ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 851/2013
Dosar nr. 9138/3/2010
Şedinţa publică din 20 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3472/CA/2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ şi Fiscal, reclamantul B.G.G. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, să dispună obligarea acesteia la emiterea deciziei de restituire a apartamentului din Calea Victoriei, sector 1, a terenului situat în Bucureşti, Str. Vlad Dracu, sector 3 şi a spaţiului comercial situat în Bucureşti, Str. Petru Poni iar în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să dispună obligarea acestui pârât la emiterea unei hotărâri de guvern de restituire a farmaciilor confiscate prin Decretul nr. 418 din 16 mai 1953.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca a revendicat imobilele menţionate în baza Legii nr. 10/2001 şi deşi are acte de dreaptă dobândire, cererea lui nu a fost admisă de autorităţile statului, producându-i-se mari prejudicii.
Prin sentinţa civilă nr. 2448 din 03 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3472/CA/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României, ca neîntemeiată, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de Contencios Administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 310 din 13 februarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 31543/2/2005, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul B.G.G., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Guvernul României.
Prin decizia civilă nr. 2076 din 19 aprilie 2007, pronunţată în dosarul nr. 31543/2/2005, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursul formulat de reclamantul B.G.G. împotriva sentinţei civile nr. 310 din 13 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, a casat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare a capetelor de cerere referitoare la obligarea la restituirea în natură a imobilelor, la Tribunalul Bucureşti - Secţia Civilă şi a menţinut dispoziţia din sentinţa atacată referitoare la respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind obligarea la emiterea unei hotărâri de guvern de restituire a farmaciilor confiscate prin Decretul nr. 418/1953.
În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere din acţiunea reclamantului, că sunt incidente în raport de obiectul acestuia, prevederile art. 21 alin. (1) şi (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu prevederile Legii nr. 554/2004, astfel că respectiva competenţă de soluţionare a acestei cereri aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată, deţinătoare a imobilului solicitat, în concret Secţiei Civile a Tribunalului Bucureşti.
Referitor la modul de soluţionare a capătului de cerere din acţiunea reclamantului, formulat în contradictoriu cu Guvernul României, prin care s-a solicitat obligarea acestuia la emiterea unei hotărâri de restituire a farmaciilor confiscate prin Decretul nr. 418/1953, s-a constatat că în mod corect acesta a fost respins ca inadmisibil, întrucât în cauză conflictul nu s-a născut potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, din emiterea unui act administrativ care să-l fi vătămat pe reclamant într-un drept al său sau într-un interes legitim, din nesoluţionarea în termenul legal a vreunei cereri sau din refuzul nejustificat de a rezolva vreo cerere a reclamantului, adresată Guvernului României, referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, sub nr. 27020/3/2007.
La termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2008, reclamantul B.G.G. a învederat instanţei că nu a formulat notificare pentru imobilul situat în Str. Petru Poni şi că înţelege să îl revendice în baza dreptului comun şi nu în baza Legii nr. 10/2001, aspecte consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
La termenul din data de 03 februarie 2010, tribunalul a dispus disjungerea capetelor de cerere privind restituirea spaţiului comercial situat în Bucureşti, Str. Petru Poni, sector 1 şi privind restituirea terenului situat în Bucureşti, Str. Vlad Dracul, sector 3.
Ca urmare a disjungerii, pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a Civilă a fost înregistrat dosarul nr. 9138/3/2010, având ca obiect restituirea spaţiului comercial situat în Bucureşti, Str. Petru Poni, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 772 din 02 iunie 2010 pronunţată în acest dosar nr. 9138/3/2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantul B.G.G., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea care formează obiectul cauzei de faţă, reclamantul B.G.G. a solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie, spaţiul comercial situat la parterul imobilului din Bucureşti, Str. Petre Poni, sector 1, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Din adresa nr. 12241 din 10 martie 2006 emisă de Ministerul Sănătăţii rezultă că Farmacia G.D. din Bucureşti, Str. Petre Poni, a fost naţionalizată în baza Decretului nr. 134/1949 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare.
Reclamantul nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că persoana juridică mai sus arătată avea în proprietate imobilul a cărui restituire a fost solicitată, situat în Bucureşti, Str. Petre Poni, sector 1 şi nici că bunicul său, G.A., era asociat la persoana juridică de la care a fost preluat imobilul de către stat.
Imobilul care face obiectul cererii se numără conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al acestei legi (speciale).
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării, cu excepţia celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condiţiile speciale ale acestei legi (deci cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deţinerea persoanelor juridice menţionate în text: o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, la data intrării în vigoare a legii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la data de 14 februarie 2002), iar în raport de disp. art. 22 alin. (5) din lege, sancţiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispoziţiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Rezultă aşadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa legii, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile acestei legi. În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aflat în posesia uneia din "unităţile deţinătoare" menţionate de art. 21 alin. (1) din lege, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun-art. 480-481 C. civ nu mai poate fi primită.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că: „Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Din această decizie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, care este obligatorie pentru instanţe, conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având caracter special şi derogatoriu, se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor vizate de acest act normativ nu mai poate fi primită pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamantului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri si condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţia republicata, potrivit cu care competenta instanţelor judecătoreşti si procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai uşor ca procedura prealabilă să se desfăşoare între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire, deoarece în final, tot instanţele judecătoreşti vor fi cele care vor hotărî asupra reparaţiilor prevăzute de lege.
În plus, prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţia republicată dispun că conţinutul si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile legii. Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele si potrivit competenţei sale constituţionale.
Şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că dreptul de acces la justiţie implică prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. în cauza Golder contra Regatului Unit, Curtea a statuat că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum şi că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".
Totodată, prin respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu are loc nici o încălcare a dispoziţiilor art. l din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, art. l din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun actual aflat patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statului, înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză.
În jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat în perioada comunistă nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Poenaru c. României).
Măsurile sancţionatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptăţite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege nu cotravin cerinţelor prevăzute de art. l din Protocolul nr. l şi nici practicii în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată având în vedere considerentele expuse şi faptul că reclamantul B.G.G. nu a făcut dovada formulării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea în natură a spaţiului comercial situat în Bucureşti, Str. Petre Poni, sector 1 şi nici a dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul B.G.G. a formulat apel în termen legal, precizând faptul că prin tergiversări abuzive, prin refuz de a judeca, folosind şi acţiunile avocaţilor ce l-au înşelat în convenţii, judecătorii fondului au favorizat această înşelăciune, prin refuzul de restituire.
A apreciat că i-au fost grav încălcate drepturile fundamentale, nu s-a respectat jurisprudenţa CEDO, iar magistraţii au încălcat în mod grav şi repetat legea, prin soluţia pronunţată.
Ulterior primei zile de înfăţişare din apel, când cauza a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părţilor la primul termen de judecată, reclamantul a solicitat redeschiderea judecăţii, precizând totodată, că depune şi motive de apel (fila 188 dosar prezent) conform cărora a invocat dreptul de revendicare imprescriptibilă pentru spaţiul comercial în litigiu, situat la parterul şi subsolul unui bloc la adresa indicată în acţiune, imobil care a fost naţionalizat ca farmacie prin Decretul nr. 134/1949 de la autorul şi bunicul reclamantului G.A.V., conform procesului - verbal predat reclamantului de Arhiva CAFIN a Ministerului de Finanţe. A apreciat că valoarea acestui spaţiu comercial este de 400.0000 euro iar valoarea chiriei pierdute şi a profitului din 1949 până azi la 4 milioane euro.
A solicitat obligarea pârâţilor să depună la dosar documentele de preluare pe care le deţin PMB-CGMB, Departamentul de valorificare spatii comerciale să aducă contractul care îl are cu societatea M. pentru a se constata nulitatea lui absolută.
A solicitat să fie obligată pârâta P.M.B. - Direcţia Concesionari şi să-i predea reclamantului 80% din chiria încasată până astăzi, întrucât cunoştea că nu este proprietar, ci doar un posesor fără drept, deţinător fraudulos prin dreptul forţei.
Reclamantul a mai susţinut că documentele cu valoare de înscrisuri prin care probează naţionalizarea acestui bun al autorilor săi se găsesc la filele nedisjunse din dosarul nr. 27020/3/2007 - fost la I.C.C.J.
A susţinut că nu există nici un dubiu că autorii reclamantului sunt proprietarii si reclamantul ostenitorul, solicită instanţei ca prin sentinţa civilă ce se va pronunţa să se dispună următoarele:
1. Nulitatea absolută a contractului dintre PMB-CGMB şi M. sau firma iniţiala care preluat spaţiul;
2. Retrocedarea în deplină si netulburată posesie a acestei proprietăţi către apelant, chiriaşul rămânând în spaţiu, plătindu-i chiria pieţei.
Reclamantul a susţinut că înţelege să se folosească de orice mijloc de probatoriu, permis de lege, pentru a-şi dovedi drepturile.
Pârâţii nu pot invoca prevederi C. civ. pentru a nu aduce documentele ce le deţin la dosar, decretele abuzive de naţionalizare nu erau judecate in justiţie după vreun C. civ. al unui stat de drept democratic, ci erau abuzuri staliniste ca parte a unui genocid si program de exterminare a proprietarilor legitimi în toate tarile comuniste.
Reclamantul a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului prin care PMB sau orice altă persoana juridică sau fizică deţine sau foloseşte acest spaţiu comercial, naţionalizat de la autorul şi bunicul său G.A.V. prin Decretul 418 din 16 mai 1953; să fie obligată PMB să-i lase in deplina si netulburata posesie proprietatea; să fie anulate şi casate hotărârile instanţei de fond pentru refuz de judecata si abuz de drept ca netemeinice si nelegale.
Reclamantul a solicitat:
1. Să se constate că acest spaţiu comercial parter şi subsol si terenul aflat sub el, au fost preluate prin Decret de Naţionalizare, de la autorii reclamantului;
2. Să se dispună anularea oricărui act prin care PMB a cedat vreun drept de folosinţă unei juriste, angajată la PMB, care a devenit judecătoare, poate chiar la Tribunalul Bucureşti si poate chiar S.C., aşa spunea în 2005 M.M., care avea acte pe firma SC C.I.
1. Să se dispună ca SC M. SA să-i plătească reclamantului retroactiv chiria de piaţa, scăzând diferenţa plătită pe contract către PMB sau orice alt subsidiar fraudulos. Să fie obligat acest pârât să aducă în instanţă pentru apelant fişa de calcul - contractul.
2. Să fie obligată PMB să-i predea în deplină şi netulburată posesie acest imobil, să-i predea 80% din încasările contractului de concesionare către SC M. SA sau diverşi interpuşi sau firme căpuşă.
3. Instanţa să se pronunţe privitor la cererea de a fi despăgubit apelantul de Statul Român prin Ministerul de Finanţe pentru lipsire de folosinţă cu o suma de 70.000 Euro anual (şapte zeci mii), începând cu 1949, adică 62 ani = 4.343.000 euro (patru milioane trei sute patruzeci si trei mii euro) în dovedirea drepturilor de moştenitor şi proprietar, a depus o serie de înscrisuri certificate ca fiind conforme cu cele originale.
În drept, şi-a întemeiat apelul, pe prevederile art. 1 Protocol nr. 1 şi art. 6 şi jurisprudenţa CEDO, Legea Micii Reforme, Codul Civil - art. 480 şi următoarele şi Codul procedură civilă - art. 172 alin. (1) şi (2).
A formulat în acelaşi context, şi cerere de introducere în cauză, a mai multor persoane fizice sau juridice: SC P.L., SC C.I. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (fila 29 dosar apel).
La termenul de judecată din data de 20 octombrie 2011, în contextul în care instanţa de apel a pus în discuţie admisibilitatea în apel, a cererilor noi formulate de reclamant (constatare nulitate absolută a diverse acte juridice, plata retroactivă a chiriei, etc.), respectiv introducerea în cauză, a unor noi pârâţi, reclamantul a precizat că înţelege să renunţe la aceste cereri (fila 136 verso dosar apel).
La acelaşi termen de judecată, reclamantul a renunţat şi la cererea de conexare a prezentei cauze, la dosarul nr. dosarul nr. 27020/3/2007.
La solicitarea expresă a instanţei de judecată, Secţia a IX- a a Curţii de Apel Bucureşti a înaintat la dosar, copiile actelor din dosarul de fond nr. 27020/3/2007 (cel din care s-a disjuns prezenta cauză) (filele 65 şi urm dosar prezent).
În apel, s-a administrat conform art. 292 şi art. 295 C. proc. civ., proba cu înscrisuri: fişa personală a autorului reclamantului, G.V.A., emisă de Ministerul Afacerilor Externe, eliberat la data de 5 iunie 1951; cerere de modificare, înregistrată sub nr. 502 din data de 28 mai 1947, emisă de Camera de Comerţ şi de Industrie din Buzău - Oficiul Registrului Comerţului; adresă înregistrată sub nr. 12241 din data de 10 martie 2006, emisă de Ministerul Sănătăţii - Compartimentul Relaţii cu Presa; proces - verbal al Adunării Generale ordinare şi extraordinare din data de 24 iunie 1947, emis de Societatea Anonimă Română pentru Comerţ şi Industrie de Produse Farmaceutice şi Sanitare „H."; proces - verbal din data de 06 iunie 1945 - interogator -, emis de Ministerul Justiţiei - Tribunalul Poporului - Acuzator Public 12; situaţia patrimonială la naţionalizare a farmaciei - Anexa 108 la Decretul nr. 134/1949; concluzia din data de 31 iulie 1953; adresă emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, înregistrată sub nr. 16485 din data de 05 august 2005; adresa înregistrată sub nr. 712/C din data de 14 noiembrie 2006, emisă de Ministerul Justiţiei - Tribunalul Militar teritorial - Biroul Arhivă; certificat de căsătorie al autorului reclamantului, G.V.A., emis de Republica Populară Română - Sfatul Popular al Raionului Bucureşti; adresa înregistrată sub nr. 691/C din data de 27 mai 2003, emisă de Ministerul Justiţiei - Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă Specială; certificat de deces al autorului reclamantului G.A., nr. 25 din data de 03 august 1962, emis de Primăria comunei Lereşti, judeţ Argeş; certificat de moştenitor din data de 06 martie 1992, emis de notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, de pe urma defunctei G.E.; certificat de calitate de moştenitor legal din data de 05 martie 2003, emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „S.D. şi T.B. – C. – C.", de pe urma defunctei B.V.", sentinţa civilă nr. 971 din data de 25 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. 23399/3/2010, precum şi copii xerox ale unor articole publicate în Ziarul „A." din data de 18 iulie 2005, Ziarul „A." şi Ziarul „A.C.", adresă emisă de Arhivelor Naţionale înregistrată sub nr. 17540 din 04 noiembrie 2011; adresă emisă de Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale înregistrat sub nr. C 4444 din data de 09 noiembrie 2011; adresa emisă de Serviciul Judeţean Prahova de pe lângă Arhivele Naţionale înregistrată sub nr. 1335 din data de 15 noiembrie 2011; adresă emisă de Serviciul Judeţean Buzău de pe lângă Arhivele Naţionale înregistrată sub nr. C 1403 din data de 17 noiembrie 2011, adresa nr. 1674 din data de 08 februarie 2012, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale; adresa nr. 2892 din data de 06 februarie 2012, emisă de Ministerul Sănătăţii - Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti; adresa nr. 1010 din data de 13 februarie 2012, emisă de Ministerul Sănătăţii - Institutul Naţional de Sănătate Publică; adresa nr. 1674 din data de 15 februarie 2012, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale; adresa nr. C 325 din data de 14 februarie 2012, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale - Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale; adresa nr. 1057379/1652 din data de 17 februarie 2012, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat; adresa nr. 1057379/1653 din data de 16 februarie 2012, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciul Cadastru; fax, din partea Bibliotecii Academiei, prin care a comunicat copia Legii nr. 804/1946, adresa nr. 1057379/1652 din data de 17 februarie 2012 (4493/20 februarie 2012) privind identificarea imobilului în cauză, adresa Administraţiei Fondului Imobiliar, înregistrată sub nr. 14335 din data de 10 aprilie 2012, adresa înregistrată sub nr. 1071804/5149 din data de 02 mai 2012, eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciu Evidenţă Domeniu Public şi Privat.
Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze apelul, faţă de prevederile art. 3 C. proc. civ. şi art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Verificând sentinţa apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea a reţinut că acţiunea reclamantului reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun, potrivit calificării date de instanţa de fond, în temeiul inclusiv al cererii precizatoare orale a reclamantului, expuse la fila 38 dosar fond.
Potrivit doctrinei juridice, acţiunea in revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
Hermeneutica elementelor art. 480 C. civ. relevă aşadar că şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să exhibe un titlu care cel puţin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat.
Prin titlu, se înţelege în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit.
Aşadar, premisa analizei comparative a situaţiei juridice a părţilor litigante într-o acţiune în revendicare de drept comun, este existenţa unui titlu cel puţin formal de proprietate al reclamantului, întrunirea acestui element fiind de natură a permite analiza în continuare, pe fond, a cererii de revendicare.
Sub acelaşi aspect, Curtea mai apreciază că întrucât obiectul prezentei cauze îl reprezintă o acţiune în revendicare de drept comun, reglementată de art. 480 C. civ. şi nu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, rigorile presupuse de dovada dreptului de proprietate instituite de dreptul comun în materie, ilustrate anterior, nu vor putea fi atenuate de prevederile mai favorabile ale legii speciale evocate.
De altfel, reclamantul a urmat şi procedura Legii nr. 10/2001 (conform menţiunilor de la filele 7-8 dosar fond, precum şi înscrisurile de la filele 90 şi urm., 96 şi urm. dosar apel) inclusiv cu referire la acest imobil, astfel încât reclamantul nu va fi lipsit de beneficiul special al legiuitorului sub acest aspect acordat în procedura specială, însă neaplicabil în cea obişnuită.
2. Aplicând toate aceste considerente teoretice, la speţa dedusă judecăţii, Curtea a constatat împrejurarea că reclamantul nu exhibă nici un titlu de proprietate al autorului său asupra imobilului din str. Petru Poni (actual Bvd. I. G. Duca, sector 1) care să poată fi opus pârâtei.
Curtea a reţinut că, în prezent, imobilul în litigiu, este în patrimoniul Municipiului Bucureşti, fiind administrat de Administraţia Fondului Imobiliar, fiind închiriat societăţii comerciale SC P.L. SRL, în baza fişei de calcul nr. 1354 din 06 august 2010 întocmite de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală Achiziţii - Direcţia Contracte şi este folosit ca şi centru medical (adrese Primăria Municipiului Bucureşti şi Administraţia Fondului Imobiliar - filele 229, 233 dosar apel).
Curtea a mai reţinut că încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a arătat care este titlul de proprietate al autorului său şi deci, implicit al său, precizând doar în mod repetat, că bunicul său a deţinut la adresa indicată, o farmacie intitulată G.D. care ar fi fost naţionalizată în temeiul Decretului nr. 134 din 02 aprilie 1949 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare ca: farmaciile urbane reşedinţe şi nereşedinţe de judeţ şi centre importante muncitoreşti, laboratoare chimico-farmaceutice, drogherii medicinale, depozite de medicamente şi laboratoare de analize medicale (adresa Ministerului Sănătăţii - fila 33 dosar apel).
De şi în temeiul rolului său activ, reglementat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., Curtea a dispus căutarea eventualului titlu de proprietate al numitului A.V.G. asupra farmaciei în discuţie, în Arhivele Naţionale ale României Sediul Central, dar şi în cel al Direcţiilor Prahova şi Buzău, în arhivele Ministerului Sănătăţii - Serviciul Arhivă şi a Ministerului Sănătăţii - Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, a Ministerul Sănătăţii - Institutul Naţional de Sănătate Publică, acesta nu a fost identificat şi furnizat instanţei de judecată.
Concomitent, toate aceste instituţii au răspuns nefavorabil cererilor instanţei în vederea comunicării măcar a documentelor care sa ateste structura acţionariatului pentru farmacia deţinută în str. Petre Poni (colţ cu str. I.GH. Duca), Bucureşti, preluată în baza decretului menţionat, pentru a se verifica dacă autorul reclamantului, G.V.A. (fiul lui V.), născut în anul 1902, în localitatea Mizil, jud. Buzău, era asociat sau ce calitate avea în raport de farmacie, instanţa realizând şi precizarea suplimentară în cadrul adreselor emise, că farmacia ar fi fost iniţial înregistrată în Mizil, jud. Buzău, fiind radiată din evidenţele Camerei de Comerţ şi Industrie din Buzău, ca urmare a obţinerii concesiunii de farmacie în Bucureşti (a se vedea filele 167, 165, 173, 185, 204, 206, 208, 210, 212 dosar apel).
Nu mai puţin, acelaşi răspuns nefavorabil a fost transmis şi în referire la solicitarea privind identificarea şi transmiterea tuturor documentelor aflate în arhiva dumnealor, cu privire la preluarea de către stat, a farmaciei G.D. situate în Bucureşti, str. Petre Poni, colţ cu str. I. Gh. Duca, sector 1, respectiv: acţionari, proprietari, etc.
Singurele înscrisuri relevante sub acest aspect, depuse în urma tuturor acestor demersuri la dosar, au fost adresa nr. 32417 din 17 mai 1947 a Direcţiei Farmaciilor şi Medicamentelor din Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (fila 179 dosar apel), prin care numitul G.A., farmacist, era înştiinţat că i s-a acordat în temeiul Legii nr. 804/1996, o concesiune de farmacie în Bucureşti, str. Petre Poni, precizându-se şi că această concesiune va fi definitivată de Minister, prin înalt Decret Regal. În temeiul acestei concesiuni, numitul G.A. a radiat firma sa (o farmacie) deţinută în Mizil, str. Regele Mihai (ulterior Carol), (filele 44, 174,176 dosar prezent).
Adresa evocată, având nr. 32417 din 17 mai 1947, nu atestă însă, decât dobândirea dreptului de concesiune asupra farmaciei indicate. Or, dreptul de concesiune asupra unui bun, atribuie titularului său (concesionarul), doar prerogativa exploatării respectivului lucru, pentru un anumit interval de timp, bunul rămânând pe mai departe, în proprietatea concedentului. Aşadar, în acest context juridic, nu poate fi realizată vreo echivalenţă între beneficiarul unei concesiuni şi titularul dreptului de proprietate asupra bunului.
Prevederile Legii nr. 804/1996 (pe care Curtea a ataşat-o la dosar, de la Biblioteca Naţională - filele 221, 222 dosar apel) în temeiul căreia s-a atribuit preliminar concesiunea, nu infirmă regimul juridic comun al dreptului de concesiune evocat, neconţinând nici un fel de prevedere derogatorie.
Curtea a reţinut, de altfel, că potrivit precizării finale din cadrul adresei nr. 32417 din 17 mai 1947 expuse, nici măcar atribuirea dreptului de concesiune nu era certă, atât timp cât definitivarea concesionării urma a se realiza în temeiul unui decret regal, în acord de altfel, cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 804/1996.
Or, în cauză, nu s-a identificat şi prezentat nici un document care să ateste măcar emiterea acestui decret regal, cu atât mai puţin nefiind administrat cauzei, ca şi probă, însuşi eventualul decret regal care s-ar fi emis, astfel încât din perspectiva acestor elemente, Curtea a apreciat că există un dubiu chiar şi asupra definitivării concesiunii farmaciei respective.
Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că actele de vânzare-cumpărare autentificate la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat, sub nr. 9056 din 28 martie 1927 (filele 91-92 dosar apel), respectiv sub nr. 32139 din 26 iunie 1945 (filele 102-104 dosar apel) vizează alte două imobile revendicate de reclamant (care nu fac obiectul prezentului dosar disjuns), situate în str. Vlad Dracul (fost str. Laboratorului), respectiv în Calea Victoriei.
Curtea a reţinut totodată şi împrejurarea că din probele administrate cauzei, mai rezultă că numitul G.V.A. (fiul lui V.), născut în anul 1902, în localitatea Mizil, jud. Buzău, a fost acţionar la alte farmacii decât prezenta, exempli gratia: farmacia H. (fila 120 dosar prezent apel, reclamantul precizând în mod expres, la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2012, că această farmacie menţionată, ca de altfel şi cea din Calea Victoriei, reprezintă farmacii distincte de cea revendicată în prezentul dosar, situată în str. Petre Poni, ele fiind preluate de statul comunist, în temeiul unor alte acte normative - fila 196 verso dosar apel) sau farmacia din Mizil, anterior expusă (a se vedea menţiunile în acest sens, din filele 174, 182, 117, 118 dosar apel).
Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, Curtea a constatat în temeiul principiului juridic idem est non esse et non probări (a nu fi probat echivalează cu a nu exista) că, în cauză, reclamantul, în pofida concursului instanţei de judecată ce a efectuat demersuri din oficiu, nu a demonstrat existenţa vreunui titlu de proprietate al autorului său invocat G.V.A., asupra imobilului în litigiu, deşi avea această obligaţie procesuală în temeiul art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, împiedică cercetarea în continuare a celorlalte elemente presupuse de o acţiune în revendicare de drept comun (inter alia calitatea de moştenitor a reclamantului faţă de autorul său titular al dreptului de proprietate, preferabilitatea dreptului autorului său faţă de cel al intimatului), această omisiune fiind suficientă pentru adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii şi pe cale de consecinţă, a apelului.
3. În privinţa criticilor legate de apărarea sa cu viclenie de către apărătorul desemnat din oficiu, Curtea a reţinut că reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă aserţiunea sa. Dimpotrivă, Curtea a reţinut că la termenul de judecată din data de 05 mai 2010, reclamantul personal a precizat că înţelege să renunţe la asistenţa juridică din oficiu (fila 38 dosar fond).
Aceeaşi apreciere a caracterului neîntemeiat se impune şi în legătură cu criticile legate de abuzurile invocat a fi comise de judecătorii fondului, Curtea constatând că termenele de judecată acordate au fost justificate şi motivate corespunzător de instanţa fondului, neexistând indicii că drepturile fundamentale ale reclamantului ar fi fost ignorate.
Nu mai puţin, aprecierile reclamantului legate de existenţa unui consorţiu care favorizează grupuri cu scopuri ilicite imobiliare, din care ar face parte şi judecătorii individualizaţi de reclamant, sunt străine de cauza de faţă.
Curtea a mai reţinut că aserţiunea reclamantului de pe parcursul procesului (neformulată prin motivele de apel depuse până la prima zi de înfăţişare când cauza s-a suspendat), în sensul că instanţa de fond s-ar fi pronunţat fără actele din dosarul din care s-a realizat disjungerea prezentului litigiu, este neîntemeiată, întrucât în dosarul de fond prezent disjuns, se află copii ale actelor respective (filele 3 şi urm.), ele fiind reataşate şi în faza de apel (filele 65 şi urm. dosar prezent apel).
Pentru considerentele expuse care au substituit în parte motivarea tribunalului, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamantul a declarat recurs,
Prin cererea de recurs reclamantul a susţinut că nu i-a fost permis de către instanţă accesul la documentele din dosar şi că dosarul a fost judecat cu nerespectarea principiului contradictorialităţii. A mai susţinut că procesul durează de 7 ani şi că la fila 179, în răspunsul Arhivelor Ministerului Sănătăţii se menţionează că în anul 1947, la data de 17 mai a fost acordată concesiune de farmacie autorului său, ce a fost definitivată prin înalt Decret Regal.
Prin cererea intitulată „Recurs - motivarea faptică a recursului şi clarificarea pentru judecătorii Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti a unor termeni din domeniul proprietăţii şi a funcţionării Statului de Drept Democratic" înregistrată la dosarul înaltei Curţi la data de 11 februarie 2013, recurentul-reclamant a susţinut că nelegal s-a reţinut de către instanţe că nu s-a tăcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, deoarece la dosar era depusă lista decretului de naţionalizare nr. 134/1949 precum şi actul emis de Ministerul Sănătăţii care consfinţeşte dreptului autorului său de a primi o concesiune de farmacie în str. Petru Poni colţ cu I. Gh. Duca, sector 1, Bucureşti. A solicitat instanţei să fie respectată jurisprudenţa CEDO privitor la proprietate, moştenire, libertăţi economice, dreptul la viaţă, precum şi să dispună predarea imediată şi necondiţionată a imobilului în litigiu „aşa cum este definit în răspunsul AFI", în suprafaţă de 212 mp, din care 46 mp la subsol. A mai arătat că motivarea în drept va fi dezvoltată la termenul acordat de instanţă şi în cadrul „Concluziilor scrise".
La termenul din 13 februarie 2013, înalta Curte i-a pus în vedere recurentului-reclamant să încadreze în drept criticile formulate prin cererea de recurs.
Prin „Concluziile scrise" înregistrate la dosar la data de 19 februarie 2013, recurentul-reclamant, invocând art. 304 pct. 9 şi art. 307 C. proc. civ. precum şi jurisprudenţa CEDO, a solicitat modificarea hotărârilor judecătoreşti şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată (după disjungere) şi, în baza probatoriului administrat, obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti de a-i lăsa în deplină proprietate si posesie imobilul din strada Petru Poni, corespondent cu I. Ghe. Duca, Sectorul 1, Bucureşti, constituit din parter si subsol in suprafaţa de 206,94 mp ( 139,07 mp - parter si 67,87mp - subsol), conform adresei nr. NG/4110/02 martie 2006 emisa de Administraţia Fondului Imobiliar a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Recurentul-reclamant a susţinut că prin înscrisurile din dosarele de fond şi apel cât şi prin cele depuse la dosar în recurs, a făcut dovada ca este moştenitorul unic al bunicului său, A.G. Prin adresa nr. 32417 din 17 mai 1947, bunicului său, farmacist, i s-a răspuns de către Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale ca in urma cererii sale i s-a acordat o concesiune de farmacie in strada Petru Poni. Acest răspuns este îndreptat către solicitant la adresa unde acesta deţinea spaţiul adecvat pentru o astfel de activitate. In niciuna dintre probele de la dosar nu se menţionează ca se concesionează spaţiul din strada Petru Poni, ci doar "concesiune de farmacie", in sensul avizului de funcţionare.
În Anexa la Decretul nr. 134/1949, farmacia G. este trecuta la poziţia a 8 a, iar sediul social in care funcţiona aceasta reiese din Fisa nr. 29, anexata prezentelor concluzii scrise. Deasemenea, Ministerul Sănătăţii prin adresa nr. 12.241 din 10 martie 2006, confirma: "Potrivit Decretului nr. 134 din 2 aprilie 1949 pentru naţionalizarea unităţilor sanitare ca: farmaciile urbane [.], publicat in buletinul Oficial nr. 15 bis din 2 aprilie 1949, este listata ca fiind naţionalizata numai farmacia G.D., str. Petru Poni" Recurentul-reclamant a susţinut că bunicului său nu i s-au confiscat doar fondul de marfa, mobilierul, capitalul deţinut de 100%, ci si sediul social in care îşi desfăşura activitatea.
Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune pe care înalta Curte a pus-o în discuţie în şedinţa publică din 13 februarie 2013, se constată că recursul este nul pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, deşi recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă nici un element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de aceste cazuri de nelegalitate.
Astfel, pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea instanţei nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Pct. 9 al aceluiaşi articol se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept, recursul trebuie să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic, respectiv de ce anumite dispoziţii legale, care trebuie individualizate, au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.
Criticile recurentului-reclamant vizează faptul că instanţele nu au ţinut cont de înscrisurile de la dosar şi greşit au reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Modul în care instanţa de apel interpretează probele administrate şi stabileşte pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu poate face obiect al examinării în calea de atac a recursului deoarece interpretarea probelor sau omisiunea de a avea în vedere, la soluţionarea cauzei, probe determinante nu mai constituie motive de recurs, în urma abrogării cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. ll C. proc. civ. (prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000) şi, respectiv, art. 304 pct. 10 din acelaşi cod (prin art. I pct. lll1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005), aceste motive fiind cele care, înainte de abrogare, permiteau cenzurarea în recurs a greşelilor de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi pentru motive de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele.
Susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu i-a fost permis de către instanţă accesul la documentele din dosar nu poate constitui motiv de recurs în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, susţinerea recurentului-reclamant în sensul că dosarul a fost judecat cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, fără a se preciza care sunt elementele concrete în raport de care se poate aprecia că instanţa de apel a încălcat acest principiu nu reprezenta decât o afirmaţie generică ce nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui cadru legal, invocându-se motive ce ţin de temeinicia şi nu de legalitatea hotărârii atacate, înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva deciziei nr. 209 din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 852/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 824/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
