ICCJ. Decizia nr. 890/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 890/2013

Dosar nr. 12514/3/2009*

Şedinţa publică din 21 februarie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la data 26 martie 2009 în dosarul cu nr. 12514/3/2009, reclamanta I.M.A.C. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca instanţa să constate refuzul primei pârâte de a soluţiona notificarea nr. 1704 din 17 iulie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată în dosarul cu nr. 7354 conexat cu dosarul nr. 26695 la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti str. Foişorului, să constate că imobilul menţionat a fost preluat abuziv de Statul român din patrimoniul defunctului F.S.M. iar, dacă imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, să dispună restituirea în natură a imobilului, în caz contrar să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a imobilului, stabilită prin expertiză de specialitate.

Reclamanta a precizat că acţiunea în contra primilor doi pârâţi este întemeiată pe dispoziţiile art. 23-25 din Legea nr. 10/2001, iar faţă de statul român pe calitatea de garant constituţional al respectării dreptului de proprietate ce are datoria de a suplini pasivitatea organelor statului, precum şi pe normele CEDO, ale art. 480 C. civ., art. 11, 20 şi 44 din Constituţia României, precum şi ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la CEDO.

La termenul din 11 decembrie 2009, reclamanta a optat pentru petitul al patrulea al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea directă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 339 din data de 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti — secţia a IV a civilă a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a constatat refuzul Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General de a emite decizie sau dispoziţie motivată la notificarea reclamantei nr. 1704 din 17 iulie 2001, a constatat că imobilul a fost preluat de către Statul Român, fără titlu valabil din patrimoniul autorului reclamantei, defunctului F.S.M. şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, contravaloarea imobilului stabilită prin expertiză.

Tribunalul a constat că reclamanta a formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, a făcut dovada proprietăţii, imobilul fiind dobândit de autorul său, M.F., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 aprilie 1933, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit art. 4 pct. 2 din legea nr. 10/2001 cât şi a faptului că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 4916 şi înstrăinat către numiţii R.C. şi F.I. şi C. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat în termenul legal de 60 de zile, de la data înregistrării notificării sau de la data completării dosarului.

Tribunalul a apreciat, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil de preluare deoarece nu corespunde Constituţiei României în vigoare la data adoptării şi nici dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar statul a realizat o privare de proprietate, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., nejustificată de o cauză de utilitate publică ce justifică obligarea sa la despăgubirea cu o sumă rezonabilă, raportată la valoarea bunului ce nu mai poate fi restituit, stabilită prin expertiza, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere şi prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, art. 1073-1975 C. civ. şi decizia nr. XX/2007 a I.C.C.J.

Prin decizia civilă nr. 200A din data de 28 septembrie 2010, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la despăgubiri ca formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Instanţa de apel a respins primul motiv de apel prin care Municipiului Bucureşti a susţinut că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul notificat, cu motivarea că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi, chiar în lipsa autorizaţiei de construire, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu dispoziţiile art. 492 şi urm. C. proc. civ., iar la poziţia 4916 din Decretul nr. 92/1950 se menţionează ca fiind naţionalizat, pe numele autorului reclamantei, un număr de 15 apartamente, unele situate la adresa în speţă. Apelantul nu a făcut dovada contrară că asupra terenului au fost ridicate construcţii noi, ulterior preluării de către stat.

Instanţa de apel a apreciat că nu este întemeiat nici motivul de apel prin apelantul Municipiului Bucureşti face trimitere la normele legale care reglementează obligaţiile persoanei ce a făcut notificarea pentru a justifica pasivitatea unităţii deţinătoare în legătură cu soluţionarea notificării în termenul legal deoarece prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind obligaţia notificatorului de a depune actele privind dreptul de proprietate precum şi calitatea de persoană îndreptăţită într-un anume termen nu duc prin ele însele la respingerea notificării. Legea nr. 10/2001 impune obligaţia de soluţionare a notificării într-un anume termen, necondiţionat de depunerea unor precizări suplimentare, obligaţii ce nu pot fi introduse prin norme metodologice inferioare legii ca forţă juridică.

Instanţa de apel a reţinut însă caracterul fondat al motivelor apelului declarat de Statul român, prin care invocă lipsa de calitate procesuală pasivă raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu motivarea că statul are obligaţia de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moştenitor, dar modalitatea concretă este reglementată de dispoziţiile legale în vigoare, practica C.E.D.O. neputând fi interpretată în sensul obligării unei instituţii să îndeplinească obligaţiile de competenţa alte instituţii.

Dată fiind procedura specială de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII Legea nr. 247/2005, statul nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 decât în condiţiile menţionate strict de art. 28 alin. (3) din respectiva lege, ce nu se regăsesc în cauză, competenţa de stabilire şi acordare a despăgubirilor fiind partajată, prin procedură menţionată, între unitatea deţinătoare, care propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale, fără a determină cuantumului vreunei sume ca măsură reparatorie, şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor ce stabileşte cuantumul final al despăgubirilor, în condiţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta I.M.A.C. şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar şi Primăria Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul declarat de reclamantă a vizat în primul rând soluţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, criticată în lumina faptului că statul are calitate procesuală pasivă în lumina CEDO iar încălcarea dreptului de proprietate prevăzut în art. 1 Primului protocol adiţional la Convenţiei, atrage obligarea statului la plata contravalorii bunului. Statul nu a creat cadrul normativ necesar şi nu a supravegheat autorităţile sale în vederea unei proceduri de despăgubire şi este garant al dreptului de proprietate în lumina art. 44 din Constituţie.

Pârâţii au criticat hotărârea pronunţată pentru următoarele motive: dovada proprietăţii se face cu înscrisurile originale ce trebuie depuse de către persoana îndreptăţită în condiţiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001; reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană dat fiind faptul că, potrivit CEDO, o creanţă este o valoare patrimonială şi prin urmare reprezintă un bun decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern; obligarea unităţii deţinătoare la despăgubiri în afara cadrului normativ conduce la blocaj financiar şi neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Prin decizia civilă nr. 6527 din data de 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile reclamantei şi pârâţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel

Înalta Curte a apreciat că, faţă de cadrul procesual şi obiectul cauzei prin care reclamanta a înţeles să cheme în judecată nu numai unitatea deţinătoare, în sensul legii speciale, ci şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fundamentat cererea de obligare a acestuia la acordare de despăgubiri pe calitatea de garant constituţional al dreptului de proprietate şi pe obligaţia de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităţilor abilitate special, instanţele au pronunţat soluţii pe fondul raportului litigios dar care nu sunt conform nici cu dispoziţiile stricte ale legii speciale, în special ale art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi nici cu prevederile blocului de convenţionalitate.

Înalta Curte a reţinut că, faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a statului în calitate de pârât, instanţa de apel era obligată să dezvolte un raţionament juridic care să justifice înlăturarea prevederilor C.E.D.O. din materia garanţiilor ce trebuie să însoţească dreptul de proprietate, cu atât mai mult cu cât şi-a întemeiat hotărârea pe respectivele dispoziţii.

Înalta Curte a statuat, pe de altă parte, că instanţa de apel nu a soluţionat pe deplin fondul raportului juridic litigios, nu a clarificat deplin raportul juridic obligaţional pornind de la configuraţia cererii de chemare în judecată. Din moment ce a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român în cadrul litigiilor întemeiate de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, întemeiat şi de dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ, şi să oblige unitatea deţinătoare să propună acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale şi plata despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, prin dispozitiv iar nu prin considerentele hotărârii pronunţate.

Motivul privind lipsa dovezii dreptului de proprietate a fost respins ca nefondat, deoarece partea avea la îndemână, în faţa instanţelor de fond, procedura art. 139 C. proc. civ., la care nu a apelat.

Prin decizia nr. 51A din data de 27 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti — secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a admis apelul Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte acţiunea precizată respingând cererea împotriva Statului Român la plata despăgubirilor, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Curtea de Apel a apreciat ca fondat apelul declarat de Statul Român împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, motivat de faptul că prin Decizia nr. XXVII din 14 noiembrie 2011, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în RIL s-a stabilit că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunile directe întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi, totodată, că acţiunile directe împotriva statului român pentru imobilele pentru care se prevăd despăgubiri prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adiţional la CEDO şi ale art. 13 din Convenţie sunt inadmisibile. Singura ipoteză în care statul are calitate procesuală pasivă, cea reglementată de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.

Instanţa de apel a apreciat ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti.

Curtea de apel a reţinut că, în sensul art. 23 din Legea nr. 1/2001, reclamantul a dovedit prin înscrisuri calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, preluarea abuzivă şi dreptul de proprietate asupra terenului, iar în ce priveşte construcţia sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispoziţiile art. 492 şi urm. C. proc. civ., ce, împreună cu textul Decretului nr. 92/1950, generează prezumţia existenţei construcţiei asupra imobilului la data preluării.

Curtea de apel a stabilit că instanţa de judecată poate să se pronunţe asupra fondului notificării dacă unitatea deţinătoare a bunului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege cu privire la notificarea formulată, având în vedere art. 26 din Legea nr. 10/2001 precum şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ, competenţa fiind limitată, în raport de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la controlul procedurii derulate în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare al deciziile sau dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, urmând ca ulterior, cuantumul despăgubirilor să fie stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi contestat la instanţa de contencios administrativ.

A mai reţinut instanţa că unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, termen ce nu poate fi prorogat decât cu acordul persoanei îndreptăţite, potrivit punctului nr. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, şi deoarece imobilul nu poate fi restituit în natură, urmare a înstrăinării către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, pot fi acordate numai măsuri reparatorii în echivalent ce constau în valoarea de circulaţie a imobilului, aceasta fiind şi opţiunea reclamantei în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.

În termen legal, la data de 1 august 2012, recurenta-reclamantă a formulat recurs împotriva deciziei nr. 51A din data de 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

1. Î n ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., critica principală se referă la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra temeiului de drept invocat, respectiv răspunderea subsidiară a statului în lumina dispoziţiilor art. 224 Noul C. civ., aplicabil în temeiul art. 6 alin. (6) Noul C. civ., reclamanta invocând în dezvoltare şi că:

- urmare a ignorării temeiului invocat, decizia recurată a fost dată fără temei legal şi, totodată, cu invocarea unui temei străin de pricină, deoarece decizia nr. XXVII/20011 pronunţată în RIL se referă la angajarea răspunderii directe principale a statului român nu este aplicabilă în speţa partea invocând răspunderea subsidiară a Statului Român pentru instituţiile implicate în procedură specială a acordării despăgubirilor (Fondul Proprietatea, Comisia Centrală, ANRP);

- ignorarea temeiului legal invocat încalcă accesul la justiţie.

2. Î n ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris tot dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se invocă nerespectarea deciziei de casare în baza căreia instanţa de apel era obligată să soluţioneze eficient a cauzei până la finalizarea întregului demers, iar nu aibă ca rezultat reluarea unei proceduri administrative suspendată de la aplicare în vederea abrogării, reclamanta arătând şi că:

- în sensul deciziei de casare, instanţa de apel era obligată să dezvolte un raţionament care să justifice înlăturarea prevederilor Convenţiei Europene din materia garanţiilor care trebuie să însoţească dreptul de proprietate şi, deoarece a apreciat că Statul prin MFP nu are calitate procesuală pasivă, trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi să oblige unitatea deţinătoare să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale;

- instanţa trebuia să aplice dispoziţii legale în vigoare, respectiv Noul C. civ. şi O.G. nr. 4 din 13 martie 2012 referitoare la suspendarea procedurilor de acordare de despăgubiri.

3. În ultimul motiv de recurs, întemeiat tot de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se critică în principal faptul că hotărârea a fost dată fără temei legal sau cu invocarea unui temei străin de natura pricinii, prin ignorarea completă a hotărârilor pronunţate de CEDO care angajează răspunderea directă a Statului Român, reclamanta mai invocând în dezvoltare că:

- soluţia art. 224 din Noul C. civ. este în acord cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului deoarece statele membre care au semnat şi ratificat convenţia şi nu autorităţile statului sunt părţile ţinute de respectarea dispoziţiilor convenţiei şi în sarcina cărora se stabileşte răspunderea internaţională prin hotărârile pronunţate fiind condamnat statul român, iar nu unităţile deţinătoare;

- statul are calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 44 din Constituţie, ca garant al dreptului de proprietate, conform practicii CEDO (cauza Flaimbat contra României), pentru că a legiferat un mecanism ineficient de restituire a proprietăţii, fără sancţiuni în sarcina autorităţilor competente şi fără supravegherea acestora fiind încălcate drepturile prevăzute de art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul protocol adiţional la CEDO, precum şi urmare a faptului că prin procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, despăgubirea este plătită tot din patrimoniul său

- potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a ICCJ se impune analiza cauzei prin raportare la prevederile Convenţiei Europene.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să ti respingă, pentru considerentele ce urmează:

1. Referitor la prima critică ce vizează faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 224 Noul C. civ. ce reglementează răspunderea subsidiară a statului român, instanţa constată că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:, ce consacră nemotivarea hotărârii şi nici cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a legii, textul art. 224 Noul C. civ. nefiind aplicabil în speţa dedusă judecăţii.

Reclamanta motivează că instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 224 Noul C. civ. potrivit căruia, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului", deoarece după intrarea în vigoare a noului C. civ., a invocat răspunderea subsidiară a Statului român pentru neîndeplinirea obligaţiilor instituţiilor implicate în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (6) Noul C. civ..

În primul rând, înalta Curte constată că art. 224 Noul C. civ., situat în Cartea I, Titlul IV despre persoana juridică, nu reglementează raporturile juridice de proprietate, iar în raport de data intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv 1 octombrie 2011 şi faţă de dispoziţiile tranzitorii ce au fost invocate, ale art. 6 Noul C. civ. nu este aplicabil situaţiilor pendinte care, generate de un fapt anterior, produc efecte conform cu legea nouă ci are ca obiect răspunderea juridică în raportul dintre stat şi instituţiile sale, norme care nu sunt cuprinse în ipoteza de aplicare tranzitorie prevăzută de art. 6 Noul C. civ..

Pe de altă parte, mecanismul răspunderii subsidiare are în vedere ipoteza în care o persoană răspunde, potrivit legii, pentru obligaţiile asumate de o altă persoană, în măsura în care există un titlu de răspundere faţă de debitorul principal, a cărui executare este epuizată fără realizarea creanţei creditorului.

În speţă, înalta Curte constată faptul că reclamanta a introdus o acţiune de obligare la plata de despăgubiri, întemeiată de răspunderea directă a statului, urmare a neîndepliniri propriilor obligaţii ce derivă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ., ale Constituţiei României cât şi din prevederile blocului de convenţionalitate, în principal ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din CEDO, arătând expres prin cererea introductivă că acţiune introdusă are drept scop „obţinerea unui titlu executoriu asupra statului român", „cu eludarea dispoziţiilor speciale ale Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005".

Înalta Curte mai constată totodată că în lumina dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., precum şi ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta nu putea face modificarea petitului cererii de chemare în judecată în faţa instanţei de apel, în al doilea ciclu procesuale, pe calea apărării împotriva apelurilor declarate de pârâţii din prezenta cauză.

În consecinţă, înalta Curte reţine că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi a motivării iniţiale, instanţa de apel a apreciat corect incidenţa în speţă a dezlegărilor date de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XXVII/2011 pronunţată în RIL şi care se referă la admisibilitatea angajării răspunderii directe a statului român în condiţiile edictării Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, înlăturând implicit de la aplicare dispoziţiile legale care au în vedere răspunderea subsidiară a statului.

În ultimă instanţă, înalta Curte constată că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, invocarea art. 224 Noul C. civ. este mai degrabă defavorabilă recurentei deoarece din interpretarea per a contrario a textului de lege citat, răspunderea directă a statului român pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice nu poate interveni decât dacă s-ar dispune expres prin lege, potrivit sintagmei „dacă prin lege nu se dispune altfel".

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, legile speciale nr. 10/2001 precum şi nr. 247/2005 nu reglementează nicio ipoteză de răspundere directă a statului pentru situaţia în care instituţiilor implicate în procedura nu îşi îndeplinesc propriile obligaţii, situaţie conformă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia nr. XXVII/2011.

Ca atare, primul motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nemotivarea soluţiei pronunţată de instanţa de apel în raport de temeiul invocat, precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a legii, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

2. Sunt nefondate criticile aduse deciziei recurate, tot din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pe motivul principal că soluţia dată nu ar respecta decizia de casare în privinţa obligaţiei de a da o soluţie eficientă.

Înalta Curte constată faptul că motivul al doilea de recurs vizează în principal unul dintre considerentele ale deciziei de casare, referitoare la obligaţia instanţei de a soluţiona complet fondul raportului juridic litigios.

Prin decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, înalta Curte a impus instanţei de apel, să rezolve raportul litigios în întregul său, nelăsând soluţionat vreunul dintre capetele de cerere urmare a faptului că prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în capătul de cerere privind obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv a rămas fără soluţie fondul notificării, cu privire la îndreptăţirea la restituirea imobilului în natură sau la obţinerea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Înalta Curte constată că în rejudecare, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare şi, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, văzând şi decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ, pronunţată în RTL, a hotărât cu plenitudine de competenţă asupra fondului notificării formulate şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să emită dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, str. Foişorului, constatând că reclamanta dovedit dreptului de proprietate, calitatea de persoană îndreptăţită şi imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Sub acest aspect, nu este întemeiată critica potrivit căreia instanţa de apel nu a asigurat o soluţionare eficientă a cauzei ci a trimis reclamanta la reluarea de la capăt a unei proceduri administrative suspendate de la aplicare în vederea abrogării.

În virtutea principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei în numele legii, şi a legii speciale de acordare a despăgubirilor, curtea de apel a apreciat în mod corect că, după intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi faţă de dispoziţiile RIL XX/2007, instanţa civilă poate numai să stabilească calitatea de persoană îndreptăţită ia măsuri reparatorii şi să oblige unitatea deţinătoare la a face propunerea privind restituirea în natură sau, dacă nu mai este posibil, la acordarea de despăgubiri.

Odată ce fondul notificării formulate în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este soluţionat prin intervenţia instanţei de judecată, reclamanta va continua procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin pasul următor al stabilirii cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, soluţia contrară, de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri, fiind inadmisibilă.

În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă înalta Curtea apreciind că instanţa de apel a respectat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi dezlegările cuprinse în decizia de casare.

3. Critica privind lipsa de temei legal şi invocarea unui temei legal străin de natura pricinii cu ignorarea totală a cauzelor pronunţate de CEDO şi care angajează răspunderea directă a statului român, întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta Curte constată că fundamentarea soluţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a statului român, pe prevederile Deciziei nr. XXVII/2011 a ICCJ, pronunţată în RIL răspunde îndrumărilor date prin decizia de casare prin care s-a solicitat argumentarea înlăturării prevederilor C.E.D.O. din materia garanţiilor ce trebuie să însoţească dreptul de proprietate şi justifică totodată respingerea, ca nefondat, a motivului de recurs invocat.

Decizia nr. XXVII/2011 a ICCJ cuprinde dezlegarea obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of. (17 februarie 2012), potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ, a faptului că statul român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar acţiunile directe împotriva statului român, întemeiate de art. 1 din Primul protocol la CEDO şi dreptului comun, pentru imobilele preluate abuziv ce nu pot fi restituite în natură pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Legea nr. 247/2005 sunt inadmisibile. Decizia este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de temeiul de drept invocat.

Prin prisma deciziei citate, soluţia instanţei de apel este justificată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Caracterul obligatoriu al blocului de convenţionalitate pentru stat, dedus din prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României este nuanţat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României) care lasă la latitudinea statelor membre soluţiile legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat şi acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură se realizează în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 precum şi de art. 247/2005, parcurgerea etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale accesului la justiţie, astfel cum s-a stabilit în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României.

De altfel, cerinţele coerenţei şi certitudinii statuate de curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, în privinţa măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea proprietăţii sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Faţă de aceste considerente, crearea unei jurisprudenţe în care statul să fie direct obligat la acordarea de despăgubiri nu reprezintă numai o schimbare a debitorului obligaţiei de plată ci, totodată, o schimbare a mecanismului de achitare a despăgubirilor, atât prin decizia nr. XXXIII/2008, citată de reclamantă, cât şi prin decizia nr. XXVII/2011 a ICCJ statuându-se faptul că în raportul dintre legea generală şi legea specială, se aplică prima în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Mai este de evidenţiat faptul că jurisprudenţa CEDO, invocată de reclamantă, nu constată caracterul inadecvat al măsurilor legislative propuse ci faptul că Fondul Proprietatea nu are funcţional.

Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.

Este de observat că punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice ar fi obligat direct la plata de despăgubiri s-ar face de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Cum instanţele de judecată nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi, nu există nici o garanţie că obligarea Statului Român, prin ea însăşi, ar accelera şi eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Totodată, în contextul în care după hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat

României termen până la data de aprilie 2013 pentru a lua măsurile necesare pentru garantarea efectivă a drepturilor prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul protocol, nu se mai poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei CEDO.

Pe de altă parte, obligarea statului român la plata de despăgubiri, motivat de conflictul dintre legea naţională, în speţă Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi prevederile art. 1 din Primul protocol adiţional la CEDO, nu pot fi primite datorită faptului că la momentul sesizării instanţei reclamanta nu beneficiază de un bun actual care să fi fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, ca o instituţie să constate că partea îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul prevăzut de lege, sau de o creanţă suficient de consolidată în dreptul intern care să reprezinte o speranţă legitimă în sensul nuanţat prin hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.

La momentul sesizării instanţei în procedura întemeiată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta nu are nici un bun actual şi nici o creanţă suficient de stabilă pentru a putea fi considerată o valoare patrimonială, deoarece aceasta a iniţiat numai procedura administrativă prin care urmăreşte să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul preluat de stat mai înainte de ratificarea Convenţiei, problema întrunirii condiţiilor legale de restituire sau de acordare de despăgubiri fiind soluţionată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.M.A.C. împotriva deciziei civile nr. 51A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 891/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii....  ICCJ. Decizia nr. 888/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 890/2013. Civil