ICCJ. Decizia nr. 839/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a-ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 839/2013
Dosar nr. 8508/3/2010*
Şedinţa publică de la 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9825 din 19 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Piteşti în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., aceasta fiind obligată la plata sumei de 398.170 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului M. Bascov şi a terenului aferent în suprafaţă de 1028 mp.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că la data de 25 februarie 2008 reclamata SC P. SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL a chemat în judecată A.V.A.S., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 160.000 RON, reprezentând contravaloarea activului M. Bascov şi a suprafeţei de teren aferente de 1028 mp, activ ieşit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. La data de 10 decembrie 2008 reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 398.170 RON.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă în raport de prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002 a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea de şedinţă din data 30 iunie 2010.
Tribunalul a reţinut că temeiul juridic a! acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/19797 şi a admis acţiunea, înlăturând apărările pârâtei în sensul că despăgubirile nu pot fi acordate decât în limita valorii contabile a bunurilor restituite pentru considerentul că prejudiciul suferit de reclamantă nu poate fi limitat la valoarea contabilă cu care aceste bunuri au fost înregistrate în contabilitatea societăţii. Totodată, în ceea ce priveşte apărarea pârâtei în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 instanţa a apreciat că nu poate fi primită atât timp cât dispoziţiile aceluiaşi art. 30 alin. (5) dispun că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
A.V.A.S. a declarat apel împotriva acestei sentinţe solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în principal şi, în subsidiar, al respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin decizia comercială nr. 91 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea .
Prin decizia nr. 3163 din 18 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de SC P. SA prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL împotriva deciziei nr. 91 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi în consecinţă, a casat hotărârea şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, întrucât în speţă se valorifică un drept născut ulterior privatizării, fiind o acţiune de drept comun care se supune termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958.
S-a mai reţinut că momentul ele la care începe să curgă termenul de prescripţie este data executării hotărârii oe restituire a imobilului.
În urma casării deciziei nr. 91 din 17 februarie 2011, apelanta A.V.A.S. a formulat o precizare în care a arătat că, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. este obligatorie decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 16/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Apelanta A.V.A.S. a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi cu o expertiză contabilă care să stabilească valoarea bunului la momentul privatizării şi la cel al ieşirii bunului din patrimoniul societăţii.
Curtea a respins ca neutilă pentru lămurirea chestiunilor aflate în disputa părţilor proba cu expertiza contabilă şi a încuviinţat apelantei administrarea probei cu înscrisuri în cadrul căreia a dispus ca ambele părţi să facă demersuri pentru a depune la dosar bilanţul contabil din care să rezulte valoarea contabilă a imobilului la data la care acesta a ieşit din patrimoniul societăţii, precum şi o adresă cu indicele de inflaţie pentru perioada cuprinsă între data restituirii imobilului către foştii proprietari şi data introduceri acţiunii.
Apelanta nu a depus la dosa" înscrisurile ce i-au fost încuviinţate ca probă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., orice afirmaţie făcută în instanţă trebuie dovedită.
Apelanta nu a probat care anume era valoarea contabilă a activului M. Bascov la data ieşirii acestuia din patrimoniul SC P. SA, deşi i-a fost admisă proba cu înscrisuri tocmai pe acest aspect de fapt.
Curtea a mai reţinut că nici intimata SC P. SA, căreia, de asemenea i s-a pus în vedere, la solicitarea apelantei, să depună la dosar acte din care să rezulte valoarea contabilă a imobilului în litigiu nu a înţeles să-şi îndeplinească această obligaţie, deşi înscrisurile puteau fi trimise prin poştă.
În consecinţă, prin decizia civilă nr. 68 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în cadrul termenului legal pârâta A.V.A.S. Bucureşti prin care a solicitat în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual şi administrarea corectă a probatoriului şi în subsidiar modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Prin criticile formulate prin cererea de recurs, pârâta a susţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Pârâta s arătat că actele ce trebuiau depuse la dosar, nu se aflau în posesia pârâtei, ci proveneau de la instituţia privatizată SC P. SA, respectiv a lichidatorului acestuia.
În plus arată că instanţa de apel: trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. şi să pună în vedere părţilor să depună actele solicitate la dosarul cauzei.
În continuare, pârâta a arătat că a efectuat demersuri în vederea obţinerii documentelor respective şi a solicitat actele respective de la reclamantă, în acest sens fiind adresa 2 februarie 2012.
În condiţiile aplicării art. 305 C. proc. civ., pârâta a susţinut că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea probatoriului ce duce ia soluţionarea corectă a cauzei.
În ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar, de admiterea a recursului şi modificare a deciziei atacate, pârâta a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor ari:. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe de o parte pentru că nu se pot solicita despăgubiri pentru un imobil care nu se află în patrimoniul reclamantei la momentul privatizării, iar pe de altă parte repararea prejudiciului trebuie raportată la valoarea contabilă a bunuiui.
De asemenea, dintr-un alt punct de vedere, s-a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, ceea ce conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Înalta Curte, analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.
Examinând hotărârile judecătoreşti atacate prin prisma motivelor de recurs, se constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Prin acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Piteşti, instanţele au fost investite cu o acţiune prin care se solicită obligarea pârâtei A.V.A.S. Bucureşti la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea activului M. Bascov şi a terenului aferent în suprafaţă de 1028 mp, temeiul juridic al acţiunii fiind reprezentat de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Ulterior casării deciziei nr. 91 din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca urmare a apelului declarat de către pârâta A.V.A.S. Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Problema de drept care se pune a fi dezlegată în legătură stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantei, care trebuie să fie limitate la valoarea contabilă a imobilelor retrocedate, vizează obligativitatea aplicării deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, potrivit art. 3307 C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a manifestat rol activ, în considerarea dispoziţiilor art. 129 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. care statuează fără echivoc în sensul că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, faţă de dispoziţiile enunţate, exprese şi, în egală măsură neechivoce, este evident că instanţa de apel, era obligată să administreze toate probele necesare pentru a stabili valoarea contabilă a imobilului la data la care acesta a ieşit din patrimoniul societăţii.
Deşi instanţa de apel a încuviinţat apelantei-pârâte administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia a dispus ca ambele părţi să efectueze demersuri pentru a depune la dosar actele solicitate, a încălcat principiile onus probandi incumbit actori şi probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat, consacrate de art. 1169 C. civ., potrivit cărora reclamantul este dator a face proba petenţiei dedusă judecăţii .
Instanţa de apel a reţinui: că ambele părţi nu şi-au îndeplinit obligaţia de a depune la dosar actele solicitate, iar prin soluţia pronunţată a dat eficienţă regulei potrivit căreia „a nu avea probe”, echivalează cu „a nu avea dreptate”.
Deşi apelanta-pârâtă trebuie să îşi probeze mai întâi afirmaţiile sale, în timpul rejudecării apelului declarat de această parte, instanţa este datoare de a stabili situaţia de fapt din litigiul de faţă, în raport de problema de drept dezlegată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmare admiterii recursului în interesul legii.
În acest sens, actele contabile solicitate proveneau de la societatea privatizată şi se aflau în posesia acesteia, instanţa având obligaţia de a pune în vedere acesteia depunerea documentelor respective sub sancţiunea prevăzută de lege în acest sens.
Faţă de cele expuse, constatând că în raport de această situaţie, apare ca fiind necercetat fondul cauzei, în raport de aspectele relevate şi în consecinţă se impune administrarea tuturor probelor, din acest punct de vedere calea de atac a recursului fiind din acest punct de vedere limitativă, în raport de art. 305 C. proc. civ., motiv pentru care cauza^ urmează a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de reclamantă, a casa hotărârea atacată şi a trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 68 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 845/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 831/2013. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
