ICCJ. Decizia nr. 845/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a-ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 845/2013
Dosar nr. 3258/113/2011
Şedinţa publică de la 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată ia Tribunalul Brăila, reclamanta SC D. SRL Brăila a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC V.I. SRL Brăila obligarea acesteia la plata sumei de 273.000 RON reprezentând contravaloarea unui buldoexcavator predat şi nerestituit.
În motivarea cererii a arătat susţinut că a închiriat pârâtei un utilaj buldoexcavator pe o perioadă de 6 luni, aceasta având obligaţia să plătească chiria şi să restituie utilajul închiriat. Pârâta nu şi-a achitat obligaţiile contractuale constând în plata chiriei şi predarea bunului închiriat, iar conform spuselor reprezentantului pârâtei utilajul a dispărut.
Tribunalul Brăila, prin sentinţa nr. 261 din 28 octombrie 2011, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de prestări servicii, închiriere de utilaje din 10 decembrie 2010 prin care reclamanta a închiriat pârâtei pe o perioadă de 6 luni un buldoexcavator.
Prin contractul de prestări servicii, închiriere utilaje pârâta a subînchiriat utilajul numitei SC M.C.R. SRL pentru o perioadă de o lună.
Din interogatoriul luat pârâtei rezultă că aceasta a înştiinţat verbal reclamanta despre închirierea utilajului.
Potrivit art. 1418 C. civ., locatorul are dreptul de a subînchiria dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă expres. Din cuprinsul art. 5 din contractul părţilor şi care prevede obligaţiile beneficiarului nu rezultă expres că acesta nu poate subînchiria utilajul.
Deşi în cuprinsul art. 7 s-a prevăzut interzicerea cesiunii contractului fără acordul celeilalte părţi, instanţa a reţinut că interdicţia de a subînchiria nu atrage după sine şi interdicţia de a ceda contractul, deoarece cesiunea produce efecte mai grave decât sub-locaţiunea în timp ce interzicerea cesiunii nu se extinde şi asupra sub-lccaţiunii.
Reţinând că pârâta nu a acţionat în contra prevederilor contractuale, iar bunul a dispărut în timp ce se afla în detenţia subchiriaşului instanţa a respins cererea ca nefondată. Totodată a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată deoarece reclamanta a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta SC D. SRL Brăila, înregistrat la data de 20 februarie 2012, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia a ll-a civilă, maritimă şi fluvială.
Apelul a fost apreciat fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Între părţi s-a perfectat un contract de închiriere nr. 27 din 10 decembrie 2010, prin care reclamanta a asigurat pârâtei folosinţa unui buldoexcavator, pe o perioadă de 6 luni, în schimbul unui preţ (chirie). În cursul locaţiunii, respectiv în noaptea de 14 aprilie 2011, bunul închiriat a dispărut. Concret, reprezentantul legal al societăţii pârâte, S.V., a reclamat organelor de poliţie furtul utilajului la data de 18 aprilie 2011, plângere ce face obiectul Dosarului penal nr. 1511/P/2011 al Poliţiei Municipiului Brăila, dosar în care nu s-a finalizat faza cercetării penale, la data soluţionării apelului .
În speţă, este evident că societatea pârâtă, în calitate de chiriaş, nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prevăzută de art. 5.2 lit. j) din contract, aceea de a asigura paza şi securitatea utilajului pe perioada închirierii, prevedere contractuală ce transpune dispoziţiile art. 1434 alin. (1) din vechiul C. civ., act normativ în vigoare la data perfectării contractului. De asemenea, nu şi-a executat obligaţia principală, subînţeleasă în orice contract de închiriere, aceea de a restitui lucrul închiriat, în starea în care l-a primit, la data expirării duratei locaţiunii prevăzută de art. 1431 C. civ.
Instanţa de fond, învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, nu trebuia decât să verifice întrunirea următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Or, în cauză, prin neexecutarea obligaţiei de pază a utilajului şi de predare a acestuia către locator, la data expirării perioadei închirierii, reclamantei i sa cauzat un prejudiciu constând în
contravaloarea buldoexcavatorului, ce a dispărut în cursul locaţiunii. Legătura de cauzalitate între executarea necorespunzătoare a obligaţiei de pază şi securitate a utilajului şi neexecutarea obligaţiei de restituire şi prejudiciul cauzat (contravaloarea bunului, dovedită cu facturi fiscale şi ordine de plată), este evidentă.
În ce priveşte vina debitorului obligaţiei neîndeplinite, din prevederile art. 1082 şi 1083 C. civ., rezultă că, în materie contractuală, vina debitorului este prezumată. El nu va fi obligat la plata despăgubirilor decât atunci când dovedeşte că nu şi-a executat obligaţia datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră, ori din vina creditorului. în mod asemănător, şi prevederile legale ce reglementează contractul de închiriere instituie prezumţia de culpă a chiriaşului. Astfel, potrivit art. 1431 C. civ., locatorul trebuie să restituie lucrul în starea în care l-a primit, el nefiind răspunzător de pierderea provenită din cauza vechimii sau a forţei majore. Totodată, conform art. 1434 alin. (1) C. civ. locatorul este răspunzător de pierderea cauzată în cursul folosinţei sale, atâta vreme cât nu probează că nu s-a cauzat fără culpa sa.
Instanţa de apel a considerat că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că pârâta-chiriaş a răsturnat prezumţia de vină. Astfel, singura apărare a societăţii pârâte a fost aceea că a subînchiriat utilajul, potrivit contractului din 10 aprilie 2011, fapt ce nu poate fi asimilat cazului fortuit sau forţei majore.
În primul rând, potrivit art. 1418 C. civ., locatorul are dreptul de a subînchiria, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă în mod explicit prin contract. Or, prin contractul din 10 decembrie 2010 (art. 7.1) chiriaşului i s-a interzis cesionarea drepturilor şi obligaţiilor din contract fără acordul proprietarului. Pârâta nu a dovedit, cu nici un mijloc de probă, că a avut acordul proprietarului la subînchiriere, rezumându-se să precizeze, la interogatoriu că l-a informat verbal pe reprezentantul reclamantei. Ca urmare, încheierea contractului de subînchiriere a fost urmare nerespectării unei obligaţii contractuale.
În al doilea rând, pârâta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că ar fi asigurat în vreun fel paza şi securitatea utilajului, cu diligenta unui bun proprietar, în condiţiile art. 1080 alin. (1) C. civ. şi că în pofida acestui fapt, utilajul a fost sustras.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 1434 alin. (2) C. civ., chiar şi în situaţia în care subînchirierea ar fi fost perfectată cu acordul proprietarului, locatorul răspunde pentru pieirea bunului, în cursul derulării contractului de închiriere.
Cum pârâta chiriaş nu a dovedit existenţa nici unei cauze de exonerare de răspundere pentru pieirea bunului în cursul locaţiunii, în mod evident acţiunea în daune interese trebuia admisă.
Cât priveşte cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei, acesta a fost evaluat funcţie de valoarea utilajului nerestituit, dovedită cu facturile fiscale de achiziţie şi ordinul de plată, iar această evaluare nu a fost contestată de pârâtă.
Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Galaţi, secţia a ll-a civilă, maritimă şi fluvială prin decizia nr. 38/R din 11 aprilie 2012 a admis apelul declarat de reclamanta SC D. SRL Brăila, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea în pretenţii, formulată de reclamanta SC D. SRL Brăila; a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 273.000 RON, cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea unui buldoexcavator.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.I. SRL Brăila, prin care a solicitat admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii.
Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.
Prin criticile invocate, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică.
În mod corect, se susţine că instanţa de fond a apreciat că pârâta a fost în imposibilitate de a restitui bunul închiriat, în lipsa culpei pârâtei, care a subînchiriat utilajul în litigiu.
Recurenta susţine că reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte asigurarea pazei şi securităţii utilajului. Invocă faptul că prevederile art. 5 din contract permiteau subînchirierea utilajului, măsurile de pază şi securitate revenind societăţii subcontractante.
Apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 143 alin. (2) C. civ., instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu a fost dovedită existenţa unei cauze de exonerare de răspundere pentru pieirea bunului în cursul locaţiunii.
Excepţia de necompetenţă a instanţelor judecătoreşti invocată ca motiv de ordine publică, conform art. 306 C. proc. civ. nu subzistă.
Dispoziţiile legale incidente în această materie sunt prevăzute de art. 3433 şi 3434 C. proc. civ.
Art. 3434 C. proc. civ. statuează că, în căzu! în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrată, pe care una din ele o invocă în instanţa judecătorească, aceasta verificându-şi competenţa reţine procesul dacă pârâtul şi-a formulat apărări în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.
Prin urmare, chestiunea excluderii competenţei instanţelor judecătoreşti în prezenţa unei convenţii arbitrale trebuie examinată în corelare cu dispoziţiile art. 3434 C. proc. civ. şi aceasta deoarece potrivit textului de lege, instanţa judecătorească rămâne totuşi competenţa să judece litigiu în cazurile enumerate expres şi limitativ de art. 3434 alin. (2) C. proc. civ.
În cauza de faţă, părţile au convenit prin clauza înserată la cap. 9 din contractul de prestări servicii închiriere utilaje, ca soluţionarea litigiilor să se facă de tribunalul arbitral, dar reclamanta a sesizat instanţa judecătorească cu soluţionarea litigiului, iar pârâta, la rândul său, şi-a formulat apărări în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.
Aşa fiind, instanţa judecătorească astfel sesizată, Tribunalul Brăila, a fost pe deplin competentă să soluţioneze litigiul, deoarece părţile îşi păstrează dreptul de a se judeca în faţa instanţelor de drept comun chiar în prezenţa unei convenţii arbitrale.
Altfel spus, în cauză, atât reclamanta cât şi pârâta, prin conduita lor procesuală şi-au manifestat expres voinţa de a fi judecate de instanţele statale.
Invocarea de către pârâtă, pentru prima dată, în recurs, a convenţiei arbitrale, nu mai este posibilă faţă de dispoziţiile legale susmenţionate părţile stabilind prin manifestarea lor de voinţă jurisdicţia care să le soluţioneze diferendul, respectiv jurisdicţia statală, renunţând astfel la convenţia arbitrală convenită.
Înalta Curte, a luat în examinare excepţia nulităţii cererii de recurs în raport de prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., reţinând următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În actuala reglementare, recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele strict prevăzute de lege, art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., prin care se realizează un control judiciar al deciziei atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, din perspectiva motivelor de nelegalitate mai sus arătate.
În speţă, prin cererea de recurs, recurenta nu a formulat critici ce ar putea face o posibilă mcadrare a acestora într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) din acelaşi Cod.
Or, simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.
Astfel că, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurentă cu privire la interpretarea unor probe, la invocarea unor prevederi din contractul încheiat între părţi, fără a se formula critici privind interpretarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, şi fără a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii apelului, Înalta Curte urmează să aplice sancţiunea nulităţii cererii de recurs, motivat de faptul că recurenta nu s-a conformat obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Aşa fiind, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, urmează să aplice cererii de recurs sancţiunea nulităţii.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta SC V.I. SRL Brăila va fi obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 RON către intimata SC D. SRL Brăila.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge motivul de ordine publică privind necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti ca nefondat.
Constată nulitatea cererii de recurs declarată de pârâta SC V.I. SRL împotriva deciziei nr. 38/R din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia a ll-a civilă, maritimă şi fluvială, în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ.
Obligă recurenta SC V.I. SRL Brăila la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC D. SRL Brăila.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 853/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 839/2013. Civil → |
|---|
