ICCJ. Decizia nr. 852/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 852/2013

Dosar nr. 7362/2/2011

Şedinţa publică din 13 februarie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 606 din 18 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC M. SA, a respins acţiunea formulată de reclamanţii R.I.M., C.I.M. şi R.I.A., împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar acţiunea reclamanţilor având drept obiect, astfel cum a fost precizat şi completat, constatarea preluării abuzive, fără titlu a apartamentelor din Bucureşti, şi a cotelor părţi comune ale imobilului a fost respinsă, a fost obligat pârâtul SC M. SA să se pronunţe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001, trimisă în temeiul Legii nr. 10/2001; constatarea ilegalităţii acţiunii de privatizare a societăţii pârâte şi obligarea la restituirea în natură a bunului, a fost respinsă ca neîntemeiată; cererea de intervenţie principală formulată de F.N.P. şi D.J.E., având drept obiect revendicarea unei părţi din acelaşi imobil, a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii, s-a reţinut că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, că pârâta este o societate pe acţiuni, cu capital integral privat, urmarea privatizării efectuate în anul 1994 conform legii, fiind astfel deţinător de bună-credinţă al imobilului şi, drept urmare, are un titlu preferabil celui prezentat de reclamanţi, situaţie în care reclamanţii şi intervenienţii pot solicita obligarea pârâtei să emită o decizie motivată prin care să se facă o ofertă în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1028/A din 06 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de interveniente.

Prin decizia nr. 5201 din 26 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanţii C.I.A.M. şi R.I.A. şi intervenienţii D.J.E., F.N.P. împotriva deciziei civile nr. 1028/A din 06 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a Civilă pe care a casat-o; a admis apelurile declarate de reclamanţi şi intervenienţi împotriva sentinţei civile nr. 606 din 18 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a Civilă; a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, la data de 21 noiembrie 2007, sub nr. 40939/3/2007.

La data de 22 ianuarie 2008, reclamanţii au depus prin serviciul registratură o cerere precizatoare, prin care au solicitat să se constate lipsa valabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, să se dispună restituirea în natură către reclamanţi a părţilor din imobilul situat în Bucureşti, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din: Biroul de la parter şi magazia de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forţată şi perpetuă din: teren, scări, culoare, lifturi, calorifer şi obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2 din petit.

Reclamanţii, au solicitat instanţei să ia act de renunţarea, în baza art. 246 C. proc. civ., la judecata capetelor de cerere prin care au| solicitat obligarea pârâtei SC M. SA ca, în calitate de deţinător în sensul Legii nr. 10/2001, să se pronunţe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001 şi „să se constate că privatizarea pârâtei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale."

Prin cererea de intervenţie formulată de F.N.P. şi D.J.E. s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, lăsarea în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia notată cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota indiviză de 1/2 din biroul de la parter şi magazia de la subsol care dă către curtea, de lumină; cota indiviză forţată şi perpetuă din terenul în suprafaţă de 452 mp, scări, culoare, lifturi, calorifer.

Faţă de precizarea depusă la dosar la data de 22 ianuarie 2008, văzând şi cadrul procesual indicat de reclamanţi şi intervenienţi, tribunalul a luat act că reclamanţii nu mai înţeleg să se judece în contradictoriu cu A.V.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice.

În şedinţa publică din data de 11 martie 2008, s-a prezentat reclamantul R.I.A. care a declarat că renunţă la judecarea capetelor 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunţe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 şi să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

În şedinţa publică din data de 08 aprilie 2008, s-a depus la dosar procura dată în dată de 13 martie 2008 la Munchen, însoţită de apostilă, prin care C.I.A. a arătat că renunţă la judecarea capetelor 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată precizată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA, să se pronunţe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 şi să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

În şedinţa publică din data de 08 aprilie 2008, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, după apariţia Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 716 din 15 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capetelor 2 şi 3 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunţe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 şi să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

Totodată, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind respinsă cererea ca inadmisibilă.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prin care reclamanţii au solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului din Bucureşti, iar reclamanţii şi intervenienţii au solicitat revendicarea imobilului în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, invocată din oficiu de tribunal, instanţa a reţinut că imobilul revendicat de către reclamanţi şi intervenienţi situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. şi D.S., conform contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 şi transcris sub nr. 13252/1941. Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990 imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA

În prezent, a reţinut tribunalul, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoană juridică, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 şi anexei la contractul de privatizare nr. 329/1994 pentru construcţie şi a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Tribunalul a reţinut că se observă ca pârâta este privatizată conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 30 iunie 1994 şi a actului adiţional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizată şi funcţionează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acţiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acţionar deţinător al capitalului social.

Imobilul a cărui revendicare se solicită, compus din construcţie şi teren în suprafaţa de 444 m.p., se află în proprietatea paratei.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", astfel încât apare clar că legea stabileşte admisibilitatea unei acţiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără titlu valabil, deci a unei acţiuni în revendicare a unui asemenea bun, de inexistenţa unei legi speciale de reparaţie.

Or, Legea nr. 10/2001 a constituit tocmai o asemenea lege specială de reparaţie, care a venit să reglementeze raporturile privind restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil. Legea nr. 10/2001, a reţinut tribunalul, reglementează măsurile reparatorii ce vor fi acordate foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat prin raportare la organele şi unităţile deţinătoare ale administraţiei publice, regii autonome sau societăţi cu capital de stat şi organizaţii cooperatiste.

În speţă, a apreciat tribunalul, sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "pentru imobilele - terenuri şi construcţii - evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii de piaţă a imobilelor solicitate. În situaţia acestor imobile, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea”.

În situaţia în care imobilul se află în patrimoniul unei societăţi privatizate, se poate urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea trebuind înaintata entităţii care a efectuat privatizarea care va fi obligată să emită o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005

Potrivit art. 26 alin. (3) din acelaşi act normativ, a reţinut tribunalul, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Din dispoziţia art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sus-citată, rezultă că, potrivit acestei legi speciale, se vor acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, pentru imobilele preluate de stat, însă numai dacă se urmează aceasta lege şi dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

Prin stabilirea de către o lege specială, în speţă Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituţii competente pentru a răspunde, decizii sau dispoziţii ce pot fi atacate în instanţă, nu se încalcă dreptul de proprietate sau accesul liber la justiţie.

În mod constant, a reţinut tribunalul, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au statuat că, prin simpla stabilire a unor proceduri şi a unor termene nu se încalcă liberul acces la justiţie al persoanei interesate.

Tocmai pentru că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine reparaţia prejudiciului cauzat de către stat numai în condiţiile legii de faţă, iar acţiunea în revendicare a acestor imobile introdusă pe calea dreptului comun (întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480-481 C. civ.) este inadmisibilă, în condiţiile în care o lege specială a stabilit că, ori de câte ori imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate şi se găsesc în administrarea, folosinţa sau exploatarea autorităţilor şi instituţiilor publice, a regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, a societăţilor comerciale privatizate şi organizaţiilor cooperatiste, iar persoanele îndreptăţite trebuie să se recurgă la procedura prealabilă prevăzută în această lege, legiuitorul a prelungit de mai multe ori termenele prevăzute iniţial prin Legea nr. 10/2001, dând posibilitatea tuturor să afle şi să se folosească de aceste dispoziţii imperative.

Caracterul special al Legii nr. 10/2001, lege ce are prioritate faţă de dreptul comun, rezultă şi din dispoziţiile art. 47 din această lege, care statuează asupra situaţiei în care au fost introduse acţiuni în revendicare până la intrarea în vigoare a acestei legi, devenind clar astfel că, de la intrarea ei în vigoare, aceasta reglementează în mod exclusiv raporturile dintre persoanele care se pretind proprietare ale unui imobil ce face obiectul acestei legi şi a fost preluat abuziv de către stat şi acesta din urmă.

Reclamanţii au menţionat faptul că au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, aceasta reprezentând un motiv de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâta persoană juridică. Chiar dacă acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, nefiind supusă unui termen de prescripţie, nu duce la concluzia că ea devine şi admisibilă, atunci când o lege specială a stabilit modul şi procedura de restituire.

Faţă de aceste aspecte, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contradictoriu cu pârâta SC M. SA şi a respins cererea de revendicare, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii C.I.A. şi R.I.A., precum şi intervenienţii, apelurile fiind admise prin decizia civilă nr. 762 din 16 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, a depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură. În speţă, notificaţii au refuzat să emită decizia de care face vorbire dispoziţia legală menţionată. În această situaţie, în mod corect, reclamanţii au solicitat instanţei să se dispună restituirea în natură a imobilului în cauză, instanţa putând suplini refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea şi de a restitui imobilul, putând dispune în baza probelor administrate asupra cererii de restituire în natură.

Aşadar, a reţinut instanţa de apel, în mod corect, reclamanţii, în virtutea liberului acces la justiţie, au investit instanţa de judecată cu prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată putând să se pronunţe asupra cereri de restituire.

Este de menţionat, a apreciat instanţa de apel, că prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabili că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei /dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţi deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

De asemenea, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii de intervenţie în nume propriu formulată de către intervenienţi, cât timp prin dispozitivul hotărârii s-a consemnat numai soluţia cu privire la cererea reclamanţilor şi nu şi cu privire la cererea de intervenţie.

Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel Bucureşti, considerând întemeiat apelul declarat, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, având în vedere faptul că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi reţinând în greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, nepronunţându-se nici cu privire la cererea de intervenţie în nume propriu, formulată de către intervenienţi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M. SA, recurs care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că este indiscutabil faptul că reclamanţii, în al doilea ciclu procesual, şi-au precizat acţiunea (filele 18 şi 22 din dosarul nr. 40939/3/2007 al Tribunalului Bucureşti), solicitând instanţei să constate lipsa valabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti; să se dispună restituirea în natură a părţii din imobilul respectiv, conform actului de partaj voluntar din 2 noiembrie 1947 şi să fie obligată pârâta SC M. SA să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil

De asemenea, la punctul II din cererea precizatoare, reclamanţii au cerut să se ia act că renunţă la judecata capetelor de cerere, prin care au cerut obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 638/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi la capătul de cerere privind constarea nelegalităţii privatizării pârâtei.

Intervenienţii solicitaseră încă din primul ciclu procesual ca pârâta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie partea din imobilul în litigiu care li se cuvine (fila 336 dosar nr. 6388/2011 al Tribunalului Bucureşti).

Mai mult, atât reclamanţii cât şi intervenienţii au precizat valoarea obiectului cererii (filele 40 şi 41 dosar nr. 40949/3/2007 al Tribunalului Bucureşti), rezultând astfel că au înţeles să formuleze o acţiune în revendicare.

Prin urmare, a reţinut instanţa de recurs, în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că temeiul juridic al cererii formulate de reclamanţi şi intervenienţi îl constituie dispoziţiile Legii nr. 10/2001, temeiul juridic fiind de fapt art. 480 şi art. 481 C. proc. civ., adică o acţiune în revendicare formulată atât de reclamanţii cât şi de intervenienţi.

De asemenea, a apreciat instanţa de recurs, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii formulate de intervenienţi, din cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 716 din 15 aprilie 2008, rezultând că a fost admisă atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile formulate de reclamanţi, cât şi a cererii de intervenţie.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţia de desfiinţare a sentinţei primei instanţe, deoarece aceasta nu s-a pronunţat pe fondul acţiunii, care este o acţiune în revendicare, ci pe excepţia inadmisibilităţii acesteia.

Prima instanţă trebuia să analizeze dacă reclamanţii şi intervenienţii au un titlu valabil şi actual (se va tine cont de faptul că, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este apărat de Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F. numai în măsura în care acesta exista la data ratificării acestei Convenţii prin Legea nr. 30/1994), să constate dacă aceştia deţin un astfel de titlu şi să treacă la soluţionarea în fond a cererii lor, ţinând cont că pârâta deţine un titlu valabil pentru imobilul respectiv, obţinut în procesul de privatizare.

Prin urmare, a constatat instanţa de recurs, prima instanţă va face analiza titlurilor deţinute de părţile în litigiu şi va soluţiona pe fond acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţi şi intervenienţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 40939/3/2007.

La data de 29 septembrie 2009, reclamantul R.I.A. a depus la dosar o precizare a temeiului de drept al acţiunii, fiind indicate în acest sens prevederile art. 480 şi 481 C. civ., Constituţia României - art. 11 şi 20, art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit decesul intervenientei F.N.P., în calitate de moştenitor al acesteia fiind indicat F.P.

Prin sentinţa civilă nr. 910 din 13 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii C.I.A.M., şi R.I.A., şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii F.P. şi D.J.E., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, aşa cum au fost precizate, a fost constatată lipsa valabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, s-a respins capătul din cererea principală şi din cererea de intervenţie cu privire la revendicare, ca neîntemeiat şi s-au respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi, ca neîntemeiate.

Analizând probele administrate în cauză tribunalul a constatat următoarele:

Instanţa este învestită în prezent cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare imobiliară formulată de reclamanţii C.I.A.M. şi R.I.A. precum şi cu soluţionarea unei cereri de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii F.N.P. şi D.J.E., ambele cereri în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., aşa cum au fost precizate pe parcursul judecăţii, prin care s-a solicitat să se constate lipsa valabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, şi să se dispună restituirea în natură, către reclamanţi a părţilor din imobilul situat în Bucureşti, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din : biroul de la parter şi magazia de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forţată şi perpetuă din : teren, scări, culoare, lifturi, calorifer şi obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2 din petit, iar intervenienţilor în interes propriu să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia notata cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota indiviza de 1/2 din biroul de la parter şi magazia de la subsol care da către curtea, de lumina; cota indiviza forţată şi perpetua din terenul în suprafaţa de 452 mp, scări, culoare, lifturi, calorifer.

De precizat că, în urma decesului intervenientei F.P.N., a fost introdus în cauză în calitate de moştenitor al defunctei, numitul P.F.

Imobilul revendicat de către reclamanţi şi intervenienţi este situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. şi D.S., conform contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 şi transcris sub nr. 13252/1941. Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990 imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA

În prezent, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 şi anexei la contractul de privatizare pentru construcţie şi a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Pârâta este privatizata conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 30 iunie 1994 şi a actului adiţional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizata şi funcţionează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acţiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acţionar deţinător al capitalului social.

Imobilul a cărui revendicare se solicita, compus din construcţie şi teren în suprafaţa de 444 m.p., se afla în proprietatea paratei.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită să se constate că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, s-a apreciat ca întemeiat. Astfel imobilul din str. Gutenberg, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 în categoria imobilelor preluate abuziv sunt incluse şi cele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Referitor la capătul din cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu având ca interes revendicarea, întemeiat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., s-a considerat neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Acţiunea în revendicare întemeiată pe disp. art. 480-481 C. civ., aceasta este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane care nu are calitate de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 principiul restitutio în integrum, efect a ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe disp. art. 480, 481 C. civ.

Prin Legea nr. 10/2001 se instituie măsuri reparatorii pentru imobile preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil.

Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia/dispoziţia de aprobare a restituirii în natură făcând dovada dreptului de proprietate a persoanei îndreptăţite.

Prin urmare, reclamanţii şi intervenienţii nu se află în situaţia în care dreptul lor de proprietate se bucură de protecţia oferită de art. 480-481 C. civ.

Un asemenea demers judiciar poate fi parcurs numai în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu trebuie respinse, deoarece reclamanţii şi intervenienţii nu au parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără să se încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Procedând astfel, nu se poate susţine că reclamanţii şi intervenienţii nu au avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

Conform jurisprudenţei constate a organelor jurisdicţionale ale convenţiei, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a revedea recunoscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă îndelungată de timp.

Reclamanţii şi intervenienţii puteau solicita retrocedarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 asigurându-se astfel respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 i mobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

Pe de altă parte potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Prin decizia nr. XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii şi a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio în integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ. Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare, prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia care, detaşându-se de momentul constituirii sale, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai arătat că s oluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."

Totodată s-a mai constatat şi cele ce urmează prezintă o mare importanţă în speţa de faţă, că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

Declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

P entru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curţii este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Având în vedere motivarea instanţei supreme cât şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia reparaţiei în cazul imobilelor preluate abuziv, singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care se susţine că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere şi faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiţia fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparaţie efectivă şi să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiţie.

Ceea ce interesează este faptul că reclamanţii şi intervenienţii nu au înţeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparaţie efectivă prin restituirea în natură, cât şi la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri băneşti pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.

Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României, etc.

Pe de alta parte, părţile au o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului - secţia civilă dispoziţia emisă. Mai mult aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notifică refuză să o soluţioneze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului secţia civilă de a soluţiona cererile de obligarea a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001.

În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reţine că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanţă, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunţării acestei hotărâri reclamanta nu a putu să se adreseze instanţelor de judecată.

În acest sens în hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menţionează că,, în ceea ce priveşte acţiunea întemeiată pe dispoziţiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6.1 din Convenţie cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Tot în cauza Anastasiu şi alţii contra României, se arată însă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă şi executorie, prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag.141, 142 şi 143).

Raportat la considerentele sus menţionate, s-a respins cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu, în ceea ce priveşte revendicarea, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul R.I.A.

În motivarea apelului s-au arătat următoarele:

În considerentele hotărârii, s-a reţinut că preluarea imobilului de către stat a avut loc fără titlu şi că această statuare este definitivă şi irevocabilă, având în vedere că nu s-a formulat o cale de atac împotriva acesteia.

Temeiul de drept al acţiunii este - aşa cum a fost deja reţinut de ICCJ - o acţiune în revendicare bazată pe art. 480 şi. urm. C. civ., a cărei soluţionare trebuie să aibă loc prin comparare de titluri conform practicii de peste un secol.

Sub acest aspect, s-a învederat că dreptul reclamantului este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, este anterior titlului exhibat de SC M. SA, nu este viciat. Deci are preferinţă şi înlătură titlul intimatei SC M. SA care provine de la Stat, care nu avea titlu, titlul acesta este viciat, dobândit ulterior.

S-a susţinut că în mod greşit, instanţa de fond a invocat criteriile Legii nr. 10/2001 şi Hotărârea pilot CEDO din 12 octombrie 2010, deoarece acestea sunt în contradicţie cu cele constatate şi reţinute în mod irevocabil.

Or, aşa cum s-a reţinut, reclamantul a învederat că nu se judecă în cadrul Legii nr. 10/2001.

În mod arbitrar, abuziv şi eronat s-a invocat Hotărârea CEDO de mai sus întrucât conform Constituţiei României art. 20 alin. (2) reglementările internaţionale au prioritate cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Or, în speţă, codul civil asigură o protecţie mai favorabilă întrucât - spre deosebire de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - legislaţia internă: nu pune condiţia existenţei prealabile a unui bun în patrimoniu; nu lasă loc unei "largi marje de apreciere a Statului" privind garantarea dreptului de proprietate; nu plafonează cuantumul eventualelor despăgubiri; nu dispune o eşalonare a despăgubirilor în funcţie de eventualele disponibilităţi ale trezoreriei; nu condiţionează soluţionarea unui actual litigiu de drept civil în funcţie de o "viitoare" lege care ar putea fi promovată în următoarele 18 luni, etc.

Al doilea motiv de apel a privit faptul că instanţa de fond a schimbat temeiul de drept al acţiunii, motivând şi soluţionând cauza pe un alt temei de drept - încălcare flagrantă, arbitrară şi abuzivă a legii.

Reclamantul a relevat că instanţa de fond a omis total apărările formulate în sensul celor de mai sus, apărări depuse în scris, aflate la dosar dar ignorate de judecător. Prin această omisiune deliberată instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică.

Instanţa de apel trebuie să se pronunţe cu privire la această apărare esenţială, fără a o ocoli.

În subsidiar reclamantul a invocat toate motivele şi argumentele dezvoltate în detailatele motive de apel depuse în numele sorei acestuia C.I.A.M.

În drept, nu a invocat nicio dispoziţie legală.

În dovedirea susţinerilor, nu a solicitat încuviinţarea niciunui mijloc de probă.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta C.I.A.M.

Primul motiv de apel a privit împrejurarea că, prin sentinţa apelată instanţa fondului a respins cererea acesteia cu motivarea, în principal, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Instanţa a considerat că acţiunea în revendicare este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar a respins cererea ca neîntemeiată.

Motivarea instanţei fondului în sensul inadmisibilităţii cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, este raportată la Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 al ICCJ Secţii Unite şi pe hotărârea pilot Atanasiu contra României.

Susţinerile instanţei de fond precum şi interpretarea trunchiată a deciziei pilot cât şi a deciziei de îndrumare, sunt greşite întrucât pe de o parte în Decizia nr. 33/2008 se arată în mod expres …” Dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare” fiind posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Pe de altă parte, făcând o greşită argumentaţie, cu trimiteri la speţe CEDO prezentate deformat şi trunchiat, instanţa fondului a acreditat ideea falsă a pierderii sau inexistenţei titlului reclamantei de proprietate şi a calităţii de dobânditor de drept de proprietate de bună–credinţă, a uzurpatorului acesteia SC M. SA.

În mod nelegal, prima instanţă şi-a motivat soluţia invocând un „aşa zis drept de proprietate” deşi, în realitate, pârâta nu deţine şi nici nu prezintă un titlu de proprietate.

În realitate, SC M. SA este doar un detentor precar de rea-credinţă, care invocând greşit dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 s-a înstăpânit prin acte administrative unilaterale şi interne, inopozabile şi necunoscute de reclamantă, asupra imobilului proprietatea acesteia. Apelanta-reclamanta şi-a întemeiat această susţinere pe faptul că, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, pârâta – intimată s-a privatizat prin vânzare – cumpărare de acţiuni, situaţie în care nu a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, ci doar un drept de administrare al acestuia.

Susţinerea instanţei privind necesitatea recunoaşterii titlului reclamantei de proprietate de către puterea judecătorească, anterior dobândirii imobilului acesteia, de către SC M. SA este de asemenea greşită şi nelegală.

În speţă, acţiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în mod abuziv şi fără titlu valabil şi evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizată nu este inadmisibilă deoarece pe de o parte, legea specială prevede dreptul la redobândirea în natură a acestor imobile fără a prevede însă o procedură administrativă pentru aceasta, astfel încât dreptul se poate valorifica numai pe calea acţiunii în revendicare.

Pe de altă parte reclamanta a invocat aspectele statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. 33/09 iunie 2008 a ICCJ - Secţii Unite, în sensul că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi CEDO, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice”.

Ori, această posibilitate, prevăzută într-o decizie obligatorie dată de ICCJ - Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, nu poate fi suprimată niciodată prin „practica instanţelor”.

Privitor la acest motiv de apel, reclamanta a solicitat instanţei să aprecieze asupra temeinicie lui şi să constate că cererea acesteia în revendicare conform dreptului comun este admisibilă şi legală şi pentru că aşa cum a statuat Decizia în Interesul legii a instanţei supreme, în alte condiţii ar fi afectat „un bun actual”, „un interes legitim”, o „speranţă legitimă” ocrotite de CEDO.

Având în vedere obiectul de reglementare şi scopul Comunităţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu poate fi primită susţinerea primei instanţe în sensul că intimata pârâtă ar beneficia de un „bun” în sensul Convenţiei, în condiţiile în care SC M. SA este o societate comercială, iar nu o persoană fizică ce beneficiază de protecţia primei norme europene invocate.

Faţă de nelegalitatea şi caracterul abuziv al preluării imobilului proprietatea autorului reclamantei, rezultă că reclamanţii au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.

Existând o contradicţie între ultima variantă a legii speciale şi CEDO, această contradicţie nu poate fi rezolvată decât prin prioritizarea reglementărilor CEDO, realizată prin recunoaşterea admisibilităţii promovării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

Având în vedere aspectele invocate, conform cărora acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, fiind un mod de garantare a unui drept fundamental este admisibilă, nefiind interzisă de legislaţia română, iar, pe de altă parte, având în vedere prevederile Constituţiei României şi convenţiile internaţionale la care România este parte, urmează să fie înlăturate considerentele din hotărârea apelată care fac trimitere la Decizia nr. 33/2008.

Reclamanta a solicitat admiterea acestui motiv de apel, casarea sentinţei şi modificarea soluţiei în sensul aprecierii admisibilităţii cererii în revendicare şi a priorităţii titlului reclamantei de proprietate care este bine conturat, în discrepanţă cu lipsa titlului pârâtei SC M. SA care a deţinut totdeauna cu rea credinţă imobilul proprietatea acesteia aşa cum a fost precizat în petitul acţiunii principale.

Al doilea motiv de apel a privit faptul că hotărârea este în parte, lipsită de suport legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Argumentele avute în vedere în hotărârea pronunţată de instanţa de fond se referă la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, acţiunea reclamantei nefiind analizată de Tribunalul Bucureşti pe fond, pentru a se putea respinge ca neîntemeiată.

Astfel, prima instanţă a încercat să demonstreze că nu se poate trece la analizarea titlurilor părţilor în proces, făcând trimitere la dispoziţiile legii speciale, inaplicabile în speţă faţă de obiectul şi temeiul de drept al acţiunii. Instanţa a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, întemeindu-şi soluţia pe argumente de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare faţă de dispoziţiile legii speciale.

Concret, deşi temeiul de drept al cererii reclamantei este art. 480 C. civ, instanţa fondului nu s-a preocupat de ceea ce presupune acest gen de acţiune, în schimb în mod cu totul nejustificat a făcut teoria incidenţei legii speciale în situaţia imobilului în litigiu, dând îndrumarea reclamanţilor să urmeze calea prevăzută de aceasta, iar prin invocarea dispoziţiilor art. 29 ajunge chiar la concluzia posibilităţii restituirii în natură. Ori, dacă imobilul este restituibil în natură pe calea legii speciale, cu atât mai mult în acţiunea prezentă, acesta trebuia restituit.

Pe de altă parte, soluţia primei instanţe este greşită şi din punctul de vedere al dispoziţiilor legii speciale, întrucât numai în situaţia în care persoana îndreptăţită nu ar fi formulat notificare în termenul prevăzut de aceasta, ar fi fost decăzută din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau echivalent. Pentru alte situaţii Legea nr. 10/2001 nu prevede sancţiunea decăderii din dreptul de a mai solicita restituirea imobilului în natură printr-o acţiune în justiţie.

Indicând pentru reclamanţi că singura cale de urmat, cea prevăzută de legea specială, instanţa se afla într-o gravă eroare cu privire la noţiunea de unitate deţinătoare în accepţiunea Legii nr. 10/2001. Societăţile comerciale cu capital privat nu au atribuţii legale în procedura administrativă prevăzută de legea specială chiar dacă au calitatea de posesor al imobilului revendicat sau notificat, astfel cum este în speţă SC M. SA.

Potrivit Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, în situaţia imobilelor preluate de stat fără titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, fostul proprietar are dreptul la restituirea / redobândirea bunului său în natură. Ori, dreptul fiind implicit recunoscut prin lege, trebuie să existe şi mijlocul procedural pentru recunoaşterea şi valorificarea lui. Cum legea specială nu prevede o procedură specială pentru această situaţie, nu însemna că dreptul recunoscut se stinge în vreun mod, ci doar că se valorifică pe calea dreptului comun, care completează legea specială.

Pentru considerentele învederate reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea sentinţei şi pe acest aspect a solicitat şi admiterea acestui motiv de apel, modificarea în parte a sentinţei în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Al treilea motiv de apel a vizat faptul că instanţa fondului are pronunţări contradictorii întrucât, deşi toată motivarea hotărârii este pe inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, soluţia pronunţată în dispozitiv este de respingere ca neîntemeiată.

Sentinţa este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa de fond în considerarea, ca neîntemeiată, a cererii în revendicare, raportându-se la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO, îi dă o interpretare greşită, nesocotind atât dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării, cât şi art. 20 din Constituţia României privind drepturile cetăţenilor, ce vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, tratat la care România a aderat încă din anul 1948 mai înainte ca imobilul reclamantei să fi fost preluat de stat de la autorul acesteia.

Art. 17 din Declaraţie interzice oricărui stat să naţionalizeze sau să exproprieze vreun bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Art. 20 alin. (4) din Constituţia României precizează că atunci când există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În speţă, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ocroteşte dreptul reclamantei de proprietate şi sancţionează preluarea fără titlu valabil a imobilului, cu consecinţa păstrării dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia, astfel cum dispune şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiţii normale interne, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 213/1998 sunt mai favorabile reclamantei, faţă de interpretarea dispoziţiilor CEDO făcută de instanţa fondului.

Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional la CEDO s-ar interpreta în sensul expus de prima instanţă, aceasta avea obligaţia să se conformeze normelor interne care îi sunt mai favorabile şi recunosc dreptul reclamantei la restituirea în natură a imobilului, precum şi dreptul pârâtei de a fi despăgubită cu valoarea de circulaţie a imobilului în cauză de către instituţia implicată în procesul de privatizare.

Pe fond acţiunea reclamantei în revendicare este întemeiată, titlul acesteia provenind de la proprietarul originar, fiind în acest sens mai bine conturat şi preferabil celui viciat al intimatei – pârâte.

Calitatea de proprietară a imobilului ca urmare a transmiterii acesteia prin moştenire legală, reprezintă o reflectare a două principii: prin acceptarea succesiunii o persoană dobândeşte pentru totdeauna calitatea de moştenitor al autorului său; dreptul de proprietate are caracter perpetuu.

Reclamanta arată că este indubitabil faptul că dreptul ei de proprietate şi dreptul de moştenire nu pot fi limitate prin depoziţii cuprinse într-un articol din legea specială.

Din analiza şi coroborarea întregii jurisprudenţe a Curţii Europene prin raportare la preluarea abuzivă a imobilului, la lipsa valabilităţii titlului statului, rezultă că reclamanţii în calitate de moştenitori ai proprietarului imobilului preluat abuziv cărora le-au fost transmise toate drepturile autorului lor cu privire la imobil, aceştia deţin „un interes” care le confirmă „ speranţa legitimă” la restituirea în natură, cu aceeaşi valoare cu cea „de bun actual”, în timp ce intimata – pârâtă nu are „speranţa legitimă” de a păstra bunul nici din perspectiva Legii nr. 10/2001 mai exact a art. 29 în interpretarea dată de Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.

Ori, în jurisprudenţa europeană se desprinde următoarea interpretare a noţiunii de „bun”:

În cauza Viaşu contra României, Curtea a reţinut în paragraf 18 „noţiunea de bunuri” poate cuprinde „atât bunuri actuale” cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora poate pretinde că are cel puţin „speranţa legitimă” să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate”.

În cauza Străin contra României Curtea Europeană a stabilit în paragraful 32 că „vânzarea de către stat a bunului unei persoane către terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării definitive de justiţie a dreptului de proprietate a acelei persoane combinată cu absenţa totală a indemnizării, constituie o privare de proprietate contrară prevederilor art. 3 din Protocol”.

În speţă pârâta intimată nu deţine imobilul în baza unui titlu de proprietate, nu este proprietarul imobilului ci doar un detentor precar pentru teren, aceasta deţine un certificat de atestare care nu este titlu de proprietate nefiind constitutiv de drepturi ci doar declarativ, mai mult fiind obţinut cu titlu gratuit, dobânditorul terenului nu este ocrotit de lege; pentru construcţie - pârâta nu a prezentat nici un act de proprietate; contractul de vânzare cumpărare acţiuni, în baza căruia s-a privatizat, nu constituie titlu de proprietate şi nici nu este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar a unui drept de administrare.

Titlul pârâtei - intimate provine de la un non proprietar, de la stat, care la rândul său nu l-a deţinut în baza unui titlu valabil, în timp ce aşa cum s-a mai menţionat titlul reclamanţilor apelanţilor - apelanţi este titlu originar provenind de la autorul lor, care la rândul său l-a dobândit în baza unui contract de vânzare – cumpărare şi a autorizaţiei de construcţie.

Instanţa de contencios european a reţinut că legislaţia internă reprezentată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu permite un remediu efectiv şi eficient, având în vedere, pe de o parte, procedura greoaie şi de durată pe care foştii proprietari şi moştenitorii lor ar trebui să o parcurgă şi faptul că sistemul de indemnizare creat de Legea nr. 247/2005 nu permite beneficiarilor acestei legi să primească „o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi, iar pe de altă parte şi dacă ar parcurge întreaga procedură, executarea deciziei administrative sau judiciare s-ar face prin Fondul Proprietatea.

Ori, tot Curtea a stabilit că Fondul nu funcţionează, astfel că accesul rămâne doar teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata de despăgubiri.

În aceste condiţii nu se poate susţine ca şi contraargument valid că reclamanţilor nu trebuie să li se restituie în natură, întrucât li s-ar recunoaşte un drept la despăgubiri prin echivalent.

Tot, Curtea Europeană a statuat că deşi aparent Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate accesul la procedura administrativă şi ulterior la o procedură necontencioasă, acest acces rămâne iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata despăgubirilor în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu este posibilă.

Reclamanţii au solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinţei pronunţate de prima instanţă, în sensul admiterii cererii reclamanţilor de revendicare a imobilului aşa cum a fost precizat în petitul acţiunii principale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 287 C. proc. civ.

În dovedirea susţinerilor, a fost solicitată proba cu înscrisuri.

Prin concluziile scrise depuse la filele 11-13 din dosarul de apel, apelanta C.I.A.M. a formulat critici suplimentare celor din motivele de apel formulate de către apărătorul acesteia şi anume: că recunoaşterea nevalabilităţii titlului statului înseamnă implicit recunoaşterea că statul nu a avut nici un drept de proprietate, astfel încât nu putea să transmită nici un drept către intimata SC M. SA.

A doua critică se referă la faptul că instanţa, în temeiul art. 727 C. proc. civ., trebuia să aplice din oficiu noile modificări ale dispoziţiilor legale menţionate, în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 120/A din 16 martie 2012,Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii – reclamanţi C.I.A.M., şi R.I.A. împotriva sentinţei civile nr. 910 din 13 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV - a Civilă în contradictoriu cu intimatul–pârât SC M. SA şi intimaţii-intervenienţi D.J.E. şi F.P.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 şi transcris sub nr. 13252/1941, a fost dobândit de către I.S.R. şi D.S. imobilul revendicat de către reclamanţi şi intervenienţi situat în str. Gutenberg.

Astfel imobilul din str. Gutenberg, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 în categoria imobilelor preluate abuziv sunt incluse şi cele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.

În prezent, a reţinut, în mod corect, instanţa de fond că imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 şi anexei la contractul de privatizare pentru construcţie şi a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

SC M. SA a fost privatizata conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 30 iunie 1994 şi a actului adiţional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizata şi funcţionează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acţiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acţionar deţinător al capitalului social.

Imobilul a cărui revendicare se solicita, compus din construcţie şi teren în suprafaţa de 444 m.p., se afla în proprietatea paratei.

În drept,

Se constată faptul că, în al doilea ciclu procesual, apelanţii şi-au precizat acţiunea (filele 18 şi 22 din dosarul nr. 40939/3/2007 al Tribunalului Bucureşti), solicitând instanţei să constate lipsa valabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti; să se dispună restituirea în natură a părţii din imobilul respectiv, conform actului de partaj voluntar din 2 noiembrie 1947 şi să fie obligată pârâta SC M. SA să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil

De asemenea, la punctul II din cererea precizatoare, apelanţii-reclamanţi au cerut să se ia act că renunţă la judecata capetelor de cerere, prin care au cerut obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 638/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi la capătul de cerere privind constatarea nelegalităţii privatizării pârâtei.

Calificarea acţiunii deduse judecăţii a fost considerată ca fiind o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, conform art. 480 C. civ., şi prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

De asemenea, la data de 29 septembrie 2009, reclamantul R.I.A. a depus la dosar o precizare a temeiului de drept al acţiunii, fiind indicate în acest sens prevederile art. 480 şi 481 C. civ., Constituţia României - art. 11 şi 20, art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Au fost învederate aspectele sus-menţionate pentru a ilustra natura juridică a acţiunii deduse judecăţii, stabilită în raport de manifestarea de voinţă a părţilor şi a îndrumărilor obligatorii ale instanţei de control judiciar, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate, natura juridică a acţiunii este o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar prima instanţă a calificat în mod corect acţiunea dedusă judecăţii.

Pe fondul acţiunii în revendicare, soluţia apelată este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ., pentru următoarele considerente:

Acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.

Cu privire la acest aspect, referitor la existenţa unui bun în patrimoniul apelanţilor-persoane fizice şi inexistenţa unui bun în patrimoniul intimatei-pârâte SC M. SA, ce constituie motiv de apel comun, s-a reţinut următoarele:

În cauza de faţă, apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. invocă existenţa unui vechi drept de proprietate (în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Gutenberg.

Apelanţii-reclamanţi invocă ca titlul de proprietate contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 şi transcris şi actul de partaj din anul 1947. În afara acestui titlu, apelanţii-reclamanţi nu mai invocă nicio hotărâre judecătorească şi nicio dispoziţie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului menţionat.

În schimb, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 şi anexei la contractul de privatizare pentru construcţie şi a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelanţii-reclamanţi mai au în patrimoniul lor un „bun”, atât din prisma legislaţiei naţionale cât şi din prisma dispoziţiilor europene, respectiv în raport de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Potrivit dreptul intern, respectiv art. 480 C. civ. din 1864, apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. nu mai au în patrimoniu lor un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Astfel, sunt nefondate susţinerile apelanţilor din cuprinsul motivelor de apel cu privire la existenţa în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că aceştia nu mai pot invoca un bun actual, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţii administrative de recunoaştere a dreptului său.

Având în vedere că instanţa de apel a confirmat susţinerile primei instanţe cu privire la lipsa unui titlu actual al apelanţilor-reclamanţi, este necesar să se analizeze dacă din perspectiva reglementărilor internaţionale şi a jurisprudenţei europene se poate aprecia că R.I.A. şi C.I.A.M. ar putea invoca existenţa unui bun actual în patrimoniul lor.

Dreptul intern este mai restrictiv faţă de reglementările europene în ceea ce priveşte existenţa unui bun actual, şi nu aşa cum susţin apelanţii-reclamanţi în cuprinsul motivelor de apel (existenţa unei reglementări interne mai favorabilă faţă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa acesteia).

Din această perspectivă se pune în discuţie împrejurarea dacă apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. ar mai putea avea în patrimoniul ei „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dacă existenţa acestui bun ar putea da naştere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condiţiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terţă persoană.

În acest sens, în jurisprudenţa actuală a Curţii, se constată o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nici o abatere, în ceea ce priveşte conţinutul conceputal al noţiunii de „bun”.

În concordanţă cu soluţia pronunţată de către instanţa de fond, şi în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. nu mai au în patrimoniul lor nici un „bun” şi nici o „speranţă legitimă”, în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

În acest sens, se invocă şi jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională. (paragraful nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).

De asemenea, în paragraful nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

În cauză de faţă, s-a constatat că apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. nu mai au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestora se poate naşte, în temeiul legislaţiei speciale adoptate de către Statul Român, vocaţia de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, ca urmare a utilizării procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situaţia intimatei-pârâte, care are în patrimoniul ei un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios şi situaţia apelanţilor-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M., care nu au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Inexistenţa dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestora atrage drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare formulată, în condiţiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. nu mai pot opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece au pierdut acest drept în mod definitiv şi irevocabil.

În patrimoniul acestora, s-ar fi putut naşte numai un drept de indemnizare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere notificarea formulată şi depusă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În raport de situaţia expusă şi având în vedere că nu există nicio hotărâre judecătorească sau o dispoziţie administrativă, care să recunoască acest vreun drept de indemnizare sau vreun drept actual de proprietate asupra bunului litigios, R.I.A. şi C.I.A.M. nu beneficiază de nici un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

În prezent, în cadrul acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanţă numai împrejurarea că apelanţii-reclamanţi nu mai au în patrimoniul lor nici un „bun”, în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Astfel, toate criticile referitoare la existenţa în patrimoniul acestora a unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., sunt nefondate.

Această împrejurarea este relevantă pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care apelanţii-reclamanţi nu pot invoca nici un drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb SC M. SA invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului revendicat.

Argumentele invocate sunt în concordanţă şi cu decizia în interesul legii nr. 33 /2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

Nu se poate face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în analizarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., deoarece aceste dispoziţii au fost invocate de către intimata-pârâtă SC M. SA în dovedirea valabilităţii actului său juridic de proprietate

Comparând cele două situaţii juridice se constată că poziţia intimatei-pârâte este preferabilă, deoarece aceasta are în patrimoniul ei un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt şi invocă în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.

Prin compararea titlurilor exhibate de către părţile litigante numai SC M. SA are un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul ei.

De asemenea, apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. nu au nicio speranţă legitimă la redobândirea efectivă a imobilului litigios, chiar dacă ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, având în vedere că pârâta este o societate privatizată şi că a dobândit imobilul prin contractul de privatizare, împrejurarea care ar determina incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.

Dreptul la un „bun”, de care beneficiază intimata-pârâtă este mai protejat din punct de vedere juridic şi datorită efectelor principiul securităţii raporturilor juridice şi a siguranţei acestora.

În acest sens, în raport de faptul că intimata-pârâtă deţine un „bun”, pe care îl posedă şi cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaşte în favoarea apelanţilor-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. efectul principal al acţiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.

Prin urmare, în raport de toate considerentele expuse, se impune a se da prioritate titlului de proprietate al pârâtului faţă de principiul securităţii raporturilor juridice.

Având în vedere considerentele expuse, nu sunt întemeiate criticile formulate de către apelanţii-reclamanţi R.I.A. şi C.I.A.M. cu privire la existenţa în patrimoniul lor a unui bun actual asupra imobilului revendicat.

Cu privire la cea de-a doua critică formulată de către R.I.A. referitoare la schimbarea de către prima instanţă a temeiul de drept şi a faptului că nu a răspuns la apărările formulate este neîntemeiată, având în vedere că prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată în raport de manifestarea sa de voinţă, reiterată prin precizarea depusă la data de 29 septembrie 2009, precum şi în raport de îndrumările date de către instanţa de control judiciar, prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

În ceea ce priveşte celelalte motive de apel formulate de către C.I.A.M., se reţine că primul motiv de apel a fost analizat odată cu cercetarea primului motiv de apel formulat de către R.I.A.

În completarea argumentelor expuse mai sus, se reţine că este greşită susţinerea apelantei C.I.A.M. cu privire la faptul că SC M. SA nu deţine un titlu, ci că are calitate de detentor precar, deoarece societatea intimată deţine un titlu de proprietate valabil, reprezentat de contractul de privatizare pentru construcţie şi respectiv, titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Intimata-pârâtă nu deţine doar un drept de administrare, aşa cum în mod eronat susţine apelanta, ci este chiar titulara dreptului de proprietate asupra construcţiei şi terenului, pe care le posedă şi asupra cărora exercită toate prerogativele dreptului de proprietate.

De asemenea, cu privire la susţinerea că intimata-pârâtă SC M. SA nu ar putea să deţină un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, deoarece este o societate comercială, şi nu o persoană fizică ce ar putea beneficia de protecţia normei europene, apelanta se află în eroare cu privire la sfera de aplicabilitate a normei europene menţionate sub aspectul subiectelor de drept. Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele acesteia este aplicabilă tuturor cetăţenilor statelor semnatare, indiferent dacă sunt persoane juridice sau fizice.

Mai mult, prin jurisprudenţa sa, CEDO a statuat cu privire la încălcări ale dreptului ale Convenţiei privind persoane juridice (cauza SC Apron Dynamics SRL Baia Mare împotriva României, hotărâre din data de 2 noiembrie 2010 cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României, hotărâre din data de 21 septembrie 2010, cauza Antica şi Societatea R împotriva României, hotărâre din data de 02 martie 2010).

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, prima instanţă a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 480 C. civ. din 1864, soluţionând cauza pe fond, atât din prisma dispoziţiilor interne (legislaţie şi deciziile în interesul legii), cât şi europene.

Tribunalul Bucureşti nu a respins acţiunea în revendicare, ca efect al inadmisibilităţii acesteia, aşa cum susţine apelanta, ci a analizat pe fond cererea de chemare în judecată, în raport de susţinerile şi apărările părţilor, precum şi a normelor juridice incidente în cauză.

Motivarea instanţei de fond referitoare la existenţa procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a reprezentat un fine de neprimire pentru admiterea acţiunii promovate, ci evidenţierea reglementărilor legale cu privire la posibilitatea de a obţine restituirea bunului.

Prima instanţă trebuia să se raporteze la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece intimata-pârâta a invocat în apărare normele juridice menţionate, susţineri care trebuiau cercetate şi soluţionate.

Cu privire la reţinerile Tribunalului Bucureşti referitoare la existenţa notificării, instanţa de apel constată că, într-adevăr, apelanţii-persoane fizice au formulat notificarea nr. 638 din 11 iunie 2001, care se află în curs de soluţionare la societatea SC M. SA şi că societatea intimată nu s-a pronunţat asupra acesteia, aşa cum a recunoscut prin concluziile orale formulate în faţa instanţei de apel, la interpelarea acesteia.

Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este revendicarea imobilului notificat, în temeiul art. 480 C. civ. din 1864, nu şi obligaţia soluţionării notificării nr. 638 din 11 iunie 2001, având în vedere manifestările de voinţă ale apelanţilor în faţa celui de-al doilea ciclu procesual, în faţa Tribunalului Bucureşti, în ultimul ciclu procesual, precum şi îndrumările instanţei de control judiciar.

În raport de argumentele expuse, nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de apel.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel referitor la faptul că hotărârea instanţei de fond cuprinde motivări contradictorii, este eronată această susţinere, deoarece argumentele expuse de către prima instanţă explică şi dezvoltă dispozitivul sentinţei pronunţate.

În ceea ce priveşte aspectele invocate prin concluziile scrise şi anume faptul că recunoaşterea că statul nu a avut nici un drept de proprietate, astfel încât nu putea să transmită nici un drept către intimata SC M. SA, această nevalabilitatea a actului de preluare nu produce nici un efect juridic asupra situaţiei juridice a apelantei, atâta timp cât aceasta nu poate invoca că există în patrimoniul ei un drept de proprietate asupra bunului litigios, care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, constatarea nevalabilităţii titlului statului nu produce ca efect constatarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a bunului), deoarece bunul a ieşit în mod definitiv din patrimoniul statului şi a intrat în patrimoniul altei persoane în temeiul unui titlu valabil, care nu a fost anulat.

Astfel, în practica anterior conturată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul apelanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.

Cu toate acestea, practica Curţii Europene a cunoscut o modificare prin cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), în cuprinsul căreia s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafele 141, 142 şi 143).

Cu privire la cel de-al doilea aspect, şi anume la faptul că instanţa „trebuia să aplice din oficiu noile modificări ale dispoziţiilor legale menţionate, în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, nu se înţelege ce modificări trebuiau invocate din oficiu, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată modificat, respectiv revendicarea, pe calea dreptului comun, a imobilului litigios.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii R.I.A. şi C.I.A.M.

Reclamanta C.I.A.M. a criticat decizia, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. s-au dezvoltat următoarele argumente:

Hotărârea este nulă motivat de faptul că nu are număr de evidenţă.

Deşi temeiul juridic şi obiectul acţiunii îl constituie acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 c civ), instanţa de apel preluând raţionamentul primei instanţe,şi-a argumentat decizia dată pe inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi pe imposibilitatea restituirii în natură în procedură legii speciale, deşi instanţa nu a fost investită cu o asemenea cerere.

Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii, făcând totodată o greşită aplicare a legii, prin trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru a demonstra că reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la despăgubiri prin echivalent, în timp ce societatea intimată are o "speranţă legitimă" de păstrare a bunului proprietatea lor.

Ori, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) (fost art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001 în forma de după declararea ca neconstituţională a modificării aduse de Legea nr. 247/2005 prin înlăturarea sintagmei "preluarea fără titlul valabil" (prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale), reclamanţii au dreptul la restituirea în natură a imobilului preluat fără titlu valabil şi care face obiectul cauzei.

Prin urmare, chiar şi legea specială, Legea nr. 10/2001, conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Faţă de convergenţa soluţiilor conferite pe de o parte de acţiunea în revendicare, şi pe de altă parte de Legea nr. 10/2001, în baza notificării pe care a formulat-o, hotărârea instanţei de apel şi motivarea acesteia în sensul că nu există decât posibilitatea de despăgubiri prin echivalent fără a se aduce atingere securităţii raporturilor juridice precum şi a existentei "speranţei legitime" în păstrarea de către societatea intimată a bunului din perspectiva legii speciale, nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, tocmai datorită posibilităţii legale de restituire în natură a imobilului în litigiu.

Este nelegală susţinerea instanţei de apel potrivit căreia contractul de privatizare nr. 329/1994 ar reprezenta titlul legal de proprietate al intimate, ştiut fiind că privatizarea intimate s-a făcut prin vânzare - cumpărare de acţiuni şi nu de active.

Greşit este şi raţionamentul conform căruia, faptul că certificatul de atestarea a dreptului de proprietate al intimate nu a fost anulat, dă preferabilitate acestuia faţă de titlul reclamanţilor, care provine de adevăratul proprietar.

Condiţionarea admiterii acţiunii în revendicare de anularea titlul de proprietate al intimatei, este o creaţie a instanţei întrucât nu există în nici o dispoziţie legală în materia revendicării, în acest sens.

Mai mult decât atât din perspectiva Convenţiei şi jurisprudenţei CEDO, reţinerea unei astfel de condiţionări care operează doar pentru proprietarii imobilelor naţionalizate, reprezintă o încălcare atât a art. 14 din Convenţie, cât şi o ingerinţă în dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naţionalizate.

Formularea notificării de către reclamanţi, în baza Legii nr. 10/2001, nu poate afecta dreptul acestora de a obţine restituirea în natură pe calea unei acţiuni judiciare de drept comun, în condiţiile în care notificarea nu a fost soluţionată nici până în prezent, în caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces la justiţie reglementat de art. 6 din CEDO şi art. 21 din Constituţie.

Instanţa a ignorat faptul că reclamanţii în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, deţin un "bun" (în realitate un interes patrimonial) cu aceeaşi valoare ca şi "bun actual", în sensul Convenţiei, având astfel dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Pentru stabilirea existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun" în sensul Convenţiei, trebuie pornit de la premise că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de revendicarea unui imobil preluat fără titlu de stat.

Raţionamentul constant al jurisprudenţei de contencios european a fost preluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în anul 2010 la momentul pronunţării hotărârii "pilot” din cauza Maria Atanasiu contra României, în care se face trimitere la cauzele Păduraru, Străin, Viasu, Faimblat, SA.

Din analiza şi coroborarea jurisprudenţei Curţii Europene, rezulta că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostul proprietar al imobilului preluat abuziv, cărora le-au fost transmise toate drepturile aparţinând autoarei, deţin un "interes patrimonial" ("valoare patrimonială") ce confirmă o "speranţă legitimă": la restituirea în natură . cu aceeaşi valoare cu cea de "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa are posibilitatea să analizeze legalitatea modului de preluare a imobilului, analiza prezentând aceeaşi relevanţă, indiferent daca e în dispozitiv sau în considerentele hotărârii pronunţate (cauza Reichardt împotriva României din 13 februarie 2009).

Totodată, în cauza este îndeplinită şi condiţia "ingerinţei" Statului în dreptul de proprietate, fapt ce încalcă art. 1 din Protocol.

În sensul celei de a 2 a teze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol Adiţional al Convenţiei, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.

Interesul pe care Curtea Europeană l-a arătat întotdeauna reparaţiei prin acordarea de despăgubiri a fost numai în măsura în care aceasta este efectivă şi plătită într-un timp rezonabil, ceea ce nu este cazul în cadrul legislativ actual.

Instanţa nu a ţinut seama de faptul că titlul reclamanţilor, provenind de la proprietarul originar, este preferabil celui viciat al intimate SC M. SA.

Potrivit art. 480 C. civ. şi art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, cererea trebuia soluţionată potrivit dreptului comun în materia revendicării imobiliare, ceea ce presupune compararea titlurilor părţilor în proces, acordându-se câştig de cauză titlului mai bine caracterizat.

Astfel, titlul reclamanţilor provine de autorul lor R.S.I., calitatea de moştenitori a reclamanţilor reprezentând reflectarea a doua principii : - prin acceptarea succesiunii persoana dobândeşte pentru totdeauna calitatea de moştenitor al autorului său şi principiul conform căruia dreptul de proprietate are un caracter perpetuu.

Fata de disp. art. 480, 481 şi 644 C. civ. şi având în vedere şi cele doua principii menţionate, rezultă că dreptul de proprietate şi dreptul de moştenire al reclamanţilor nu pot fi limitate prin dispoziţiile cuprinse într-un articol dintr-o lege specială.

Titlul intimatei este viciat întrucât provine de un non proprietar, Statul roman.

Intimata nu este în situaţia luptei pentru evitarea unei pagube ci să dobândească un câştig în detrimentul moştenitorilor adevăratului proprietar. Totodată, nu se justifică nici necesitatea atribuirii acestui imobil intimatei, întrucât intimata a preluat imobilul de la o altă autoritate a statului pe riscul său, acţionând în dispreţul legii.

Chiar dacă aparent titlul pârâtei este valabil, el trebuie comparat cu cel al reclamanţilor, care este preferabil ca titlu originar.

Reclamanta a solicitat instanţei de recurs să retină că, atât din perspectiva normelor interne aplicabile - cele C. civ. şi din Legea nr. 10/2001, cât şi a art. 1 al Primului Protocol, au un "bun" în sensul Convenţiei; există o ingerinţă în dreptul de proprietate manifestată prin deposedarea abuzivă de bun şi deţinerea acestuia de intimata-pârâtă; ingerinţa a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general, astfel încât recunoaşterea dreptului de proprietate nu se poate face decât prin restituirea în natură a imobilului.

Reclamantul R.I.A., a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a arătat că acţiunea care face obiectul judecăţii este o acţiune în revendicare, fundamentată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., această problemă de drept fiind dezlegată irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Modificările succesive ale legii în cursul judecăţii, jurisprudenţa contradictorie, lipsa de coerenţă şi stabilitate în interpretarea unitară a legii şi chiar lipsa de consecvenţă şi a Curţii Europene care şi-a schimbat radical jurisprudenţa, au condus la pronunţare unei soluţii nelegale.

Deşi Înalta Curte, prin decizia nr. 596 din 25 mai 2009 a reţinut că temeiul juridic al acţiunii este art. 480 şi 481 C. civ., instanţa de apel a soluţionat şi motivat decizia exclusiv pe criteriile aplicabile în cadrul Legii nr. 10/2001, motivarea fiind străină de natura pricinii.

Prevederile Legii nr. 10/2001 au fost abundent invocate dar şi jurisprudenţa favorabilă unilateral doar pârâtei intimate, precum şi Hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010 Atanasiu c. României care priveşte situaţia litigiilor deschise în baza Legii nr. 10/2001, deşi în mod obligatoriu cauza trebuia examinată sub raportul revendicării pe drept comun art. 480 şi 481 C. civ. şi a jurisprudenţei prin compararea de titluri.

Instanţa de apel este inconsecventă şi contradictorie în motivarea deciziei. Pe de o parte, respinge criteriul de comparare de titluri în cadrul unei acţiuni bazată pe dreptul comun, iar pe de altă parte, a acordat prioritate titlului pârâtei intimate invocând tocmai tot criteriul comparării de titluri.

S-a invocat că, instanţa de apel trebuia să reţină admisibilitatea cererii de revendicare şi consecvent cu această soluţie să o rezolve prin comparare de titluri.

Instanţa de apel a aplicat Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010 (Atanasiu c. România) violând prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Codul civil asigură o protecţie mai favorabilă întrucât - spre deosebire de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - legislaţia internă :

- nu pune condiţia existenţei prealabile a unui „bun în patrimoniu";

- nu condiţionează restituirea unui bun confiscat abuziv în raport cu data aderării României la C.E.D.O;

- nu lasă loc unei „largi marje de apreciere a Statului" privind garantarea dreptului de proprietate;

- nu plafonează cvantumul eventualelor despăgubiri;

- nu dispune o eşalonare a despăgubirilor în funcţie de eventualele disponibilităţi ale trezoreriei;

- nu condiţionează soluţionarea unui actual litigiu de drept civil în funcţie de o „viitoare" lege care ar putea fi promovată în următoarele 18 luni, şi care nu a fost promovată de România nici după 18 luni.

Instanţa de apel menţionează că „dreptul intern este mai restrictiv faţă de reglementările europene” dar nu motivează prin ce anume ar fi mai restrictiv.

A susţinut reclamantul că în cauză a avut loc o violare a dreptului la un proces echitabil şi soluţionarea într-un termen nerezonabil a cauzei, din culpa instanţelor care nu au examinat cauza sub toate aspectele.

Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Se constată, de esenţa motivelor de recurs formulate de ambii recurenţi, că acestea susţin preluarea abuzivă a bunului de către Statul Român, că lipsa de titlu a statului asupra bunului are ca efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului lor de proprietate, iar faptul că bunul a devenit proprietatea altei persoane nu este motiv pentru cel care a fost privat ilegal de bun să nu poată pretinde restituirea.

Această posibilitate este permisă tocmai prin acţiunea în revendicare, al cărei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite iar în cauză titlul lor, comparativ cu cel deţinut de pârâtă este mai bine caracterizat şi deci, preferabil.

Aceste susţineri sunt nefondate, neavând o bază legală.

Simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamanţi a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în par. 143 şi 144, că: „(..) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).

Constatând că, în speţă, reclamanţii au uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului lor prin cererea dedusă judecăţii i se opun, atât regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, sus reliefată, cât şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.

Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost finalizată nu este de natură să transfere pe umerii pârâţilor (al căror titlu este în fiinţă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de stat prin actele normative de reparaţie adoptate în materie.

Reclamanţii au invocat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.

Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.

În cauză, instanţa de fond a reţinut preluarea abuzivă a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiile prevăzute de legea specială, curtea a constatat că reclamanţii au formulat notificare fiind format dosar, notificare prin care au solicitat restituirea bunului.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanţi la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea prevederilor legii speciale, prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de judecată poate analiza pe fond notificarea şi în ipoteza refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.

O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.

De altfel, în procedura specială, reclamanţii au formulat o acţiune, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, registratura civilă, cu nr. 42241/2/2011 prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.

În procesul menţionat, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal antrenează mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire, în natură sau în echivalent, iar finalizarea procedurii ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamanţilor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

Această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun", situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, reclamanţii au la dispoziţie calea legii speciale, care le permite, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent şi care stabilesc procedură specială de acces la instanţă.

Împrejurarea dobândirii bunului de către pârâtă nu poate conferi reclamanţilor dreptul de a uza de calea acţiunii în revendicare de drept comun, în condiţiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nefondată este critica privind existenţa unei motivări contradictorii şi străine de natura pricinii, instanţa analizând cauza în limitele investirii sale, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii în revendicare respectiv dovada dreptului de proprietate în persoana reclamanţilor, dovadă ce se impune a se stabili cu prioritate.

Inexistenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor face inutilă analiza existenţei bunului în patrimoniul pârâtului, şi respectiv imposibilă operaţiunea de comparare a titlurilor.

În mod legal a apreciat instanţa că norma convenţională în definirea proprietăţii şi respectiv, garantarea proprietăţii este mai favorabilă, criteriile prezentate de reclamanţi în aprecierea caracterului mai favorabil al normei interne fiind unele greşite, altele străine de definirea noţiunii de proprietate.

Astfel şi legea naţională impune condiţia dovedirii existenţei în patrimoniul reclamantului a bunului revendicat, dovada dreptului fiind chiar mai restrictivă decât în condiţiile normei convenţionale.

Aspectul invocat ca şi motiv de nelegalitate al hotărârii din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil şi nesoluţionarea clauzei într-un termen rezonabil, nu constituie motiv de nelegalitate al deciziei, neputând fi analizat în prezenta cauză, raportat la limitele şi obiectul prezentei judecăţi.

Nefondată este şi critica privind nulitatea hotărârii motivat de faptul că hotărârea nu evidenţiază un număr, hotărârea pronunţată în cauză având nr. 120.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii R.I.A. şi C.I.A.M. împotriva deciziei nr. 120A din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 854/2013. Civil. Reparare prejudicii erori...		ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 852/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 852/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs