprafaţă de 149,84 mp din care 70 mp construiţi), fără a fi acordate despăgubiri.
Potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, Curtea a reţinut că terenul în litigiu este ocupat integral de blocul b2, cu trotuar şi spaţiu verde, aferente blocului şi de b-dul D.C., construcţiile fiind autorizate, astfel că nu poate fi restituit în natură.
Conform art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că în situaţia în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, urmând ca prevederile art. 10 alin. (3), (4), (5) şi (6) să se aplice în mod corespunzător. În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, valoarea construcţiilor demolate şi a terenurilor care nu se pot restitui în natură să fie stabilită prin raportare la preţul de piaţă.
Faţă de împrejurarea că imobilul construcţie a fost demolat, iar terenul aferent nu poate fi retrocedat în natură, dându-se eficienţă dispoziţiilor legale menţionate, Curtea a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor calcula potrivit dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susţinut nelegalitatea soluţiei sub aspectul modalităţii în care instanţa a rezolvat fondul pretenţiilor, respectiv, pentru neindicarea cuantumului despăgubirilor.
Astfel, s-a arătat că în cursul judecăţii a fost administrată proba cu expertiză, stabilindu-se valoarea de circulaţie a imobilului la suma de 1.395.704 RON, iar, potrivit precizărilor pe care le-a formulat la termenul din 1 martie 2012, reclamantul a solicitat "emiterea unei dispoziţii de plată privind propunerea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit prin expertiză", în subsidiar pretinzându-se aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi obligarea la despăgubiri în condiţiile Titlului VII, în cuantumul stabilit de expertiză.
Cu toate acestea, instanţa nu a făcut vorbire de proba cu expertiză dispusă în cauză şi a pronunţat doar o hotărâre de obligare la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, omiţând să dispună şi cuantificarea acestor despăgubiri în cuantumul stabilit de expertiză şi conform dispoziţiilor date de către Înalta Curte.
S-a susţinut că, în aceste condiţii, hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi că este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:
- Contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente atunci când a stabilit îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 10/2001, fără să determine şi cuantumul măsurilor reparatorii.
Aceasta, în condiţiile în care modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 au însemnat o scindare a procedurii acordării măsurilor reparatorii într-o etapă jurisdicţională, în cadrul căreia se verifică îndreptăţirea la acordarea reparaţiilor, şi o etapă administrativă ulterioară acesteia, desfăşurată în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cea care, pe baza rapoartelor întocmite de către evaluatori autorizaţi, determină cuantumul despăgubirilor.
Pe acest aspect, jurisprudenţa instanţelor a fost unificată prin pronunţarea Deciziei în interesul legii, nr. 52/2007, care a statuat că prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu se aplică doar în situaţia în care este vorba despre decizii/dispoziţii emise anterior intrării în vigoare a noii legi şi contestate în interiorul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Or, recurentul nu se regăseşte în situaţia de exceptare de la aplicarea dispoziţiilor Titlului VII, întrucât nu era, anterior intrării în vigoare a actului normativ, beneficiarul unei dispoziţii pe care să o fi atacat înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Dimpotrivă, demersul său în instanţă a fost determinat tocmai de nesoluţionarea notificării de către entitatea deţinătoare, astfel încât, pronunţându-se asupra fondului acesteia, instanţa nu putea să ignore dispoziţiile legii noi, direct aplicabile.
Faptul că la un moment dat, pe parcursul procedurii judiciare, a fost administrată, la solicitarea reclamantului, şi o probă cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, nu este de natură, cum susţine recurentul, să demonstreze nelegalitatea soluţiei, câtă vreme instanţa este chemată să determine şi să aplice legea incidentă împrejurărilor de fapt deduse judecăţii.
De asemenea, contrar susţinerii recurentului, instanţa nu trebuia să stabilească întinderea despăgubirilor pentru că astfel ar fi rezultat din decizia de casare anterioară a instanţei supreme.
Trimiterea cauzei spre rejudecare, conform Deciziei nr. 8302 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a făcut pentru greşita soluţionare a acesteia prin reţinerea excepţiei de prematuritate şi în vederea judecării fondului pricinii, fără să se dea dezlegări, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la modalitatea în care trebuie apreciat asupra fondului pretenţiilor.
Tot astfel, faptul că reclamantul, în precizarea pretenţiilor sale, a arătat că solicită, în primul rând, despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit prin expertiză şi, în subsidiar, despăgubiri conform Titlului VII, nu este de natură să susţină critica formulată întrucât aplicarea legii incidente de către instanţă nu ţine de disponibilitatea părţii şi de alegerea de către aceasta a dispoziţiilor care îi sunt favorabile, în măsura în care ele nu sunt aplicabile la speţă.
Referirea recurentului la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a vizat doar faptul că hotărârea "ar fi contradictorie", fără să dezvolte argumente în sprijinul criticii şi fără să arate în ce ar consta contrarietatea.
Se constată că, pe de o parte, decizia recurată prezintă considerentele care sprijină soluţia din dispozitiv, iar, pe de altă parte, că motivele deciziei nu sunt contradictorii, simpla referire la faptul că s-a administrat proba cu expertiză neputând conduce la soluţia determinării cuantumului acestora prin soluţia adoptată, faţă de prevederile legale incidente menţionate anterior.
Faţă de toate aceste considerente, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva Deciziei nr. 106 A din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 815/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 797/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
