ICCJ. Decizia nr. 824/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 824/2013
Dosar nr. 9662/118/2007*
Şedinţa publică din 20 februarie 2013
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 666 din 19 mai 2009 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.I., F.M. şi F.V.G.A. în contradictoriu cu pârâţii SC M.C. SA, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa. A obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Constanţa, compus din 166 mp teren şi construcţie, respectiv subsol, parter, mansardă şi suprafaţă locativă de 61,54 mp situată la etajul 1. A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata către reclamanţi a sumei de 458.964 lei reprezentând contravaloarea apartamentului situat la etajul 1 al imobilului, înstrăinat către numitul B.C. prin contractul de vânzare – cumpărare din 30 iunie 1997. A respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local Constanţa, în solidar cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata sumei menţionate mai sus cu titlu de echivalent bănesc. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta RAEDPP Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pe reclamanţi la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către pârâta RAEDPP Constanţa. A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata către reclamanţi a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expert) şi a respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin actul intitulat „tranzacţie şi desfacere de societate” transcris sub nr. 178/1902 la Tribunalul Constanţa în Registrul de transcripţiuni, s-a convenit asupra împărţirii patrimoniului SC „F.C.”, urmare decesului coasociatului P.C. Printre altele, s-a menţionat că ceilalţi doi asociaţi, G.C. şi T.C. „nu vor avea niciodată vreo pretenţiune asupra proprietăţilor particulare ale defunctului şi anume (..) din str. Fructelor, cumpărate de la dl. S. (..)”.
Potrivit adresei nr. 16386 din 1 iunie 1999 emisă de Serviciul cadastru - Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Constanţa, imobilul din str. Fructelor (denumire consemnată în planul oraşului Constanţa din anul 1896) a fost înscris în planul cadastral din anul 1936 cu adresa Carol colţ cu str. Negru Vodă (fostă str. Fructelor), actualmente situat în bd. Tomis, figurând în Registrul de proprietăţi, vol. I, p.49, nr. crt.484.
În procesul-verbal de carte funciară din 16 octombrie 1940, imobilul situat în str. Carol colţ cu str. Negru Vodă a figurat ca fiind în proprietatea moştenitorilor P.C. şi anume F.E. şi P.G.E., iar prin certificatele de moştenitor, de calitate de moştenitor şi actele de stare civilă depuse la dosar, tribunalul a constatat calitatea de moştenitori a reclamanţilor.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind consemnat la poziţia 251 din anexa la decret, ca fiind situat pe str. I.V. Stalin (fostă str. Carol şi actual bd. Tomis), proprietatea moştenitorilor lui C.P. şi a fost identificat prin expertiza tehnică imobiliară efectuată de expert inginer M.B. El este situat în prezent pe bd. Tomis, colţ cu str. Negru Vodă şi se compune din teren în suprafaţă de 166 mp, ocupat în întregime de o construcţie formată din subsol, parter, etaj şi mansardă.
Terenul se află în proprietatea privată a municipiului Constanţa, spaţiul locativ în suprafaţă de 67,90 mp situat la etajul I se află în proprietatea privată a familiei B.C., iar restul imobilului se află în deţinerea SC M.C. SA.
Urmare situaţiei juridice actuale astfel rezultate, prin încheierea de dezbateri din 25 noiembrie 2008, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RAEDPP Constanţa, respingând şi acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond, acţiunea în revendicare a fost constatată întemeiată şi a fost admisă.
S-a reţinut, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire a imobilului de către stat, cât timp s-a făcut cu încălcarea Constituţiei din 1948 în vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire bucurându-se de o protecţie specială, preluarea fiind contrară şi dispoziţiilor art. 480-481 C. civ. Imobilul revendicat a constituit locuinţa autoarelor reclamanţilor, astfel cum a rezultat din procesul-verbal din 16 octombrie 1940, dar mai ales din contractul de închiriere încheiat între Întreprinderea de locuinţe „Locativa” şi E.P. pentru perioada 20 aprilie 1950-31 decembrie 1959. Prin urmare, s-a considerat că Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil al statului atunci când obiect al naţionalizării l-a constituit casa de locuit a proprietarului şi familiei sale.
Prin decizia Prefectului judeţului Constanţa nr. 49 din 4 februarie 1991 s-a înfiinţat SC R.O. SA, iar prin decizia nr. 124/1991 s-a stabilit transmiterea unor imobile, printre care şi imobilul revendicat, din administrarea RA C.U.C. în administrarea societăţii nou înfiinţate. SC R.O. SA a devenit SC M.C. SA, societate cu capital de stat, care s-a privatizat ulterior, aşa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 12 aprilie 1996.
Prin urmare, la data transferării dreptului de administrare asupra unor imobile, chiar dacă transferul s-a făcut cu plată, societatea avea capital de stat, neputându-se reţine că Statul, prin Prefectura judeţului Constanţa, a înţeles să transfere societăţii, înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra acestora, atât timp cât se prevede în mod expres în decizia nr. 124/1991 că SC R.O. SA dobândeşte doar un drept de administrare. Aşadar, s-a constatat că nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul SC R.O. SA şi, ulterior, în patrimoniul SC M.C. SA, privatizată integral.
Chiar dacă prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a statuat asupra legalităţii deciziei prefectului nr. 124/1991 şi a procesului de privatizare a SC M.C. SA, acestea nu au condus la o altfel de concluzie decât cea exprimată mai sus. În considerentele acestor hotărâri, ce au dobândit autoritate de lucru judecat deoarece sprijină şi concordă cu dispozitivul, s-a reţinut că înstrăinarea de acţiuni, care sunt fracţiuni ale capitalului social, conferă titularului anumite drepturi în condiţiile legii, iar nu un drept de proprietate asupra activelor societăţii. Prin urmare, SC M.C. SA nu a dobândit în cadrul procesului de privatizare imobile prin acte de înstrăinare cu titlu particular, în sensul art. 46 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu are calitatea de subdobânditor şi nu poate opune nici buna sa credinţă în cadrul acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei SC M.C. SA, exprimată în cadrul concluziilor orale, în sensul că actul intitulat „tranzacţie şi desfacere de societate” exhibat de reclamanţi, nu poate fi considerat titlu de proprietate, s-a reţinut că prin intermediul acţiunii în revendicare, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
Prin urmare, acţiunea în revendicare pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate, iar reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate.
În această materie, prin titlu se înţelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzarea, donaţia, etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci şi cel declarativ, care recunoaşte numai un drept anterior, cum ar fi hotărârea judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie, actul invocat de reclamanţi făcând parte din această ultimă categorie, astfel că susţinerea pârâtei a fost găsită nefondată.
Constatând aşadar că titlul reclamanţilor este preferabil, tribunalul a admis acţiunea în revendicare.
În ceea ce priveşte apartamentul dobândit în proprietate de familia B.C. în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că titlul acestora a fost validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind respinsă acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că, deşi preluat în mod abuziv de stat, nu mai poate fi restituit în natură adevăratului proprietar.
Pe de altă parte, CEDO a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că „vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună credinţă, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1” (Hotărârea Stoian şi alţii contra României nr. 57001/2000; Hotărârea Păduraru contra României nr. 63252/2000; Hotărârea Porţeanu contra României nr. 4596/03).
În condiţiile în care restituirea în natură a apartamentului dobândit de B.C. nu mai este posibilă, reclamanţii sunt privaţi de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuinţe, pentru acoperirea prejudiciului suferit fiind îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului preluat în mod abuziv de stat. Numai în acest fel se va păstra un echilibru just între cerinţele de interes general ale societăţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care ar fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă.
Dreptul intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate este consacrat în cadrul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individului şi „utilitatea publică”. În absenţa acestui drept, art. 1 nu ar sigura decât o protecţie iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate să urmărească un scop legitim, de utilitate publică, ci este necesar şi să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Principalul efect al acţiunii în revendicare îl constituie readucerea bunului în natură şi liber de sarcini în patrimoniul proprietarului şi numai în ipoteza în care acest lucru a devenit imposibil, urmare exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau pentru situaţia în care bunul a fost înstrăinat, iar valabilitatea titlului subdobânditorului a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă, restituirea se va face prin echivalent.
Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi, care au fost privaţi nelegal de proprietatea asupra imobilului preluat abuziv de stat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel că a fost respinsă excepţia având acest obiect, invocată de pârât.
Apartamentul în discuţie a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară G.G. la suma de 109.800 euro sau 458.964 lei şi niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la valoarea astfel stabilită.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 15/C din 27 ianuarie 2010, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Consiliul local al municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi SC M.C. SA împotriva sentinţei tribunalului.
Prin decizia nr. 98 din 13 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei pronunţată în apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că prima instanţă a fost învestită, în urma disjungerii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de I.E., B.I., F.M. şi F.V.G.A., cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Având în vedere temeiul juridic al acţiunii, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dând preferabilitate titlului de proprietate al reclamanţilor.
Această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel care, prin considerentele hotărârii, a făcut trimitere atât la dispoziţiile dreptului comun, cât şi la prevederile Legii nr. 10/2001, reţinând că, în raport de împrejurarea că în „niciunul dintre procesele desfăşurate anterior între părţi conform Legii nr. 10/2001 nu s-a analizat fondul dreptului litigios – respectiv legalitatea preluării bunului reclamanţilor de către stat, natura dreptului de administrare dobândit de autoarea pârâtei SC M.C. SA asupra imobilului în litigiu şi nici modalitatea concretă de reparare a prejudiciului suportat de reclamanţi - (nefiind emisă până în prezent nicio dispoziţie care să constate dreptul reclamanţilor la despăgubiri, în condiţiile în care pârâta deţinătoare a contractului ar fi fost privatizată cu respectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001), în mod corect prima instanţă a reţinut că apelanta pârâtă SC M.C. SA nu poate opune reclamanţilor, cu autoritate de lucru judecat, existenţa unui titlu de proprietate mai bine caracterizat decât cel exhibat de reclamanţi cu privire la imobilul în litigiu”.
În aceste condiţii, s-a constatat că instanţa de apel a schimbat cauza soluţionând acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. în raport de prevederile legii speciale de reparaţie.
În măsura în care pretenţiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel s-a pronunţat asupra aplicării în cauză a prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a constatat încălcarea principiului disponibilităţii rezultat din prevederile art. 298 raportate la cele ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel s-a limitat la a constata că pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată au fost soluţionate corect de prima instanţă din perspectiva Legii nr. 10/2001, deşi reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile acestui act normativ.
Pe de altă parte, pentru ca instanţa de recurs să facă o corectă aplicare a legii, potrivit art. 314 C. proc. civ., trebuie ca situaţia de fapt să fie pe deplin stabilită.
Or, instanţa de apel nu a administrat toate probele necesare privind dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor potrivit dreptului comun şi nu în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, aşa cum greşit s-a procedat, ceea ce presupune depunerea actelor juridice translative de proprietate în baza cărora autorii reclamanţilor au dobândit proprietatea imobilului în litigiu.
Aceasta întrucât actele invocate de reclamanţi nu fac dovada dreptului de proprietate faţă de terţi.
Astfel, tranzacţia, ca act juridic declarativ, câtă vreme nu este însoţită de actul juridic translativ de proprietate, face dovada dreptului de proprietate numai între copartajanţi iar, în ceea ce priveşte procesul verbal de înfiinţare a cărţii funciare provizorii, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, de asemenea, nu i se poate recunoaşte decât caracterul declarativ de drepturi şi nu constitutiv, faţă de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul 1940, întrucât cărţile funciare provizorii înfiinţate în ideea realizării unui sistem unic şi unitar de carte funciară pe întreaga ţară, potrivit Legii nr. 93/1933, nu au fost transformate în cărţi funciare propriu-zise, conform dispoziţiilor art. 172 din Decretul-lege nr. 115/1938, din cauze obiective, acestea fiind transformate în cărţi de publicitate provizorie, potrivit Legii nr. 242/1947.
În acest ultim sistem, notările au fost făcute în scop de opozabilitate faţă de terţi, fără însă a garanta şi existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate.
În raport de aceste împrejurări, s-a impus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care va avea loc cu respectarea limitelor judecării apelului impuse de art. 294 C. proc. civ. şi se va respecta cadrul procesual stabilit de părţi prin cererea introductivă, respectiv părţile, cauza şi obiectul cererii, precum şi regulile juridice aplicabile acestuia, potrivit principiului disponibilităţii.
Cu ocazia rejudecării, se vor administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse şi se vor analiza toate mijloacele de apărare invocate de părţi, inclusiv motivele de ordine publică invocate în recurs.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, prin decizia nr. 61/C din 3 mai 2012 a apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu această entitate. A respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local, Municipiul Constanţa şi SC M.C. SA. A menţinut soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte pe pârâta R.A.E.D.D.P. Constanţa. A obligat pe intimaţii – reclamanţi la 1205 lei cheltuieli de judecată către Municipiul Constanţa prin Primar, precum şi la 10.465 lei cheltuieli de judecată către SC M.C. SA.
Primind cauza în rejudecare, instanţa de apel a trasat principalele dezlegări în drept care i se impun, în speţă, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
O primă chestiune tranşată s-a referit la faptul că în cererea de chemare în judecată fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţele nu s-ar putea fundamenta – utilizând analogii specifice raţionamentului juridic – pe normele statuate de legiuitor printr-o lege specială reparatorie, care definesc sfera actelor ce atestă dreptul de proprietate.
Aşadar, în recurs s-a decis, în această cauză, că prezumţiile legale trase din prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, referitoare la existenţa şi/sau întinderea dreptului de proprietate consemnat în actul normativ sau de autoritate de preluare abuzivă (alin. (1)), precum şi la deţinerea bunului sub nume de proprietar de către persoana individualizată în actul de preluare (alin. (2)), nu se aplică în mod corelativ acţiunilor în revendicare fondate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aceste prezumţii, transpuse în primul ciclu procesual asupra faptului preluării bunului revendicat din patrimoniul autorului reclamanţilor, P.C., prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 – poz.251, au fost apreciate prin urmare ca inoperante în acest litigiu.
O a doua dezlegare a vizat negarea caracterului de titlu doveditor al dreptului de proprietate al înscrisului intitulat transacţie şi desfacere de societate, datat 18 martie 1902 şi transcris în registrul Tribunalului Constanţa sub nr. 178/1902.
În primul ciclu procesual, teza probării indubitabile a titlului autorului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu s-a fundamentat pe argumente doctrinare, precum şi pe cele de raţionament juridic, deduse din încheierea ulterioară, la 24 august 1915, a actului dotal a fiicei lui P.C. (care viza constituirea ca dotă a jumătate din averea prevăzută în actul transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 178 din 18 Martie 1902), precum şi din înscrierea, 25 de ani mai târziu, a acestui imobil în regim de carte funciară (menţiunile datate 16 octombrie 1940 certificând deţinerea imobilului de moştenitorii lui P.C., în indiviziune şi în părţi egale); toate acestea corelate cu situaţia rezultată din actul de preluare – Decretul nr. 92/1950, statul însuşi atestând ca proprietar deposedat pe P.C.
Deşi la rejudecare intimaţii - reclamanţi au solicitat îmbrăţişarea aceleiaşi viziuni doctrinare privind sfera actelor juridice care definesc dreptul de proprietate, instanţa de apel a constatat că, în cauză, nu poate ignora aserţiunea care a generat în esenţă casarea hotărârii şi care a recunoscut tranzacţiei rol probator al dreptului real doar în raport cu copartajanţii.
O a treia dezlegare în drept a completului de recurs a vizat rolul probator al procesului-verbal de înfiinţare a cărţii funciare provizorii, care faţă de cadrul normativ existent la momentul emiterii sale, în anul 1940, nu putea avea decât caracter declarativ de drepturi, iar nu unul constitutiv. Aşa cum s-a arătat, în recurs s-a pornit de la faptul că notările pe temeiul Legii nr. 242/1947 se realizau în scop de opozabilitate faţă de terţi, fără însă a se garanta existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate.
Pornind de la aceste premise, probele administrate în rejudecare au vizat identificarea unui titlu al autorului reclamantelor, altul decât cel care a prilejuit prima dezlegare, iar în urma demersurilor efectuate în vederea prezentării actelor juridice anterioare transacţiei din 1902, consemnate în aceasta ca fiind premergătoare şi cu deplină legătură asupra averii fraţilor C., curtea a constatat că nu au putut fi regăsite în evidenţele Arhivelor Naţionale actul de asociere autentificat la Tribunalul Constanţa sub nr. 1057/1891 privind constituirea societăţii în nume colectiv ,,F.C.’’ şi nici actul de împărţeală autentificat sub nr. 677/1891.
În absenţa acestor înscrisuri şi în situaţia în care procesul-verbal din 26 iulie 1897 al Consiliului Comunal Constanţa (pct. 11 – fila 129 verso), la care s-a făcut trimitere în studiul documentar, nu se referă la terenul din bd. Tomis aferent construcţiei revendicate – astfel cum au recunoscut şi intimaţii - reclamanţi – instanţa de apel a constatat că nu s-a putut face dovada existenţei unui drept de proprietate asupra acestui imobil, teren şi construcţie, a numitului P.C.
Astfel, neputând fi identificat actul translativ de drepturi încheiat cu numitul S. (consemnat generic în tranzacţia datată 18 martie 1902) şi niciun titlu originar al lui P.C. asupra terenului aferent acestei construcţii, s-a avut în vedere că nu s-a putut opune titlului societăţii pârâte un drept de proprietate anterior al autorului reclamanţilor, caz în care nu s-a putut analiza, în procedura comparării titlurilor, valabilitatea dreptului evocat de această societate.
Situaţia arătată, transpusă asupra celei ce rezultă din decizia civilă nr. 1348 din 22 februarie 2005 a Î.C.C.J. - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală pronunţată în dosarul nr. 3781/2003, prin care s-a respins recursul reclamanţilor F. şi B. în demersul fondat pe notificarea din 2 august 2001 (soluţionată conform deciziilor nr. 172 şi nr. 173 din 3 octombrie 2001 ale SC M.C. SA), a reflectat o statuare irevocabilă asupra prezentelor pretenţii în cererea de chemare în judecată înregistrată în 2000, suspendată conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi repusă pe rol la 3 aprilie 2007. Astfel, în multiplele cauze derulate în legătură cu acest imobil, reclamanţii nu au obţinut vreo confirmare a dreptului propriu şi nu se pot prevala în final de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, anterioară repunerii pe rol, care pe temeiul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale să le consacre dreptul.
Aceste argumente, regăsite în apelurile Municipiului şi Consiliului Local Constanţa, respectiv al SC M.C. SA, au condus la reformarea soluţiei primei instanţe vizând admiterea cererii reclamanţilor, în sensul respingerii ei, ca nefondată.
Dată fiind soluţia, instanţa de apel a constatat că nu mai are relevanţă distincţia făcută în apelul societăţii pârâte cu privire la inexistenţa unei cereri de acordare de despăgubiri de către Statul român pentru spaţiul locativ înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995 (ocupat de chiriaşul cumpărător B.C. şi pentru care a fost respinsă irevocabil acţiunea în nulitate a reclamanţilor).
Întrucât decizia de casare nu a dat o soluţie chestiunii prevalente a perimării prezentei cauze, invocate în apelul SC M.C. SA, instanţa de apel a găsit-o neîntemeiată, din moment ce procedura Legii nr. 10/2001 (în considerarea căreia s-a suspendat acţiunea în revendicare la 2 aprilie 2001, repusă pe rol la 3 aprilie 2007) înglobează toate demersurile procesuale ale persoanelor ce se consideră îndreptăţite la măsura restituirii în natură, pentru a face posibilă acordarea ei. Aceasta a presupus, aşadar, nu doar acoperirea perioadei generate de emiterea deciziei/dispoziţiei motivate a unităţii deţinătoare, cu procedura administrativă şi jurisdicţională aferentă, ci şi pe cea creată prin atacarea în justiţie a actelor de înstrăinare către terţii subdobânditori, pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, inclusiv a actelor de privatizare pretins nelegale.
Cum de esenţa acţiunii în revendicare era identificarea acelor părţi din imobil ce puteau face obiectul restituirii în natură (în procedura de drept comun sau în cea specială), toate aceste litigii anterioare s-a constatat că se subsumează din punct de vedere temporal suspendării operate în temeiul art. 47, astfel că judecata irevocabilă asupra dreptului chiriaşului cumpărător, survenită abia la 23 aprilie 2008 (decizia civilă nr. 133/2008 a Curţii de Apel Constanţa) excludea la momentul repunerii pe rol intervenţia perimării.
În fine, cât priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Constanţa, instanţa de apel a apreciat că acesta este fondat pe aspectul lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a conturat o practică raportată la noile coordonate legislative date prin Legea nr. 10/2001, în ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului român în acţiunile în revendicare formulate pentru imobilele preluate de acesta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, arătându-se că odată cu intrarea în vigoare a noii legi (chiar dacă aceasta nu se aplică procedurilor iniţiate anterior adoptării ei), legiuitorul a urmărit să instituie o modalitate de soluţionare unitară a cazurilor în care se impune - potrivit dreptului comun sau procedurilor speciale - acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat de stat.
Acest nou cadru de reglementare dat de dispoziţiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ca şi faptul că în compararea de titluri intervine însuşi regimul de proprietate privată al entităţilor publice care deţin bunurile imobile (în speţă, Municipiul Constanţa), conform Legii nr. 213/1998, ori dreptul de proprietate al persoanelor fizice sau juridice subdobânditoare, au condus la concluzia că statul, ca entitate publică, nu mai poate fi chemat în acţiunile în revendicare pentru cazurile în care nu deţine el însuşi bunul în litigiu.
De altfel, în speţă, pârâtul a indicat pe titularul dreptului real (de administrare) exercitat asupra imobilului, în persoana societăţii pârâte, care l-a şi înstrăinat în parte chiriaşului cumpărător, caz în care instanţa a reţinut ca întemeiat şi apelul acestei părţi, pe principalul argument legat de lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii B.I., F.M. şi F.V.G.A., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate de Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi SC M.C. SA împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondate.
Au considerat că în mod greşit, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 480 din vechiul C. civ. şi a regulilor şi principiilor ce guvernează materia revendicării imobiliare, instanţa de apel a reţinut că nu ar opune un titlu de proprietate preferabil celui exhibat de pârâţi asupra imobilului în litigiu.
Au arătat că se legitimează în cauză în calitate de moştenitori ai autoarei lor P.E., fiica lui C.P.
Au solicitat a se observa că imobilul a aparţinut fraţilor C. (P., G. şi T.), iar urmare decesului lui C.P., în anul 1902 s-a întocmit actul juridic denumit „Tranzacţie şi desfacere de societate”, transcris sub nr. 178, prin care s-a convenit asupra împărţirii patrimoniului societăţii „F.C.”, făcând ulterior referire la actul dotal autentificat sub nr. 1458 din 24 august 1915, transcris sub nr. 2128 în Registrul Tribunalului Constanţa.
În continuare, au arătat că imobilul la care fac referire actele menţionate este cel situat în prezent în b-dul Tomis şi că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Raportat la aspectele menţionate, recurenţii au precizat că titlul de proprietate al autoarei lor asupra imobilului revendicat este reprezentat de Actul dotal autentificat sub nr. 1458 din 24 august 1915 şi transcris sub nr. 2128/1915 în Registrul de transcrieri al Tribunalului judeţului Constanţa.
Pornind de la prevederile art. 1233, art. 1234 alin. (1) şi art. 1235 C. civ. de la 1864, au solicitat a se observa că la momentul căsătoriei sale, autoarea lor, P.E. a înţeles a-şi constitui ca dotă bunurile ce făceau parte din averea sa la acel moment, inclusiv imobilul în litigiu, care a dobândit astfel caracterul de bun dotal, urmare convenţiei intervenite între aceasta şi sora sa, E.P.F., în calitate de moştenitoare ale lui P.C.
Au arătat că dovada dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare se face potrivit unor reguli, conform cărora titlul de proprietate poate fi orice act juridic prin care se recunoaşte existenţa dreptului, opozabil erga omnes, iar posesia cea mai bine caracterizată este determinantă.
Au mai precizat că în materia revendicării, prin titlu se înţelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzare, donaţie, etc.) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului ci şi cel declarativ care recunoaşte un drept anterior. În acest context, au considerat că atâta vreme cât prin actul dotal se recunoştea existenţa la momentul căsătoriei în patrimoniul autoarei lor a imobilului în litigiu, acest act juridic face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Potrivit principiului nemo plus juris ad alium tranfere potest, quam ipse habet, au apreciat că titlul de proprietate al autoarei lor este preferabil celui al autorului intimatei – pârâte SC M.C. SA.
Pornind de la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, au solicitat a se observa că Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia a fost preluat imobilul revendicat, nu a constituit un mijloc legal de dobândire a acestuia de către stat, în condiţiile în care preluarea s-a făcut cu încălcarea Constituţiei din 1948, preluarea fiind totodată contrară şi dispoziţiilor art. 480-481 din vechiul C. civ.
În raport de aceste considerente, au menţionat că nu se poate susţine că la data constituirii SC M.C. SA, succesoarea unei alte societăţi comerciale cu capital integral de stat, respectiv SC R.O. SA, statul a transferat acesteia un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului recurenţilor, cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 124/1991 s-a dobândit de către societatea comercială numai un drept de administrare asupra imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte nulitatea recursului invocată de apărătorii intimatei – pârâte SC M.C. SA, această excepţie nu poate fi primită, constatându-se că parte din criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recursul este însă nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
În conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin expresia „judecătorii fondului” se înţelege atât judecătorii de la instanţa sesizată după casarea cu trimitere, cât şi judecătorii din recurs, în caz de casare cu reţinere sau în caz de modificare.
Prin urmare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în care aceasta a rezolvat problema de drept în speţă, cât şi asupra necesităţii de a se administra anumite probe, instanţa de trimitere trebuind să reia judecata procesului, făcând abstracţie de hotărârea care a fost desfiinţată prin casare sau modificare şi ţinând seama de indicaţiile date de instanţa de recurs, în legătură cu cele două aspecte menţionate.
Instanţa de trimitere este deci obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs. În sensul acestor dispoziţii, reflectând organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmărind asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a unora şi aceloraşi norme juridice, dacă instanţa de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuşi să se conformeze dezlegărilor date de către instanţa de recurs problemelor de drept pe care le implică soluţionarea acelui litigiu. Neconformarea faţă de dezlegarea dată problemei de drept de către instanţa de recurs atrage casarea hotărârii pronunţate în asemenea condiţii, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Totodată, instanţa de trimitere este obligată să se conformeze şi îndrumărilor date de instanţa de control judiciar cât priveşte administrarea unor probe şi examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului.
În acest sens, sunt şi reţinerile cuprinse în motivarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 332/2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Or, în cazul în speţă, prin decizia de casare s-au tranşat aspectele juridice ale înscrisurilor de proprietate, reţinându-se că trebuie administrate probele necesare privind dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor potrivit dreptului comun, ceea ce presupune depunerea actelor juridice translative de proprietate în baza cărora autorii reclamanţilor au dobândit proprietatea imobilului în litigiu, întrucât actele de care s-au prevalat reclamanţii nu fac dovada dreptului de proprietate faţă de terţi.
S-a stabilit astfel irevocabil că tranzacţia, ca act juridic declarativ, câtă vreme nu este însoţită de actul juridic translativ de proprietate, face dovada dreptului de proprietate numai între copartajanţi, iar procesului verbal de înfiinţare a cărţii funciare provizorii, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, de asemenea, nu i se poate recunoaşte decât caracterul declarativ de drepturi şi nu constitutiv, faţă de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul 1940, notările fiind făcute în scop de opozabilitate faţă de terţi, fără însă a garanta şi existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate.
În rejudecare însă recurenţii nu au depus altceva decât actul dotal întocmit pe baza tranzacţiei din anul 1902, asupra căruia instanţa de casare s-a pronunţat în sensul că nu are valoare translativă de proprietate.
Aşadar, în raport de considerentele de mai sus, se reţine că instanţa de apel era obligată a ţine cont de statuările din decizia de casare, ceea ce a şi făcut prin pronunţarea deciziei atacate.
Nu pot fi primite astfel motivele de recurs referitoare la caracterul titlului recurenţilor, care au primit o dezlegare obligatorie, după cum nu mai prezintă relevanţă în acest context nici criticile care privesc preluarea abuzivă a imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 şi nici cele referitoare la titlul pârâtei SC M.C. SA.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului SC M.C. SA, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, vor fi obligaţi recurenţii la plata sumei de 2000 lei către intimata – pârâtă, cu aplicarea prevederilor alin. (3) al articolului menţionat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.I., F.M. şi F.V.G.A. împotriva deciziei nr. 61/C din 3 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 2000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata – pârâtă SC M.C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 820/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
